IPS Bartolomeu Anania: "Iti e dor de cineva pe care l-ai avut si pe care l-ai pierdut, sau de care esti departe"

Iubitii mei, revin asupra unei teme pe care o am de mult si care mie imi este draga. Este vorba de limba romana, in care exista un cuvnat, presupus intraductibil in alte limbi straine, dar care este foarte frecvent si plin de incarcatura spirituala. Acest cuvant din numai o silaba si trei litere  se chiama dor. Dorul este un sentiment, poate cel mai frumos sentiment care poate sa-l aibe cineva. Daca cel mai frumos sentiment si dumnezeiesc sentiment este iubirea, iubirea presupune neaparat sentimentul dorului. Iti este dor de tata, iti este dor de mama. Dorul are totdeauna o tinta, are o directie, merge undeva, nu pluteste in gol. Iti e dor de cineva pe care l-ai avut si pe care l-ai pierdut, sau de care esti departe. Ti-e dor de parintii tai, cand esti in armata, sau la scoala. Ti-e dor de fratele tau, sau de sora ta, dupa o despartire foarte lunga. Iti este dor de casa parinteasca daca ai plecat de multa vreme, si ai ratacit prin tari straine. Iti este dor de patria ta, de asemeni, dupa o mai lunga instrainare. Nu-ti poate fi dor de Spania daca n-ai fost niciodata in Spania, dar iti este dor de Cluj, daca esti clujean si ai trait in Cluj. Asadar dorul acesta are o tinta, are o finalitate, are o ratiune de a fi. Dorul te atrage, dorul incearca sa-ti umple un gol sufletesc, si se exprima intotdeauna prin inefabil, adica prin inexprimabil, prin ceea ce practic nu se poate spune in cuvinte.

*

Exista dragii mei, si doruri mai putin obisnuite iar dorinta aceasta- dorul nu trebuie confundat cu dorinta, care este vecina cu pofta si cu tentatia.

Exista un dor de moarte, de care vorbea Eminescu. Moartea se gaseste insamantata in noi prin caderea lui Adam, si este o experienta pe care  am avut-o deja, si care zace in subconstientul nostru. De aceia, cand Eminescu vorbeste ca "Cornul acela care suna melancolic/ Ma-ndulceste cu dorul de moarte" este un sentiment al satului de viata, si al dorului de altceva, nu de moarte, ci de  fapt de nemurire, pentru ca dincolo de moarte exista nemurirea.

*

Exista, dragii mei, un dor neobisnuit: dorul de Dumnezeu. Dar eu v-am spus ca iti este dor de ceva, sau de cineva cu care mai te-ai intalnit, cu care ai o tinta, dar Dumnezeu?Daa!... Pai daca Dumnezeu este Parintele nostru, Il porti in subconstient, Il porti in fiinta ta, si iti este dor de Dumnezeu, de Parintele tau, mai cu seama cand simti ca te-ai instrainat de El. Exista o cantare bisericeasca: "fericita este viata pustnicilor, a celor ce se inaripeaza cu dumnezeiescul dor"...de o mare frumusete, sa duci o viata curata, si sa simti in fiinta ta aripile dorului de Dumenzeu! 

Dar mai spune psalmistul David, intr-unul din cei mai frumosi psalmi ai sai: "In ce chip tanjeste cerbul de izvoarele apelor, asa tanjeste sufletul meu dupa Tine, Dumnezeule" (cf. Psalm 41, 1). A tanji este dorul marit, dorul augumentat, dorul puternic. Aceasta este tanjirea, e mai puternica decat dorul. 

Se stie ca cerbul, ca si caprioarele beau numai apa curata, niciodata apa tulbure. Prefera sa moara de sete, decat sa bea apa, altfel decat limpede, foarte aproape de izvor, daca nu chiar din izvorul insusi. Ei bine daca cerbul este ranit, si zace undeva si ii e sete, daca este instraint, daca este captiv undeva intr-o gradina zoologica, tanjeste dupa apa de izvor. Pentru ca aicea i se da apa cu galeata, nu mai bea din izvor.

