Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii” (video, text). "Pământ vei fi dacă iubești pământul, lumină vei fi dacă iubești lumina"

Buna-cuviinta incearca sa nu sminteasca dragostea. Hristos este modelul bunei-cuviinte. El a zis: "Eu ma sfintesc pe Mine pentru acestia". [..] Cel care are buna-cuviinta este cel care se sfinteste pe sine pentru a putea comunica mai bine cu celalat.

Desavarsirea in aceasta consta, ca El ne-a iubit mai intai pe noi". Desavarsirea e o iubire pe care noi o intoarcem catre Dumnezeu, o iubire de tip raspuns. [...] Noi suntem ortodocsi, adica noi credem intr-un Dumnezeu personal, Care ne iubeste si care asteapta din partea noastra, la randul nostru, sa-L iubim. 

Rugaciunea este intrare in relatie, este comuniune, este vorbirea cu Dumnezeu, cu o persoana. Inseamna sa te uiti in ochii lui Dumnezeu. 

Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii”

Daca m-ar intreba cineva care-i suferinta cea mai mare a tanarului de astazi, si in special a tanarului roman, cred ca problema vine de la patrie, tehnologie si stres. 

Printre temele pe care le-ati propus era una care se numea "Generatia Millennials". Cei din Occident se identifica cu acest apelativ, "Millennials", si ei zic ca sunt cei nascuti dupa '84. Si au probleme de concentrare, au probleme cu lenea, cu harnicia de fapt. Muncesc, nu e vorba ca nu muncesc, insa nu mai au chef de nimic, nu sunt buni de nimic. Oriunde se duc li se pare ca munca lor nu are niciun impact, nici asupra lor, nici asupra celorlalti. Si, ceea ce vor ei sa faca prima data este sa produca un impact asupra societatii. Am ascultat si eu cativa oameni destepti de acolo si majoritatea dadeau vina pe  proasta crestere, pe parenting - noi ii zicem educatie.

A fost pe aici un grup de copii cu invatatoarele lor si au avut festivitatea de premiere de la sfarsit de an, si am fost uimit sa vad cate diplome aveau. Si am intrebat: "chiar atat de multi diplomanti aveti?". Si mi-au raspuns: "pai le dam la toti". Deci acum chiar daca ajungi pe ultimul loc iei diploma, diploma de participare. Nu cumva sa se supere vre-un parinte sau vre-un copil ca nu a primit si el diploma. Si face criza de nervi si cine stie ce se mai poate intampla acum. Si asta este cresterea pe care am inceput sa o dam si noi copiilor ca pot sa aibe orice vor, numai pentru ca vor.

Cresterea, educatia, la noi in neam, in Romania, printre români, niciodata nu a fost despartita de termenul patrie. Pentru ca termenul "patrie" vine, dupa cum stiti, in limba noastra, din paters, parinti. La noi patira inseamna nu numai pamantul parintilor nostri, zice Parintele Staniloae, ci pamantul in care paritii nostri sunt vii, pamantul din care se aud plansetele si rasetele celor care s-au dus dintre noi, pamantul din care ne luam si noi viata. La noi, printre romani, educatia nu a fost niciodata despartita de comunitate. Copilul nu era crescut doar de parinti. Si, fereasca Dumnezeu sa se bage cineva in viata lor, in felul de a-si creste copilul! Nu!  La noi, la romani, copilul a fost crescut de toata comunitatea. El umbla liber prin sat, insa nu dezlegat, ci liber. Si atunci toti membrii satului, ai comunitatii il educau pe acel copil. El stia ca trebuie sa fie bine crescut, ca nu trebuie sa dezamageasca pe nimeni - si nu doar pentru ca, intorcandu-se de la joaca seara, parintii stiau tot, avea grija cine sa-i anunte. Eu m-am nascut la Ploiesti, nu am trait la sat, dar acolo, in zona aceea din Ploiesti, unde am trait, am experimentat ceva asemanator, asa ca va spun din proprie experienta. Deci fiecare copil il vedea pe membrul comunitatii din care facea parte, indiferent cat de indepartat era, indiferent daca-l cunostea dupa nume sau nu, il considera ca fiind ruda lui, ca fiind invatatorul lui, si nu voia sa-l dezamageasca. Voia sa iasa in evidenta dar in sensul cel bun.

In sensul acesta, bun, intelegem noi acea expresie romaneasca, care nu e traductibila in alte limbi: buna-cuviinta. Cuviinta, la noi, la români, vine din lat. convenienter, care inseamna a te adecva la ceva, a te face asemantor, a te potrivi cu cineva sau ceva. Singurul termen mai apropiat de cuviinta este delicatetea, care vine din franceza, insa delictatetea nu are bogatia spirituala a cuviintei, pentru ca a fi cuviincios, a avea buna cuviinta, inseamna sa te raportezi la cel din fata ta, astfel incat tu, cercetandu-te pe tine, din interior, sa reusesti sa te ridici la nivelul lui, nu sa te cobori la nivelul lui, sa te ridici la nivelul lui, sa-l privesti cu respect, pe cel din fata ta si incerci sa-ti armonizezi interiorul cu ceea ce se intampla in exterior.

