Ioan Ianolide despre tipul satanic si tipul creștin, sublimate în temniţa de la Târgu-Ocna

Lumea socializată e ea însăşi o mare temniţă ce gravitează în jurul punctelor de înaltă tensiune ale temniţelor ei. Procesul care se petrece intens în temniţe se răspândeşte mai diluat în popor, dar cu efecte tot atât de catastrofale, căci în temniţe sunt maltratate personalităţi bine conturate, puternice şi rezistente la tentativa de măcinare a lor, pe când masele populare se lasă uşor impresionate de propaganda atotputernică şi de ameninţă­rile cotidiene ca familia, serviciul, domiciliul, salariul şi eventual libertatea, care toate sunt monopolizate de partid. Nu există de­cât posibilitatea să te supui partidului, să munceşti pentru el, să te perverteşti după placul lui, căci depinzi total de el.

Nu mai avem proprietatea nu pentru a nu exploata pe alţii, ci pentru a fi exploataţi de alţii; ni s-a luat orice putere nu pentru a nu tiraniza pe alţii, ci pentru a fi tiranizaţi de alţii; prin urmare, poporul este proprietatea discreţionară a puterii bolşevice. Po­poarele nu pot decât să se supună, să muncească, să mintă, să lupte şi să se pervertească treptat, conform orânduirii socialiste marxist-leniniste.

Temniţele sunt argumentul forte al comuniştilor. Am aflat că nu moartea este cea mai mare spaimă: robia până la pervertirea lăuntrică este cheia de bază a insuportabilului, atunci când răul devine ireversibil şi atotcuprinzător.

Cu o astfel de viziune vie, reală, presantă continuăm să exis­tăm în temniţe prin anii ’50.

Eram în iarna lui 1951. Era tot de Crăciun. Ne aflam în sanatoriul-penitenciar din Târgu-Ocna, sanatoriu modern, menit să disimuleze adevăratul chip al temniţelor. Tuberculoşii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Piteşti, Gherla, Canal, din mine şi din lagărele ucigaşe.

Aveam mâncare suficientă, dar n-o mai tolerau bacilii cuibă­riţi în caverne. Eram lăsaţi în curte, dar ne înconjurau două rân­duri de ziduri bine păzite. Nu mai eram bătuţi, dar eram mereu ameninţaţi cu retrimiterea la Piteşti ori Canal. Era o intensă su­dură sufletească între noi, dar aveam şi mulţi delatori, proveniţi fie din Piteşti, fie din alte măiestrite locuri ale teroarei.

Eram noi într-un sanatoriu, dar nu aveam medicamente decât pentru gazeta de perete. Exista şi o doctoriţă care să ne îngrijească, dar eram sute de bolnavi şi zilnic mureau câte doi-trei. Cu o ladă, cu aceeaşi ladă murdară erau căraţi toţi morţii la cimitirul comun, fără cruce, fără preot. Nu era permis să te rogi nici la moartea cuiva. Nu exista nici dreptul la o lumânare, drept atât de scump tradiţiilor milenare. Nu aveam nici o legă­tură cu familiile, nici o ştire din lume. Aflam la şase luni o dată sau chiar la un an câte un eveniment politic major.

Şi încă mai speram. Unii erau de o naivitate politică puerilă, încât zi de zi aşteptau să vină americanii. Nu puteau să creadă că Occidentul ne-a abandonat comunismului. Încă nu ştiam ce a fost la Yalta şi, mai cu seamă, mulţi dintre noi nu puteau să con­ceapă că înţelegerile cu sovieticii vor rămâne în vigoare peste cadavrele noastre.

Marii democraţi ai ţării mureau alături de legionarii ei. Preo­ţii erau sugrumaţi împreună cu intelectualii, muncitorii şi ţăra­nii. Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist – şi asta într-un regim zis muncitoresc.

Datorită elitei ce zăcea în închisoare, atmosfera din penitenciarul Târgu-Ocna era de înaltă ţinută. În primul rând se re­marca religiozitatea sinceră, manifestată într-o comuniune im­presionantă şi spontană ce gravita în jurul lui Valeriu Gafencu, un om inteligent şi plin de dragoste în care sălăşluia Hristos.

Se redescoperea creştinismul în formele lui originare. Se trăia Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Su­fletele se curăţau în spovedanii şi în mărturisiri reciproce sin­cere, prieteneşti. Dragostea dintre noi era puternică, încât n-o putea spulbera teroarea cumplită în care trăiam. Cu cât cercul urii ne încorseta, cu atât dragostea dintre noi ne unea mai mult. Nici nu era nevoie de vorbe, căci se simţea imediat duhul fiecă­ruia, fie el bun sau rău. 