A tanji dupa ceva, sau cineva, inseamna a simti ca mori de sete daca nu bei din apa acelui izvor. Acestea este setea psalmistului care tanjeste dupa Dumnezeu Cel tare, Cel Viu. Sa simti ca te topesti daca nu il ai pe Dumnezeu langa Tine.

Dragii mei, toate aceste exemple pe care vi le-am dat prezinta un dor rational intr-un fel: are o sorginte, are o tinta, are o finalitate, are o miscare, are o directie, il poti descrie. 

*

Exista totusi in limba romana o expresie obisnuita, dar care este folosita mai rar, si anume un altfel de dor, dar care este dorul irational, se chiama dorul de duca. L-a folosit un poet, mai mult popular decat celebru, dar care descrie copilaria lui intr-o casa saracacioasa, pana cand s-a facut maricel, si apoi spune: "intr-o toamna cand crapa coaja de pe nuca, m-a cuprins, de-o data, asa, dor nebun de duca". Dorul de duca este un dor nebun, este lipsit de rationalitate. Iti vine o toana, vrei sa pleci, ca fiului din parabola noastra, pe neasteptate, pe nepregatite, fara nici un fel de motiv te-ai duce. Si poetul pleaca intr-adevar de la casa parintilor sai, rataceste prin tari straine, se satura de strainatate, si isi aduce aminte, [dar] e prea tarziu ca sa se mai intoarca, ramane doar cu dorul care nu se mai poate implini, pentru ca e pe sfarsitul vietii, si cale de intoarce nu mai exista.

Dragii mei, acesta a fost sentimentul cu care fiul cel mic a plecat de langa taica-sau, din dor de duca. Dorul de duca nu are ratiune, nu are directie, nu are tinta, nu are finalitate. Te duci, fara sa sti incotro te duci, acolo unde te mana acest pas ratacitor al fiintei tale, care a uitat pe Dumnezeu. Se desprinde de parinte si pleaca in lumea larga, in nestiire. Riscul este acela de a-si pierde echilibrul, pentru ca dragii mei, dorul de duca presupune si depersonalizarea, neavand ratiune si finalitate, el nu se consuma in interiorul unei persoane. De aceea, cel care pleaca prin dor de duca, indepadandu-se de Dumnezeu, se depersonalizeaza, iese din propia sa natura. Pentru ca, firesc este sa stai langa tatal tau, sa-l asculti, si sa-l iubesti, dar, in clipa in care l-ai parasit fara nici un fel de motiv, fara ca el sa te fi suparat cumva, deja te-ai alienat, te-ai instrainat si de propia ta natura, de propia ta fire, si din fiinta umana devi fiinta subumana. Iata deci drama instrainarii, a fiului risipitor. Merge, pateste ce pateste, devine sarac si flamand si la un moment dat, ne spune Evanghelistul, se scutura, isi vine in fire cand observa ca nu se poate satura nici macar cu roscovele pe care le mancau porcii, si isi aduce aminte de taica-sau si de servitorii lui care nu suferau de foame, si se hotaraste sa se intoaca. Ma veti intreba: "nu cumva l-a apucat dorul de taicasau si de casa parinteasca?". Nu, nu dorul l-a manat, [ci] stomacul, foamea, isi pierduse si bruma de spiritualitate din el. N-a zis: "tata viu la tine sa ma imbratisezi, si sa-mi vorbesti ca unui fiu". Nu, nu, nu. "Vreau sa-ti fiu argat, ca sa ma satur, atat vreau, sa nu mai am in fata spectrul foamei, si al mortii de foame." Se intoarce pe un temei materialist, cu desavarsire materialist.