Cat de departe este buna-cuviinta de corectitudinea din punct de vedere politic! Sa fi corect dpdv politic inseamna sa fi tolerant. Noi, ortodocsii nu suprotam termenul acesta, ne zgârie asa, nintel, pe timpanele noastre sensibile - prea sensibile ar zice unii. Noi folosim termenul ingaduinta. A fi tolerant inseamna a face confuzie intre rau si bine, a pune raul si binele pe acelasi plan. A fi ingaduitor inseamna ca, stiind ca e rau, sa-i amani plata datoriei pana ceva mai tarziu, pana cand va putea si el, in sfarsit, sa se intelepteasca si sa fie normal. A fi corect din punct de vedere politic inseamna sa fi obligat sa fi de acord cu ceea ce nu poti sa fi de acord. Sa-i respecti parerea este una, dar sa fi obligat sa fii de acord cu ea, chiar daca este proasta, e cu totul altceva. A fi corect din punct de vedere politic inseamna sa-i consideri pe toti ceilalti membrii unui azil de batrani sau oameni deprimati, cu probleme psihice, foarte labili dpdv psihic: nu cuma sa-i spui celui din fata ta ca a gresti, ca, Doamne fereste!, sa nu faca vre-o depresie sau sa se sinucida. Trebuie sa fi foarte atent. Pe cand buna-cuviinta nu este asa!

Buna-cuviinta incearca sa nu sminteasca dragostea. Hristos este modelul bunei-cuviinte. El a zis: "Eu ma sfintesc pe Mine pentru acestia". Avea nevoie Hristos sa se sfinteasca pe Sine? Nu era El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Era! Insa in El eram si noi, asa, cu pacate, cu nedesavarsiri, cu neputinte, cu rautati. Si pentru ca noi eram in El, si El ne-a asumat pe noi, adica ne-a luat in grija Lui, avea datoria sa se sfinteasca pe Sine, ca prin El sa ne sfintim si noi. Cel care are buna-cuviinta este cel care se sfinteste pe sine pentru a putea comunica mai bine cu celalat. Asta intelegem noi prin a te adecva la celalalt, sa poti sa ajungi la aceeasi lungime de unda, sa rezonezi, inima ta sa rezoneze cu inima lui. Nu sa nu-i smintesti orgoliul, ci sa nu-i smintesti dragostea! Astfel incat buna-cuviinta este cea care imbina cele exterioare, faptele tale exterioare cu cele interioare, iti armonizeaza interiorul astfel incat, in exterior, sa te comporti cu adevarat ca un frate. Se imbina asadar eticul cu esteticul.

Cel care are buna-cuviinta, doar acela, poate intelege cuvântul lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Parintele Rafail Noica a spus odata: "cuvantul aceste nu trebuie inteles cu sminteala aceasta: sa-l iubesti pe aproapele cat te iubesti pe tine. Nu! Sa-l iubesti pe aproapele, ca si cum el este tu, si tu esti el". Incepi sa te cunosti nu numai pe tine prin buna-cuviinta, incepi sa iubesti umanul in general. Si, facand lucrul acesta, respectandu-i pe cei din jur, incepi sa apreciezi valoarea omului, valoarea intrinseca a omului. Si, respectand valoarea omului, incepi si tu sa castigi acel respect si incredere de sine, singurul lucru, sau singura sintagma care, desi contine sine, nu este vinovata. Incredera in sine, in acel sine, adica in chipul lui Dumnezeu din tine, la care s-a intors Fiul risipitor, cand si-a venit in sine, adica cand si-a vazut valoarea si, anume, ca valoarea lui este data de chipul lui Dumnezeu din el.

Cresterea aceasta a copiilor, daca este rupta de comunitate, daca fiecare parinte incearca sa-si creasca copilul izolat de comunitate, daca riposteaza agresiv fata de vecinii care incearca sa-i aduca in atentie unele greseli sau chiar neputinte, sau chiar unele sfaturi, se transforma foarte repde, degeneraza foarte repede intr-o generatie mai rea decat se plang cei din Occident ca ar fi generatia "Milleniums".

Eu am discutat si cu tineri din afara tarii si cu tineri din Romania. Eu nu cred ca tinerii din România nu pot fi incadrati in aceasta generatie. In ruptul capului nu cred asa ceva. Pentru ca tanarul roman, chiar daca nu-si da seama, are fondul acesta care lucreaza in el. Romanul intotdeauna a avut nadejdea si credinta ca stramosii ne privesc de acolo de unde sunt. Si mustrarea de constiinta pe care o avem din partea lui Dumnezeu, glasul lui Dumenzeu in om, este injugata cu mustrarea ca ii facem de ras pe stramosi. Si eu, va spun sincer, când a murit mama, eu fiind in manastire, o mare rusine am simtit atunci. Si am zis in sinea mea: "abia acuma mama ma vede cum sunt eu, nu cum credea ea". Si mi-a fost rusine. Prima data in viata abia atunci mi-a fost rusine. Ce crezusem eu pana atuncea ca este rusine, nici pe departe nu se apropia de asta. Aia este adevarata rusine: o rusine care te face sa intri in pamant, dar care te face si sa-ti doresti cat mai repede sa iesi de acolo, sa dovedesti ca a fost o scapare, doar.

Asta este prima parte a bolii de care suferim noi, lipsa patriei, sau lipsa intelegerii a ceea ce inseamna patrie, pentru noi, romanii.

Al doilea termen, tehnologia. La noi, la români, functioneaza in mod diferit fata de cum e in Occident. Asa ca oricate clipuri ati vedea pe youtube, cu oricat de multi psihologi, parapsihologi, sau mai stiu eu ce profesori destepti din afara, sa nu credeti ca se aplica exact la ceea ce traim noi, ca romani.

