Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cât va fi lumea, prin milostivirea și negrăita dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mântuitorul a voit să moară răstignit, adică cu brațele întinse și Biserica mereu Îl înfățișează astfel, pentru ca să ne arate că de-a pururi stă cu brațele deschise, ca să îmbrățișeze pe toți păcătoșii care se întorc la casa părintească.
Iubirea însă nu-i unilaterală, ea cere răspuns din partea celui iubit, iar răspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decât tot iubirea. Dacă Duminica Fiului Risipitor ne-a pus înainte dragostea cea preamilostivă a lui Dumnezeu față de oameni, duminica a treia, a Înfricoșatei Judecăți, ne face să medităm la răspunsul omului față de dumnezeiasca dragoste; răspuns care se îndreaptă deopotrivă către Dumnezeu și către aproapele.
Iubirea față de Dumnezeu e datoria cea mai sfântă a omului. Nu-și iubesc oare copiii, părinții? Și animalele și fiarele sălbatice iubesc pe binefăcătorul lor; dar cum să nu iubească omul pe Dumnezeu, Făcătorul său și Dătătorul a tot binele? „Dragostea de Dumnezeu e mișcarea cea mai firească a inimii: trebuie să te constrângi, să-ți faci silă, să te chinuiești, ca să nu iubești pe Dumnezeu” (Péguy).
De aceea, încă în Vechiul Testament, iubirea de Dumnezeu stă în fruntea Decalogului, este cea mai mare poruncă, în care se cuprinde toată Legea și Proorocii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Iar Mântuitorul Hristos nu recomandă nici o altă poruncă așa de mult ca porunca dragostei.
Dar oare cum se împacă libertatea și cu porunca? Dumnezeu a făcut pe om ființă liberă, aceasta este cununa demnității sale, și Dumnezeu nu înțelege să nesocotească această libertate. În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul, vedem că nu poruncește ci invită: „Dacă vrei să intri în viață...; cine vrea să vină după Mine...” Și totuși, în altă parte, Mântuitorul spune lămurit: „Cel ce mă iubește, acela păzește poruncile Mele” (Ioan 15, 14), arătând că există porunci și că împlinirea lor este semnul cel mai sigur al iubirii de Dumnezeu.
Ce sunt deci, „poruncile” Domnului și care-i rostul lor?
„Împlinirea poruncilor” ascunde o adâncă taină dumnezeiască. Dumnezeu a dat putere celor ce cred în numele Său să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). De aceea Sfinții Părinți zic că Dumnezeu este ascuns în porunci sau că „Dumnezeu este ființa virtuților”. Pe măsură ce omul împlinește dumnezeieștile porunci, puterea dumnezeiască dintr-însul se face tot mai vădită; cu orice faptă bună ce o face omul, iese tot mai mult la iveală chipul dumnezeiesc ce se află în el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al vieții veșnice. Dumnezeu nu silește pe om și cu atât mai mult, nu-i poruncește să-L iubească; dar prin iubirea - împlinire a poruncilor, omul se face moștean al vieții de veci. Și fiindcă Dumnezeu, pentru om, a gătit Împărăția Sa de la întemeierea lumii și voiește ca toți să o dobândească, de aceea poruncește: „Fiți desăvârșiți”, „Fiți sfinți”, „Fiți milostivi, asemenea Tatălui Celui ceresc, ca să fiți de-a pururi împreună cu El”. Împlinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat lui Dumnezeu, cum se întâmplă cu poruncile omenești, ci este datorie față de noi înșine, interesul cel mai de temelie al vieții noastre.
Sunt însă oameni care, neînțelegând aceasta, văd în poruncile – dragoste de Dumnezeu, o povară grea de purtat, ca pe ceva făcut pentru altcineva și nu pentru sine și-și fac socoteala greșită că pot duce o viață păcătoasă, străină de Dumnezeu și totodată vor putea să se bucure și de bunătățile ce le aduce viețuirea împreună cu Domnul. „Nu te grăbi cu pocăința, îl îndeamnă vrăjmașul, ai destulă vreme până la moarte! Nu știi că Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv?” Și omul neînțelept ascultă șoapta celui rău, duce mai departe căsnicie cu păcatul, trăiește o viață creștină searbădă, mângâindu-se cu socotința mincinoasă că Dumnezeu îl va ierta, cu mila Sa cea nemăsurată, precum a iertat pe Fiul risipitor, pe desfrânata și pe tâlhar. Doar pentru cei păcătoși, și nu pentru cei drepți, a venit Hristos!
Grozavă înșelare! Dacă deznădejdea care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este și mai vinovată și mai primejdioasă. Prin deznădejde omul își taie orice putință de îndreptare, iar prin nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune și păcătuiește cu știință și cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt și duc la pieire veșnică.