Lui nu i se face dor de de taicasau, pe care il parasise, dar lui taicasau ii este dor de el, ca l-a vazurt de departe venind, ceea ce inseamna ca taicasau iesea in fiace zi la marginea tarinii  cu mana streasina la ochi si se uita in zare:"Nu cumva vine? Poate ca vine! E fiul meu, a plecat, m-a suparat, dar e fiul meu. Daca s-ar intoarce ce bine ar fi!". Si il vede de departe, ne spune Evanghelistul, si alearga sa-l intampine si ii inconjoara grumaziul, si plange de bucurie pe grumazul lui, si il primeste imparateste ca pe un fiu, si il repune in drepturi. Nu i-a fost dor copilului, dar i-a fost dor parintelui. 

 Si sa stit ca cel mai mare dor pe care il are Dumnezeu este pentru noi oameni, este marea Lui pasiune si mare Lui slabiciune, omul. Chiar daca iti aduci aminte de El din pricina stomacului, lui Dumnezeu tot ii este dor de tine, si tot se uita daca apari in zariste, si daca te apropii de El. Este suficient ca Dumnezeu sa aibe dor de noi, pentru ca sa umple si lipsa noastra, a dorului de El. 

De aceia, dragii mei, talcul profund al acestei Evanghelii este ca Dumnezeu se bucura de omul drept, de omul cuminte, si il mosteneste. Ce-i spune in final ,daca ati fost atenti la Evanghelie, ce-i spune un parinte fiului mare care este scortos si invidios pe fratele sau? "-Fiule, tu totdeauna esti cu mine, si ale mele toate, ale tale sunt". Auziti toate ale mele ale tale sunt. Pai e putin lucru? Nu e putin lucru, dar acesta este cursul normal, firesc, si linistit al lucrurilor. Dar atunci cand un pacatos se intoarce, si se pocaieste, si-i pare rau de ceea ce a facut, atunci se cade sa fie veselie si ospat, atunci si ingerii din ceruri se veselesc pentru un pacatost care se pocaieste. 

Iubitii mei, oameni suntem si ne instrainam deseori de Dumnezeu prin pacatele noastre mai mici sau mai mari, prin cele de scurta sau mai lunga durata. Nu este important ca pleci, important este sa te intorci, sa nu mori ratacind prin straintatati, fara sa-ti aduci aminte ca ai un Parinte care te astapta cu bratele deschise. Aceasta invatarura este buna si pentru tineret, mai ales pentru tineri, dar si pentru cei varstnici, pentru ca toti indiferent de varsta noastra, simtim ca ne instrainam prin indarjirile si pacatele noastre de Dumnezeu. De aceea nu dispera, chiar daca pacatul este de mai lunga durata si pune stapnire pe tine, nu dispera! Adu-ti aminte ca El te asteapta, Parintele, ca e bun, si e drept, si ierator, si de aceea te are pe tine fiu pentru ca sa te ierte, si sa-ti redobandeasca, si sa-ti redea prestigiul si nobletea pe care le-ai avut dintru inceput in Dumnezeu si intru Dumnezeu.

Retineti acum, cand ne apropiem de Postul cel Mare, care este Postul trezvie, si al plangeirii pacatelor pe care le-am vazut, al marturisirii al parerii de rau ca exista intotdeauna o cale de intoarcere catre Dumnezeu, si ca niciodata nu exista stavila in calea acestei intoarceri. De aceea Il rugam pe Dumnezeul milelor si al indurarilor, care este Dumnezeul celor ce se pocaiesc, si Dumnezeul si Mantuitorul celor ce se intorc, sa fie cu noi cu toti, acum, si pururea si in vecii vecilor. Amin.

LEGATURI WEB:

#Razboi intru Cuvant: Glasul de tunet al Mitropolitului Bartolomeu Anania avertizeaza si mustra raspicat si dincolo de mormant:Europa nu Sodoma

#Razboi intru Cuvant: Ramas bun Inalt Preasfintite Bartolomeu Dincolo de mormant vladica ne vorbeste despre moarte si inviere si despre erezia jurnalistica folosita si in cazul sau: Nu exista a trece in nefiinta 

#Razboi intru Cuvant: IPS Bartolomeu Anania omul care ne-a dus in spate Marturisiri de la emisiunea Eugeniei Voda "Profesionistii"