Intr-adevar, tehnologia a prins si la noi un avant extraordinar de mare si vine asa, ca un tavalug peste noi, insa, daca stam bine sa ne gandim nu este chiar asa, nu e un tavalug care ameninta sa ne inghita, daca ne dam seama de ce se intampla.

Tot la Parintele Staniloae am gasit faptul ca romanii, dupa cum zicea el, sunt singurul popor care identifica intr-un om fara ratiune, lipsit de ratiune, haotic, un om care nu este bun - pune semnul egal intre ratiune si bunatate. Un om care nu are mintea intreaga este numit de romani ne-bun: nu este bun. Cum i-a spus unui mare om politic roman - unii zic ca ar fi Nicolae Iorga, altii nu zic cine ar fi acela - ...si el a avut un discurs politic intr-un sat din Ardeal. Dupa ce si-a terminat discursul, foarte frumos de alminteri, din punct de vedere oratoric fara cusur, primarul a intrebat pe un om mai de vaza, un taran mai in vârstă din satul acela: "Ei, ce zici, bade? Ti-a placut, de omul nostru?". Ca primarul, ghici!, era din partidul aceluia. Si omul a dat din cap si zice: "ei, o fi avândă el multă minte, dar nu tătă-i bună". Nu toata-i bună!

Daca cititi la Sf. Maxim Marturisitorul, sa vedeti cum imparte el gandirea rationala de gandirea irationala, care-i criteriul, dupa care le desparte el pe astea. Si spune ca gandirea rationala este doar aceea care te zideste, care te ajuta sa cresti, care te sustine, care te ajuta sa te ridici deasupra conditiei tale, pe cand cea irationala te darama, vine din placeri, patimi sau de aiurea, insa, oricum ar fi, nu te zideste. De aceea taranul intotdeauna l-a pus la punct pe un astfel de om: "Asta e nebun" sau "nu-i cu toti boii acasa".

Ratiunea in Occident a venit... si aici de vina a fost gasit Kant, pentru ca el a impus ratiunea ca fiind cea care se ocupa de procesele abstracte care se intampla in natura, intre obiecte sau fenomene. Si el n-a tinut cont de relatiile pesonale sau interpersonale, n-a tinut cont de faptul ca aceste relatii sunt niste relatii fluide, de faptul ca relatiile dintre oameni se modifica permanent. Noi ne aflam permanent in alte si alte situatii, si suntem obligati sa ne conformama acestor schimbari, astfel incat aceste ratiuni, ale modului in care ne comportam unii cu ceilalti, sau in care ne gasim pur si simplu locul in lume, scapa ratiunii abstracte pe care occidentalii au luat-o drept stindard al stiintei. Astfel incat stiinta s-a ridicat foarte mult in Occident, insa, ridicându-se s-a transformat intr-o masina care a zdrobit spiritul, pentru ca omul de stiinta s-a aplecat asupra naturii cu un fel de teama aproape religioasa, fara sa recunoasca treaba asta, pentru ca a observat ca sunt unele fenomene care-i scapa controlului sau cuantificarii. Si s-a pus sub ele. Le-a cinstit. A cautat sa le disece in permanenta, insa s-a simtit neputincios in fata acestora.

In Rasarit nu s-a intamplat asa, si in Romania, omul a stiut intotdeauna sa separe bunatatea unui om cu bunatatea unei unelte. Un om nu este bun asa cum este o unealta buna. Asta i-a scapat lui Kant. Pentru ca ratiunile dintre oameni au la baza bunatatea. Pana la urma, chiar daca lumea este o jungla, tot bunatatea este cea care o tine in loc.

Ei, si atunci rasariteanul românul, a umanizat tehnologia, pentru ca omul rasaritean, omul crestin, omul ortodox a stiut ca el este intre cer si pamant, asa incat si-a cunoscut valoarea lui, chemarea lui de la Dumnezeu. Stiti, poate, ati vazut la bunici, sau la parinti, in ce fel isi pretuieste un taran uneltele, cum le alinta, cum are grija de ele, le pune nume. Prima data cand se intoarce de la munca, are grija sa-si puna uneltele in buna randuiala. Cum? Daca nu te comporti frumos cu ele, adica asta nu inseamna sa le citesti povesti inainte de culcare, inseamna ca nu-l respecti pe el. Si, zicea Parintele Staniloae la un moment dat: daca o sa vina tehnologia asta, masina care zdrobeste spiritele, din Apus, daca va veni si la noi in tara, românului i-ar lua ceva timp pana s-ar obisnui cu ele, insa le-ar umaniza si pe astea. Noi am inceput sa ne sfintim masinile, uneltele, si, uitati-va, ne punem icoane pe telefoane. Da, avem smartphonuri, dar nici prin cap nu ne trece ca sunt mai destepte ca noi. Intotdeauna noi radem de ceea ce se ridica deasupra conditiei sale. Intotdeauna luam peste picior pe cel care nu-si cunoaste lungul nasului. Asa incat nu trebuie sa ne speriem de tehnologie, insa trebuie sa o cunoastem, ca noi suntem deasupra ei.