Când vreunul dintre noi era în primejdie sufletească, ame­ninţat să cadă, toţi îi săreau în ajutor. Am învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi dra­gostea, mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul, riscul de a purta povara celuilalt. Căci toţi treceam prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi de n-ar fi existat puternica legătură sufletească dintre noi, sprijinul neprecupeţit şi dăruirea deplină, toţi ne-am fi prăbuşit, în condiţiile acelea irezistibile.

Forţele rezistenţei noastre se centrau în Valeriu şi din el emanau puterile ei. Mergeam la dânsul să luăm întărire ori de câte ori sufletele ne slăbeau. Îl simţeam ca un izvor de har ce ne unea cu cerul şi ne ferea de iadul în care trăiam.

În jurul lui erau aşezaţi – în mod firesc, fără nici o intenţie, ci mai degrabă în virtutea situaţiei – toţi oamenii de acolo, rânduiţi simbolic în cercuri concentrice, căci unii erau mai apropiaţi prin deschiderea lor la lucrarea Duhului Sfânt, alţii atunci se trezeau la credinţă, alţii se străduiau, iar alţii, mai îndepărtaţi, manifestau numai un respect fără adeziune – dar şi ei respirau acelaşi aer. Cei mai depărtaţi de centru erau reeducaţii şi delatorii, care formau cercul de foc în care ardeau sufletele noastre.

Au încercat şi reeducaţii în repetate rânduri să-şi creeze un centru polarizator al duhurilor întunericului, dar nu au reuşit, ci au rămas dependenţi de politruc. De politruc şi de temnicerii lui ne apăram mai uşor, căci ne despărţeau uniformele şi statutul legal – unii stăpâni şi alţii robi. Cu mult mai greu ne putem apăra însă de reeducaţi, de care – deşi trăiam atât de intim, încercuiţi de aceleaşi ziduri şi roşi de aceiaşi bacili – eram totuşi net, categoric şi dramatic despărţiţi. 

Exista însă avantajul că nu aveam surpriza trădătorilor şi delatorilor acoperiţi. Ne cunoşteam foarte bine între noi şi trăiam în două lumi ireversibil despărţite. Chiar dacă cineva n-ar fi avut capacitatea de a pătrunde în conştiinţele noastre şi a dis­tinge între duhurile deosebite ce ne stăpâneau, cele două grupe de oameni se puteau diferenţia prin expresia feţei, prin privire, gesturi, mişcări şi ţinută.

Tipul creștin era senin, calm, cumpătat, cald, preocupat de gânduri ce se manifestau în fapte bune, în capacitatea de jertfă, în îndelunga-răbdare, într-o viziune cuprinzătoare și profundă a lucrurilor, încât privirea era luminoasă, chipurile erau vesele, mișcările ordonate și elegante. Erau oameni ce mângâiau aerul, străbăteau opacitățile și coborau cerurile pe pământ.

Spre deosebire de ei, tipul satanic era agitat, repezit, nesigur, înfricoşat, tensionat, gol pe dinăuntru, fugind mereu de propria conştiinţă, cu privirea sticloasă, cu zâmbet dispreţuitor, cu rău­tate pe chip, cu ură în cuvânt. Erau oameni nesinceri, mereu la pândă, egoişti, înjurând şi gata de crime oribile la ordin.

Au fost şi unii reeducaţi care au izbutit să se redreseze, fiind primiţi cu căldură în comunitatea creştină, au fost şi alţii care au simulat pocăinţa pentru a ne spiona, însă aceştia au fost uşor depistaţi, căci sufletele erau atât de sensibilizate încât discer­neau cu uşurinţă duhurile.

Deşi reeducaţii ne terorizau, totuşi îi iubeam şi ne rugam pentru ei, căci în cei mai mulţi găseam prieteni vechi şi oameni buni, transformaţi în ticăloşi prin teroarea reeducării marxist-leniniste, un mecanism zis logic care descompune lăuntric fiinţa şi apoi încearcă, cu metode monstruoase, să formeze omul socialist, în fapt un monstru. Şi nimeni nu poate scăpa integru din „tura” de tortură a reeducării materialist-dialectice.