Duminica Înfricoșatei Judecăți tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atenția. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor și milostivirea Lui este fără de margini; dar totodată este nespus de drept. „Milostiv și drept este Domnul” zice Psalmistul (Ps. 114, 5) și „dreptatea Domnului rămâne în veac”. În curgerea vieții pământești, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemărginită, dar va veni ziua când Dumnezeu Se va arăta mai ales în lumina dreptății Sale, ziua înfricoșătoarei Judecăți. „Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos”, zice Apostolul (Rom. 14, 10); atunci, „Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fără strâmbătate”.
Dar ce este „dreptatea dumnezeiască?”
În cântările de la utrenia acestei duminici auzim: „Când se vor așeza scaunele și se vor deschide cărțile și Dumnezeu va ședea la judecată ..., O, amar va fi atunci, păcătoșilor! O, ce ceas va fi atuncea!...” Dar despre ce cărți este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul în viață? Da, cu adevărat sunt cărți și este scriitor și nimic nu rămâne nescris. Și aici se cuvine a pomeni un lucru de mirare: oamenii de știință, tot iscodind să afle tainele vieții omenești, au descoperit că tot ceea ce face omul, tot ceea ce gândește și vorbește, dar absolut tot, lasă o urmă în alcătuirea cea mai ascunsă a omului; se înscriu în adâncul ființei noastre ca într-o carte. Astfel, noi înșine suntem cartea și tot noi, cei ce o scriem. Mare taină se ascunde aici!
La înfricoșata Judecată se va deschide această carte, adică cele scrise acum în taină, nevăzut de nimeni, se vor vedea la arătare: și cele bune și cele rele vor fi văzute de toată lumea. Atunci rănile mucenicilor vor străluci ca mărgăritarele, nevoințele și faptele drepților și ale cuvioșilor „vor străluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne încredințează Domnul Hristos. Iar chipurile păcătoșilor vor arăta pocite și schimonosite de toate păcatele și patimile pe care le-au făcut. „Cine va putea răbda acea nesuferită rușine!”
Iată dreptatea dumnezeiască. „Te-am făcut ființă cinstită și înzestrată cu libertate deplină, de care nici Eu nu am îndrăznit să mă ating; ți-am dat putere ca să fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iată dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa liberă îl apropie sau îl depărtează de Dumnezeu. Omul se modelează singur, prin tot ceea ce înscrie el în cartea vieții sale cu care se va înfățișa la Judecată. Atunci, uitându-se la icoana dumnezeiască pe care trebuia să o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu și văzând chipul pocit și schimonosit pe care l-a făurit în viața sa de păcat, omul singur va recunoaște răsplata ce i se cuvine. „O, ce ceas va fi atuncea!” Judecata este constatarea a ceea ce am făcut noi în viața pământească și totodată o pecetluire pe vecie a acestei stări. Iată dreptatea dumnezeiască. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastră. De aceea, spune cineva că iadul în primul rând e marea durere a lui Dumnezeu, văzând pe fiii Săi, pentru care S-a jertfit, cărora le-a gătit împărăția de la întemeierea lumii, că totuși au preferat focul cel veșnic, gătit diavolului și îngerilor lui.
De aceea, pomenirea înfricoșătoarei Judecăți este întotdeauna un îndemn hotărât de a ieși din nepăsarea față de mântuire. Să nu ne înșelăm cu credința mincinoasă că Dumnezeu ne va ierta fiindcă este bun și milostiv. Bunătatea Lui nu poate fi prilej de păcat. El iartă cu nemăsurată milostivire, dar nu nesocotește demnitatea libertății omenești și contribuția ei la mântuire. Păcatul, noi îl înscriem în carte și numai cel ce l-a înscris îl poate șterge, nimeni altul, nici chiar Dumnezeu. Și dacă omul nu și-a împodobit chipul său cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate împodobi. Este deci în interesul cel mai adânc al vieții noastre să ștergem din carte tot înscrisul păcatului cu pocăință sinceră, cu încetarea răului, cu spovedanie curată, cu împlinirea canonului, prin rugăciune și cu lacrimi.
Și pentru tot păcatul să ne întrebăm cu îngrijorare și cu teamă: oare s-a șters el din carte? Și după ce l-am șters, să scriem și faptele cele bune ale virtuților, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, căci ele ne împodobesc și ne gătesc chipul nostru cel de veșnicie. Toată fapta bună este o agonisire de mare preț, de care ne vom bucura în vecii vecilor. „Cum ți-ai crescut aici aripile, așa vei putea zbura către cele de sus; cum ți-ai curățit aici mintea, așa vei vedea acolo slava Lui și măsura în care L-ai iubit aici, în aceeași măsură te vei îndulci de dragostea Lui”.