Greseala Apusului a fost ca a dezbracat de orice inteles mistic toata natura si toate fenomenele, pe cand, ortodoxul a stiut sa gaseasca acest sens mistic in orice. Si cine face acest lucru afla gandul lui Dumnezeu si incepe sa vorbeasca limba lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu, spune Sf. Maxim Marturisitorul: cand a facut lumea, o Persoana s-a gandit la alta persoana. Dumnezeu pentru om a facut lumea, este darul Lui pentru om. Si, Parintele Staniloae zice in Teologia dogmatica ca atunci cand Adam a fost pus sa puna nume animalelor - ceea ce presupunea, desigur, din partea lui Adam sa gaseasca sensul, ratiunea pentru care Dumnezeu a facut acel animal asa si nu altfel; pentru ca in nume sta taina persoanie cand e vorba de om, cand e vorba de animal sau planta, sau orice altceva, in nume sta insasi esenta aceluia. Deci, cand a fost pus Adam sa puna nume animalelor, atuncea a fost prima invitatie la dialog a lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a invitat pe Adam, pe om, la dialog. Si asta a fost raspunsul lui Adam, a pus nume animalelor. Mai tarziu acest dialog a continuat dupa ce s-a trezit si a vazut-o pe Eva, si a zis ca este "femeie", ca "este trup din trupul meu", si se cheama "Eva", adica "mama celor vii", la fel, a vazut in ea ratiunile sadite de Dumnezeu. Si a recunoscut-o pe Eva ca fiind el insusi, ca fiind parte din el insusi; nu era altcineva, era tot el.

Aceasta mistica, adica acest inteles tainic, care nu are cu nimic de-a face cu ocultismul - caci a fi ceva ocult inseamna a fi ceva ascuns, ferit de privirile neinitiatilor, pe cand mistic inseamna ceva foarte profund, foarte adanc, tainic, pentru ca este atat de adânc incat nu poti cuprinde dintr-o data. Taina te invita, te cheama catre ea sa o descoperi, sa te adancesti in ea, pe cand ocultismul te alunga. Deci, cel care nu pierde din vedere faptul ca Dumnezeu a ascuns niste ratiuni in creatia Lui si nu dezbraca de aceasta mistica natura, va putea sa faca fata pana si tehnologiei.

Bineinteles, sunt de acord cu cei care zic ca daca te uiti prea mult la telefon, sau la mai stiu eu ce ecran din asta, se secreta foarte multa dopamina, ceea ce te face sa devii dependent, ca in cazul consumului de droguri, alcool sau a jocurilor de noroc. Creeaza dependeta dar, daca suntem constienti de lucrul asta, putem oarecum sa contracaram, asa incat putem sa folosim tehnologia, dar sa o folosim noi pe ea si nu ea pe noi.

Romanul, cum ziceam, spune de cel care nu-si foloseste toata mintea ca nu isi are toti boii acasa. Firea noastra omeneasca este facuta ca un tren cu doua vagoane. Mie mi-a venit ideea asta cand am citit la Sf. Pavel:  "al lui Dumnezeu este si a voi si a savarsi dupa a Lui bunavointa, drept pentru care cu frica si cutremur lucrati mantuirea voastra". Deci, daca si vointa si aplicarea ei sunt ale lui Dumnezeu, mie ce-mi mai ramane? Si daca mie nu-mi mai ramane mare lucru, de ce cu frica si cu cutremur sa mai lucrez? Pana cand mi-am dat seama: trebuie sa fie ceva! Si acel ceva este motorul care ne impinge sa mergem mai departe si ne face pe noi impreuna lucratori cu Dumnezeu. De aia zice: cu frica si cu cutremur lucrati mantuirea voastra, adica aveti grija! Cu cine lucrati voi? Cu Însusi Dumnezeu v-ati injugat, v-ati pus la jug. Ca asa zice Hristos: "luati jugul Meu, ca este bun si povara Mea este usoara". Daca "nu luati jugul Meu", o sa va pricopsiti cu zgarda de fier a satanei, si n-o sa va fie deloc comod!

Pentru ca, daca nu stiati, omul nu este asa cum zic orientalii, avand in sine o mare putere, care putere este blocata. Nu! Omul nu are putere in sine. Singura putere pe care o are omul este de a se lipi, si lipindu-se sa se transforme in ceea ce se lipeste. Cum zicea Fericitul Augustin: "omule, ceea ce iubesti, in aia te vei transforma". Pamant vei fi daca iubesti pamantul, lumina vei fi daca iubesti lumina. Si Hristos pune problema mantuirii tot in termenii astia - cand a zis: "nu poate omul sa slujeasca la doi domni, si lui Dumnezeu si lui Mamona". Pentru ca ori pe unul o sa-l iubeasca si pe celalalt o sa-l urasca, ori de unul o sa se lipeasca si de celalalt o sa se lepede. Si in taina calugariei suntem avertizati inainte de a depune juramintele: "ai grija de cine te lipesti si de cine te lepezi!". Foarte clar! Asa ca omul asta putere are: sa se lipeasca de ceva sau de cineva, si lipindu-se sa isi ia putere de la acela, pentru ca omul a fost creat din iubire si iubirea inseamna relatie si inseamna molipsire. 

De aceea a zis Hristos: "luati jugul Meu pentru ca este bun", pentru ca omul nu are alta sansa, trebuie sa se lipeasca de ceva sau de cineva. Si tot de aceea a zis Hristos: "cine nu este cu Mine este impotriva Mea". Nu pentru ca este dur El, ci pentru ca asta este situatia. Daca nu te lipesti de Hristos, cu siguranta te vei lipi de satana, dar dezlipit nu vei ramane. Asta sa-ti fie foarte clar. Asa ca daca tot trebuie sa te lipesti, lipeste-te de Mine, caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara. N-a zis ca nu este povara! Da, este povara! Dar a comparat-o si cu cealata povara.