Rezultatele reeducării şi ”educaţiei” marxiste sunt exclusiv criminale, bestiale, decadente, dezumanizante, degradând însăşi natura umană. Oamenilor li s-au luat bunurile materiale, dar au devenit mai egoişti, mai hoţi, mai avari, deoarece niciodată n-au renunţat de bunăvoie la ele. Li s-au impus ordinea, dreptatea şi egalitatea socială, dar se urăsc mai mult între ei, se tiranizează mai mult, au devenit chiar sadici, fiindcă nici dragostea de semeni, nici bunătatea, nici dreptatea şi nici egalitatea nu izvorăsc dinăuntrul lor, ci ei îşi sunt unii altora indiferenţi.

Oamenilor li s-a promis raiul pe pământ, dar li s-a interzis raiul ceresc, li s-a dat satisfacţia simţurilor, dar li s-a negat cea a sufletului, li s-a spus că totul va fi bine şi frumos, dar în ei n-a existat nici binele, nici frumosul şi când a dispărut şi aspiraţia spre ceruri, s-au simţit întemniţaţi, pe pământ. Iar când au fost momiţi de poftele trupeşti, au devenit fiare şi bestii, fără suflete şi fără conştiinţă, întunecând totul în jurul lor, căci în ultimă analiză oamenii care nu se sfinţesc în ei înşişi murdăresc lumea cu tot ce e rău şi murdar în ei. Prin urmare, tot „binele” care siluieşte conştiinţele nu poate fi decât distructiv.

În Târgu-Ocna erau oameni care năzuiau să fie ai lui Hristos, ca sfinţii, şi oameni terorizaţi să devină marxişti, care erau ca demonii. A fost o experienţă impresionantă, pe coordonatele cele mai contrastante ale existenţei şi naturii umane.

Dar nu numai viaţa religioasă era intensă în penitenciar, ci deopotrivă şi cea intelectuală, politică ori umană. În condiţiile acelea vitrege fiecare punea la dispoziţia celorlalţi tot ce ştia: unul medicină, altul literatură, altul istorie, altul ştiinţă, altul politică. Chiar cunoştinţe modeste, cum ar fi plugăritul ori ciobănitul, erau luate în consideraţie şi deveneau bunuri comune.

Învăţam să gândim politic, fiindcă are şi politica filosofia ei, spiritualitatea ei, metodele ei şi domeniul ei de mare importanţă umană. Pătrundeam ideologiile şi concepţiile până în sâmburele lor spiritual. Studiam diversele modele politico-sociale până la consecinţele lor ultime.

Aşa am învăţat politică şi am văzut limitele ei. Am înţeles că ultima şansă de izbăvire a oamenilor este spiritualitatea şi că toate celelalte planuri trebuie să i se subsumeze. Iar spiritualitatea înseamnă în primul rând libertate – dar libertate bine înţeleasă căci altfel tot libertatea deschide porţile negării binelui şi alunecării din eroare în eroare, până la bezna cea mare a ateismului.

Pe lângă politică şi filosofie, se făcea la Târgu-Ocna literatură, în special poezie, precum şi muzică. De asemeni, se învăţau pe de rost Evangheliile, acatiste şi mii de versuri. S-au învăţat şi o mulţime de limbi străine, încât unii au devenit adevăraţi poli­gloţi. Se învăţa oral, cel mult cu notaţii pe săpun, pe curea ori pe o sticluţă de medicamente preparată cu unsoare şi cu praf de talc. Se scria cu un vârf de sârmă ori cu un băţ.

S-au predat chiar cursuri sistematice, la sfârşitul cărora deţi­nuţii studenţi erau pregătiţi să-şi dea examenele cu succes, dar n-au ajuns niciodată acea fericită zi. Se făceau expuneri filosofice ori ştiinţifice de mare ţinută intelectuală. Oameni simpli asimilau cu uşurinţă idei şi teorii pretenţioase, uimind adesea prin capa­citatea lor de sinteză chiar şi pe cei mai rafinaţi intelectuali.

Toate acestea şi multe alte asemenea au îmbogăţit sufletele şi minţile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, de­plin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul sfin­ţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă fiind, nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele.

Cei ce au supravieţuit temniţelor şi morţii păstrează până astăzi ca pe un punct de referinţă modelul de viaţă al deţinuţilor din Târgu-Ocna.

 Fragment din Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume noua de Ioan Ianolide

Continuarea la Ioan Ianolide, Deținutul profet, Crăciunul în închisoare (1951)

Mormântul lui Ioan Ianolide (+ 5 februarie 1986)