A doua față a răspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea față de aproapele, de care iarăși vom da seamă la înfricoșătoarea Judecată. Icoana acestei iubiri ne-o arată cât se poate de limpede Mântuitorul, cu pilda vieții și cu cuvântul. „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat pentru dânsa” (Ioan 3, 16). „De aceea și voi datori sunteți să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12). „După aceasta vă vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Nu iubește pe Dumnezeu cel ce nu iubește pe aproapele, „pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care îl vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede” (I Ioan 4, 20), iar, „cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său” (I Ioan 4, 21).
Cât de mult ține Mântuitorul la porunca iubirii, ne-a arătat-o când ne-a descoperit taina Judecății celei din urmă. Atunci întreaga omenire va fi împărțită în două, după cum a împlinit sau nu porunca dragostei de aproapele.
Să ascultăm cu cutremur hotărârea Dreptului Judecător.
„Atunci va zice celor de-a dreapta: Veniți, binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit și Mi-ați dat de am mâncat, am însetat și Mi-ați dat de băut, străin am fost și M-ați primit, gol și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine... Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut acestea unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Că am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc, am însetat și nu Mi-ați dat să beau, străin am fost și nu M-ați primit, gol și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat... Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 34-45).
Ar fi o greșeală să înțelegem din cuvântul Domnului că dragostea față de aproapele stă numai în milostenia trupească. Milostenia este semnul văzut al dragostei de Dumnezeu și față de aproapele și cine o are, împlinește toată virtutea. Împreună cu milostenia are și celelalte virtuți. Și iarăși am greși dacă, văzând prețuirea cea mare pe care o dă Domnul milosteniei, am socoti că toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cântărite și răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile. Dar în prețuirea așa de mare dată unor fapte așa de simple, se ascunde o taină de mare pogorământ și de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezintă prețul cel mai scăzut de mântuire ce se cere omului, ca să nu rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască, știind că nu se află om pe pământ care să nu poată săvârși asemenea fapte de milostenie. Viața pământească este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurtă, dar cu ea putem agonisi veșnicia. „Puțină este osteneala, dar veșnică odihna”, ziceau Părinții. Tot binele pe care îl facem acum va merge cu noi și ne va bucura în veșnicie.
De aceea, cugetarea la înfricoșătoarea Judecată este izvor de mare putere sufletească, ne smulge din nepăsare și ne îmboldește spre toată fapta bună. Despre Sfântul Macarie cel Mare se spune că era slab și uscat ca o smochină. „De ce, Părinte, îl întreabă un frate, ești mereu slab, și când postești și când mănânci?”. La care, Cuviosul răspunde: „Cociorva cu care întorci lemnele este toată pârlită și arsă. Tot așa mănâncă trupul omului, cugetarea la înfricoșata Judecată”.
Dar pomenirea morților este totodată și un îndemn de cugetare la moarte, pe care Sfinții Părinți o socotesc cea mai înaltă filosofie și foarte prielnică smereniei, rugăciunii și pocăinței. Meditarea la zădărniciile vieții pământești, la scurtimea vieții noastre, la stricăciunea vieții omenești, ne trezește din nepăsare, ne duce la căință și îndreptare. „Cugetă la cele mai de pe urmă ale tale, ne îndeamnă Sf. Ioan Scărarul, și în veci nu vei greși”. Cine vrea să scape de moarte veșnică să aibă de-a pururi aminte de moarte. Că „precum pâinea este cea mai de trebuință din toate bucatele, așa și aducerea aminte de moarte este față de celelalte fapte bune”. „Să-ți fie moartea doctor” zice Fericitul Augustin, arătând că filosofarea la moarte este tăietoare de toată patima.
„Plâng și mă tânguiesc când gândesc la moarte!”
„Vai mie, înnegritule suflete! Până când nu te mai oprești de la răutăți? De ce nu-ți aduci aminte de înfricoșatul ceas al morții? De ce nu te cutremuri de înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos?”
„Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubiților, se tânguia Sf. Efrem Sirul, și m-am cutremurat; m-am gândit la acel grozav județ și m-am înfricoșat; m-am dus cu mintea la veselia raiului și am oftat; m-a cuprins plânsul și am plâns până n-a mai rămas în mine putere de plângere...”.
„Juru-te cu îndurările Tale, Iubitorule de oameni, Bunule, să nu mă pui de-a stânga cu caprele ce Te-au amărât. Nu-mi spune: nu te știu! Ci, după îndurările Tale, dăruiește-mi lacrimi neîncetate, dă-mi frângere de inimă și umilință și o curăță, spre a se face Biserică, și Prea Sfântul Tău Har. Că deși sunt păcătos și nevrednic, nu contenesc a bate la ușa milostivirii tale!” (Sf. Efrem Sirul).
LEGATURI:
Calauza Ortodoxa : Avva Petroniu Tanase marele duhovnic roman al Athosului
Parintele Duhovnic Peroniu Sfintul Munte Athos
RăspundețiȘtergere