Când zice "luati jugul Meu", ganditi-va cum arata un jug. In primul rând jugul este din lemn, nu este din metal sau din niciun material dur. In al doilea rand are doua locasuri - doi boi. D-aia zice românul: "cu toti boii acasa" - are el ceva boi, dar nu toti. Daca ai un singur bou injugat la jug, e foarte greu sa mergi. O sa mearga aiurea carul. Ma rog, daca nu ai incotro, mergi asa. Si cand a zis Hristos: "luati jugul Meu", El a zis: "luati jugul in care Eu va astept". El deja este injugat la acest jug si ne asteapta si pe noi sa intram, sa ne plecam capul in acest jug. Pana nu ne plecam si noi capul, pana nu se completeaza numarul de doi, nu se face pereche, nu pleaca. Hristos nu misca, nu face nimic pana nu zicem: "al Tau sunt, mantuieste-ma", "faca-se voia Ta, Doamne". Atunci e momentul in care noi ne plecam capul sub jug. Atunci, e momentul in care "caruta" se misca.

Si spuneam ca suntem ca un tren cu doua vagoane. Primul vagon este sufletul, al doilea vagon este trupul. Numai decat sufletul trebuie pus inaintea trupului. Daca este invers, avem probleme, sufletul se atrofiaza. Cine se uita la miscarea trenului, de departe, si il vede asa alcatuit, o sa zica ca trupul este tras  de suflet. Si, intr-o oarecare masura are dreptate. Sufletul trage trupul, dar indirect. Cine e locomotiva? Locomotiva este dorinta omului. Si acesta este elementul care lipseste, si la care se refera Sf. Ap. Pavel: voi aveti dorinta inimii si Dumnezeu, la dorinta inimii, da si vointa, da si putere vointei, pentru a putea fi concretizata. Si, in felul asta lucrati cu frica si cu cutremur mantuirea voastra. Numai ca, vezi, Dumnezeu asteapta ca sa-ti pornesti tu dorinta inimii. Astfel incat nu sufletul trage trupul, ci dorinta inimii este cea care pune in micare firea noastra.

De ce trebuie pus sufletul inaintea trupului si nu invers, daca pana la urma tot acolo se ajunge? Ca pui vagonul unu dupa locomotiva, sau vagonul doi dupa locomotiva, tot acolo se ajunge, in acelasi timp. Nu e chiar asa, pentru ca, v-am spus ca totul se molipseste. Tot ce este inalt, adevarat, bun, si vesnic in Ortodoxie se molipseste, nu se invata, nu este o tehnica, se transmite. Ei, atunci de la locomotiva se imprima, se transmit energiile din inima catre suflet si apoi de la suflet catre trup. Sufletul imprima trupul cu energiile dumnezeiesti care vin prin aceasta miscare.

Romanul zice ca cel care nu-si alcatuieste viata cu toate la locul lor,  dorinta inimii la locul ei, sufletul la locul lui, trupul sa-si vada de-ale lui, el zice de un astfel de om ca a pus caruta inaintea boilor. Ati vazut intelepciune in vorbele noastre traditionale, stramosesti?! Daca pui caruta inaintea boilor o iei razna, te abati de la drum.

Asta se intampla cu tehnologia. Daca tinem toate la locul lor, suntem cu toti boii acasa, si boii sunt inaintea carului, si ne injugam cu Hristos la acest jug, avem grija ca sufletul sa aiba intaietate asupra trupului, fara sa dispretuim trupul, atunci tehnologia ne va sluji, asa cum se si cade, sa ne slujeasca, nu sa ne robeasca.

Iar ultima parte, stresul, este cea mai mare minciuna a veacului acesta. Am avut o discutie nu de mult cu doua doamne, una la vreo 50 de ani si cealalta la 80 de ani. Si cea tanara se plangea de stres, si cea in varsta spunea: "fugi de aicea cu strestul, tu nu ai treaba!".  Si mi-am adus aminte ca am mai intalnit reactia asta si la alti oameni. Când vorbeam despre tineri deprimati si cu ganduri suicidare sau mai stiu eu ce, spuneam: "mai, eu n-am avut asa ceva cand eram tanar. Asta-i clar, n-au treaba, n-au de lucru, mintea lor e odihnita, prea odihnita". Si sa stit ca orice taran o sa zica: "ce e aia stres? Asta este o invenite!", "Cum, mai, inventie, ca, uite, mor oamenii de atata stres, se plang toti de stres! Cum e inventie?", "Mai, stai, eu nu zic ca astia nu sufera, dar nu sufera de asta!". Si, de ce sufera? Pai iau stresul de la etimologia cuvantului, care vine din engleza si inseamna apasare, presiune. Bun, pai hai sa vedem!  Noi aveam expresia asta in romana: "am o apasare, simt o piatra pe inima",  dar e cu totul altceva. Noi, cand spunem: "am o apasare", inseamna ca am o grija, am o problema care imi capaciteaza atentia si chiar inima simte apasare aceasta. Si nu este acelasi lucru cu stresul de care se vorbeste in ziua de astazi.

Bun, cand vorbim despre apasare e clar ca vorbim despre ceva care actioneaza asupra noastra din exterior. Nu sunt eu de vina. Toata lumea e vinovata, mai putin eu. Ma victimizez, si pentru ca ma victimizez incep sa ma indreptatesc! Si, indreptatirea de sine duce la schizofrenie, asa cum carteala duce la paranoia. Atentie mare! Noi suntem primii care o sa ne imbolnavim de asta, pentru ca cei carora li s-a dat mult, mult li se cere. Si noi, care suntem ortodocsi, si am simtit aceste lucruri din interior, suntem cei mai vulnerabili la aceste lovituri. Incep sa dau vina pe toti cei din jur.

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea ca i se intampla de multe ori, ca venea cate unul la spovedanie si incepea sa se planga de context, de situatie, ca la servici e asa, ca peste tot unde se duce e stres, stres, si de aia, vezi Doamne, el nu poate sa fie virutos, d-aia nu poate el sa se pocaiasca, d-aia nu poate el sa mearga mai departe. Cand incepea sa zica asa ceva, Mitropolitul ii ridica frumos omoforul de pe cap si ii spunea: "uite ce e, tu ai venit la mine, ca sa te iert in numele lui Hristos. Iti ceri iertare de la Hristos prin mine, si El ti-o da. Insa, eu nu pot sa-ti dau iertarea din partea lui Hristos daca tu mai intain nu-L ierti pe El. Tu nu vezi ca dai vina pe El? Daca tu dai vina pe situaita exterioara, pe El dai vina. Cine e de vina ca nu ploua sau prea ploua? Cine e de vina pentru toate lucrurile astea impersonale? Doar Dumnezeu. El e singurul care ar putea sa le modifice pe astea si nu o face. Asa ca mai inait iarta-L tu pe Dumnezeu si dupa aceea si eu pot sa-ti dau iertare din partea Lui".

Am vurt sa va atrag atentia asupra acestui fapt pentru ca una este sa plangi, alta este sa te plangi. Palngeti cat puteti, dar nu va plangeti. Nu incepeti sa va victimizati, pentru ca o luati pe o panta in jos foarte alunecoasa.  Si, incepand noi sa ne indreptatim pe noi insine, incepem sa avem pretentii asupra celorlalti. Suntem nemultumiti...  Ia, ganditi-va, de fiecare data, cand sunteti nemultumiti de felul in care se comporta cineva, inseamna ca undeva, in ascuns, constient sau nu, voi ati avut pretentii asupra lui, voi ati avut pretentia sa se comporte in felul ala si el nu s-a comportat asa, v-a dezamagit. V-a dezamagit, iar mergem la etimologie, inseamna ca mai intai te-ai amagit. Nu poti sa te dezamagesti daca nu te amagesti mai intai. Ei, noi daca nu ne dam seama de asta la timp, pretentiile noastre cresc.

Tehnologia, sau cum spune bucovineanul, indemanarile, toata comoditatea asta care iti vine din fel de fel de device-uri, gadget-uri, toate astea te sustin in a profera injurii la adresa celorlalti, care provin din pretentii dezmagite. Incepi sa crezi ca ti se cuvinte, vezi ca-ti merge si crezi ca ti se cuvine. Si, de fapt, vedeti, se ajunge de unde am plecat, este stres, dar nu din partea celorlalti asupra noastra, ci din partea noastra, noi ii stresam pe ceilalti. Nimeni nu ne streseaza pe noi.

Zicea un Sfant Parinte ca nici diavolul macar, cu atat mai putin omul nu poate sa ajunga in inima ta. Tulburarea pe care ti-o produce diavolul sau omul, poate cel mult sa zgarie suprafata inimii. Daca a ajuns in inma ta tulburarea, e semn ca tu ai bagat-o acolo, pentru ca acolo numai Dumnezeu si cu tine aveti acces. Atat! Asa incat nu ei ti-au ranit inima, tu singur ti-ai ranit inima. Ei au facut ce au putut, au ajuns acolo, dar se lovesc de zid. Ei nu te pot tulbura, nu au acces la inima ta, asa incat degeaba ma victimizez si ma dau eu ranit in aripa, pentru ca, de fapt, in cele din urma, agresorul eu sunt.

Si asta este o problema falsa, strestul, pentu ca este privita gresit. Nu pentru ca nu exista. Exista! Ne ataca pe toti. Toti suntem comozi, dar sa nu ne-o luam in cap, si sa ne trezim. In momentul in care suntem dezamagiti de cei din jurul nostru sa ne uitam unde au fost pretentiile noastre.

Sfântul Ioan Gura de Aur spune: de ce ai tu pretentii asupra fratelui tau, cand stii ca omul este supus greselii si ceea ce face omul nu este altceva decat sa tradeze. Asta face omul, tradeaza, cum zice in Psaltire "tot omul este mincinos". "Fii oamenilor, dintii lor arme si sageti, limba lor sabie ascutita" samd. Singurul care nu tradeaza si care te iubeste, si te iubeste atat de mult, mai mult decat pe toti ceilalti la un loc, este Dumnezeu. De ce nu te concentrezi pe El? De ce sa nu-L iubesti pe El mai intai si sa mai ai pretentii de la oameni? 

Si, sa va raspund la intrebarea: care este combustibilul? Combustibilul este iubirea. Doar iubirea! Si, ghici! Iubirea asta nu este de la noi. Locomitiva nu creaza propiul sau combustibil; ar insemna sa inventam perpetuum mobile. Nu! Primeste din afara combustibil. Sf. Ioan Evanghelistul zice: "iubitii mei, desavarsirea in aceasta consta, ca El ne-a iubit mai intai pe noi". [Desavarsirea] e o iubire pe care noi o intoarcem catre Dumnezeu, o iubire de tip raspuns. Daca dorinta inimii slujeste iubirii, acestei iubiri venite de la Dumnezeu... pentru ca, ganditi-va, am spus ca este ca un combustibil, Dumnezeu iti da acesti carbuni, tu ii bagi in cuptorul inimii si ii pui la treaba, si atunci energia emanata din acea ardere este iubirea ta pe care i-o intorci lui Dumnezeu. Intelegeti acuma, tehnic vorbind?  Bun.

Smerenia, si iubirea, si blandetea. Si Hristos a zis: "invatati-va de la Mine ca Eu sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre". N-a zis: invatati-va de la altcineva. Repet, totul se molipseste, totul vine din relatie. Dumnezeu a facut lumea asta pentru tine, ca persoana, si tu, ca persoana, trebuie sa o intorci lui Dumnezeu, avand pecetea ta, de data asta, pusa pe aceasta lume.

Trebuie sa vedem lucrurile foarte personalist, sa intelegem ca in spatele acestor actiuni, acestor fenomene, acestor stari sunt niste persoane. Noi de multe ori simtim in viata de zi cu zi, ca parca ne priveste cineva in ceafa, sau ne simtim intr-un fel rau sau bine, sau ne aducem aminte de cineva. Eu stiu din batrani, si dupa aceea am gasit si in cartile de teologie, ca, daca iti aduci aminte de cineva, e semn ca Dumnezeu iti atrage atentia ca acela are nevoie de rugaciune. Deci, in spatele acelei stari e o persoana. Cand ti-e dor de cineva, in spatele acelui dor e tot acea persoana. Parintele Staniloae spune ca dorul e acea forta care porneste de la cel dorit catre cel care doreste. Deci, daca mie mi-e dor de X, inseamna ca de la acel X mi-a venit mie puterea si gandul pentru asta. Deci este o persoana!

Permanent trebuie sa cautam persoana din spatele lucrarii, a actiunii. Ne uitam la natura si vedem ca e frumoasa, ca e aranjata sau nu, si nu vedem in spatele acestei naturi pe Dumenzeu. Stim ca Dumnezeu a facut-o, dar nu vedem Persoana, vedem doar conceptul de Dumnezeu, o forta impersonala care le-a facut pe toate si le tine in viata. Nu! Dar, ce, suntem panteisti sau deisit? Nu! Noi suntem ortodocsi, adica noi credem intr-un Dumnezeu personal, Care ne iubeste si care asteapta din partea noastra, la randul nostru, sa-L iubim. Noi, zic Sfintii Parinti ca orice frunzulita care se misca inaintea ochilor tai, Dumnezeu cu mana Lui a miscat-o pentru tine. Natura care te inconjoara, si tot ce te inconjoara este declaratia de dragoste a lui Dumnezeu pentru tine, este declaratia de dragoste a unei Persoane, nu a unei forte impersonale.

M-a intrebat odata o fata din America cum putem sa-L iubim pe Dumnezeu daca nu-L vedem? Si i-am zis: noi nu iubim pe cineva pentru ca l-am vazut mai intai, ci il iubim pentru ca l-am auzit sau l-am simtit, i-am simtit dragostea si atentia, gingasia, delicatetea. Toate astea le-am simitit, i-am auzit cuvintele, vorbele care ne-au alinat sau care ne-au invatat, chiar daca ne-au ars pe ici pe colo, si asa a inceput iubirea. Vedrea vine mai tarziu, vederea vine sa concretizeze aceasta iubire. Spun Sfintii Parinti ca omul a fost creat cu trup pentru ca Dumnezeu a vrut ca sa dea iubirii concretete. A vrut ca omul sa iubeasca pana la capat, iubirea lui sa aiba si aceasta concretete, punere in practica, sa fie palpabil. Asa incat vederea vine la sfarsit. De aceea si la sfinti vedem ca vederea lui Dumnezeu vine la sfarsit. La unii, ca nu toti se invrednicesc de vedera lui Dumnezeu. Si, cel care Il vede pe Dumnezeu, acela nu poate sa spuna in cuvinte ce inseamna. Au incercat Sfintii sa spuna, manati de dragostea fata de noi, insa nu poate fi explicat, pentru ca este rodul acelei iubiri personale unice. Nu poate sa-ti explice nimeni, si nici nu vad de ce te-ar interesa, cum isi iubeste el sotia. Nu? Asa incat nici Dumnezeu nu lasa sa fie explicat un lucru atat de intim. Acest lucru trebuie doar inteles.

Sfântul Maxim Marturisitorul spune la un moment dat ca: Persoana dumnezeiasca este deasupra vesniciei. Vesnicia, daca ar fi in afara persoanei, ar fi o monotonie plictisitoare. Drept pentru care, Dumnezeu nu poate fi inteles din afara, adica rational, ci doar in relatie. Pe Dumnezeu doar poti sa-L gusti. Este o expresie foarte draga Sfantului Ioan Gura de Aur, adica experienta lucrurilor. Parintele Staniloae si Parintele Fecioru au tradus experienta aceasta prin gustare. Pe Dumnezeu Il gusti, pe Dumnezeu il simti, il traiesti interior - d-asta zice ca-L gusti. Il simti cu toata fiinta ta, intri in relatie directa. O persoana nu poate fi inteleasa decat in relatie. De aceea si noi trebuie sa incetam sa-L cunoastem pe Dumnezeu, sa ne oprim aceasta goana nebuna de a-L cunoaste pe Dumnezeu doar din punct de vedere rational si sa incepem sa-L traim. Si sa-L vedem pe Dumnezeu intai in lucrurile Lui, sa intelegem ca lucrurile Lui sunt ale Lui, adica este o persoana in spatele acestor lucrari, si ca aceste lucrari sunt pentru mine. Dumnezeu il iubeste pe fiecare mai mult decat ii iubeste pe ceialti laolalta si cu fiecare in parte face lucrul acesta.

Spune Sfantul Ioan Gura de Aur in Omiliile la Romani: mai presus decat scaparea de chinurile iadului, mai presus decat castigarea bunatatilor raiului, mai presus decat castigarea Imparatiei Cerurilor, este sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa fi iubit de El. Si se intreaba El: oare ce minte ar putea sa inteleaga fericirea unui astfel de suflet binecuvantat? Si raspunde tot el: desigur ca nicio minte. Pai daca nici Sf. Ioan Gura de Aur nu avea minte, noi ce sa mai zicem? Si el, cu mintea lui dumnezeiasca a spus asta: nici o minte nu poate sa inteleaga asta, numai experienta directa a acestei fericiri. Faceti experienta! Raportati-va la ceea ce se intampla in jurul vostru intr-un mod personalist. Ganditi-va ca in spatele unei actiuni este o persoana. Si tu, cand faci ceva,  actioneaza ca o persoana. O persoana constienta de sine si de ceea ce se intampla, si de locul ei in lume. Cum zicea Inaltul Iustinian: daca eu am ajuns unde am ajuns - si intr-adevar, era o bucurie doar sa-l auzi, d-apai sa-l vezi!- este pentru ca intotdeauna am stiut cine sunt si m-am comportat in functie de acest lucru.

Rugaciunea pentru noi nu este o meditatie, asa cum este pentru Occidentali, care s-au molipsit de la orientalii indepartati. Meditatia inseamna sa fi singur. Chiar daca este o meditatie religioasa, ori Dumnezeu se reduce la un obiect de cunoscut sau la care te adresezi si este pasiv, ori tu esti pasiv, la indemana fortelor exterioare si a energiilor. Rugaciunea este intrare in relatie, este comuniune, este vorbirea cu Dumnezeu, cu o persoana. Inseamna sa te uiti in ochii lui Dumnezeu. Chiar daca inseamna ca, privirea asta, in ochii lui Dumnezeu, te scoate din calmul si inteligenta ta creatoare, implacabila si rationala. Da? Te scoate din calmul tau...

Meditatia se poate aplica doar asupra obiectelor. Meditez privind la o planta si gandindu-ma la ratiunea pe care Dumnezeu a pus-o in spatele sau, in launtrul acelei plante. Asta este singura meditatie la care suntem noi chemati. A medita inseamna a te izola, a te ridica deasupra. Ori, noi suntem deasupra creatiei si avem datoria sa tragem aceasta creatie la Dumnezeu. Dar nu asa, sa o tragem dupa noi, ca si cum am trage un sac. Nu! Trebuie sa ne comportam cu creatia asa cum Hristos s-a comportat cu noi. La fel cum a luat firea omeneasca si a incalzit-o si a ingrijit-o ca pe trupul Sau, la fel si noi trebuie sa ne comportam cu creatia, ca si cu trupul nostru. Si, luand-o asupra noastra, adica sa o tii in grija ta, sa o hranesti, sa o respecti, o ridici deasupra conditiei ei si o duci impreuna cu tine la Dumnezeu. Asta este chemarea noastra.

Tanarul doar asa isi va gasi chemarea si odihna, va intra in fagasul lui, cand isi va da seama ca el sta in fata lui Dumnezeu si in fata lumii, adica in dialog cu Dumnezeu si in dialog cu lumea, ca o persoana suverana. Suverana de ce? Pentru ca o iubeste Dumnezeu si iubirea aceasta ii da acest drept, o face desavarsita. Asa incat eu, in fata lui Dumnezeu, uitandu-ma in ochii Lui, si eu in fata lumii, aratandu-le fata pe care o am dupa ce m-am uitat in ochii Lui... Aduceti-va aminte de ochii lui Moise, dupa ce a primit tablele legii, ca fata lui stralucea, si nu puteau sa se uite la el. Ei, atuncea, in Vechiul Testament, pentru ca n-au putut sa-l vada, erau neputinciosi, harul era prea mare pentru ei, Moise a fost obligat sa poarte un val deasupra capului, ca ii orbea pur si simplu, nu puteau sa se uite la el. Dar, ce spune prorocul: in zilele din urma voi incheia un alt legamant cu poporul Meu. Nu ca legamantul de pe Muntele Sinai, pe care l-am facut pe table de piatra, ci, acest legamant il fac pe table de carne, ale lor, si nimeni nu va zice catre aproapele: cunoasteti pe Dumnezeu, pentru ca fiecare Ma va cunoaste in inima lui, pentru ca Eu ii voi ierta pacatele si nu le voi mai pomeni faradelegile. Cu aceasta fata sa ne uitam catre ceilati, astfel sa stam in fata lumii, dupa ce prin nevointa, prin pocainta, prin lacrimi, prin smerenie si blandete ne vom putea uita in ochii lui Dumnezeu. Si, dupa ce ne vom uita in ochii lui Dumnezeu, ne vom putea intoarce fata catre ceilalti, ca ei sa recunoasca pe fata noastra si sa-si explice ceea ce traiesc si ei in interior, dar inca nu intelegeau.                                              

*

Continuarea la: Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii” Partea a II-a, întrebări și răspunsuri (video, text). "Caderea omului a fost cadere din relatie" 

 ***