Natura, viata, lumea, istoria nu au nici explicatie si nici finalitate fara Dumnezeu. De asemenea, cultura, politica, justitia, ordinea sociala si economica, nu au alta menire decat trairea omului cu Dumnezeu. De la coordonatele permanente si eterne ale omului si pana la cele mai mici manifestari ale sale, toate trebuie orientate, cu adanca si realista intelepciune, spre comuniunea cu Dumnezeu.
Rugaciunea este samburele vietii duhovnicesti, este grairea cu Dumnezeu ori, mai bine zis, trairea impreuna cu Dumnezeu. In sens major deci, rugaciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorand din necesitatea de absolut a omului. Omul se poate ruga contempland, cugetand, muncind sau vorbind.
A fost o vreme cand omul Il cauta pe Dumnezeu in cele din afara; prin Har, insa intalnirea omului cu Dumnezeu se face in inima, in sine insusi. Aflandu-L pe Dumnezeu inlauntrul sau, omul se regaseste pe sine si realizeaza indumnezeirea, capatand constiinta de imparat al fapturii.
Daca Dumnezeu este in toate si peste toate, atunci trebie gasita ordinea dumnezeiasca din viata, lume si istorie. Problemele credintei nu numai ca nu sunt simpliste si gratuite, ci necesita si cea mai fina cunoastere, analiza, si apreciere a vietii si lumii, a naturii si a omului. In acest sens rugaciunea este si o cale de cunoastere. Atat omul simplu cu inteligenta sa naturala, cat si savantul cu vastele sale cunostinte sunt chemati a-si plini personalitatea prin traire religioasa. Mintile luminate ale secolului XX se intorc la Dumnezeu si, dincolo de gandire si cercetare, se roaga.
Aceasta viziune nu este rezultatul unor lecturi, nici al unei petreceri retrase in singuratate. Am dobandit-o ca rezultat al unei viete martirice, in care sufletului i s-au cerut raspunsuri reale si netagaduite, precum si efort suprem si putere de jertfa. Vorbim din centrul de foc al suferintei, din incercarea fierbinte a credintei, din cumpana subtire dintre viata si moarte. Experienta noasta de-a omul si de-a Dumnezeu ne-a invatat sa ne rugam.
In inchisorile anilor 1941-1944 credinta noastra isi cauta albia spirituala. De la bun inceput am considerat temnita ca un prilej de martiriu, pentru ca, desi eram prigoniti, de o guvernare crestina, cumva ii negam autenticitatea si ne straduiam sa fim noi adevarati crestini. Am pornit de la credinta in Dumnezeu, dar nu aveam o cunoastere temeionica a ei. Recunosteam autoritatea Bisericii, dar eram febril angajati in cautarea noului. Am cercetat cele mai valoroase scrieri ale Bisericii si ale Sfintei Traditii si ne-am concentrat atentia mai ales asupra Scripturii, cu deosebire asupra Noului Testament. Lectura lor a adus o prigoana mai intensa, si deci o adancire a trairii noastre launtrice.
Temnita oferea in primul rand incercarea credintei, in al doilea rand conditii de liniste, asceza si reculegere necesare vietii duhovnicesti. Celula era si chilie, si arena romana in care fiarele sfasiau pe crestini. Cercetarea constiintei si curatirea launtrica prin Taina Spovedaniei ne-au limpezit intelegerea crestina a omului si a lumii, iar unirea cu Hristos prin Sfanta Impartasanie ne-a dat insufletirea si bucuria prezentei lui Dumnezeu in noi. Intelegeam ca pentru a fi crestin este necesara o rupere din toate preocuparile si angajarile lumii, pana ce omul devine al lui Hristos si ajunge sa gandeasca si sa actioneze prin El.
In aceste conditii am pornit la practicarea Rugaciunii inimii. Prin 1942 au patruns in inchisoare doua prezentari schematice ale isihasmului, facute de catre un preot de mir bine informat, dar nepracticant al ei. Apoi a ajuns la noi "Spovedania unui pelerin"(Pelerinul rus) o carticica scrisa de un anonim rus intr-o forma placuta, cu aparenta laica, dar care este o introducere buna in practicarea Rugaciunii inimii. Aceasta carte va fi primul nostru indreptar.
Puterea Rugaciunii este in forta intriseca a continutului ei si are, in secundar, si avantajul unei maxime concentrari launtrice. Formula poate fi si "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma" ori simplu "Doamne, miluieste-ma". In raport cu alte lucrari duhovnicesti, aceasta este cea mai rapida si cea mai intensa. Ea presupune insa conditii prielnice, sufletesti si trupesti, si un cadru adecvat.
In ordinea launtrica trebuie o liniste deplina si alungarea tuturor preocuparilor, pentru ca omul sa se poata concentra exclusiv asupra cuvintelor rugaciunii. Atentia mintii trebuie orientata in sine. Descoperind lumea interioara, omul nu trebuie sa se opreasca la ea, ci sa se concentreze asupra rugaciunii, cautandu-L pe Dumnezeu in sine. Ravna trebuie sa fie neobosita si plina de nadejde, caci multe sunt ispitele si piedicile ce se opun.
Inainte de toate Rugaciunea trebuie sa fie dorire si iubire netarmurita pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de cate ori se roaga, omul trebuie sa moara pentru Hristos ca sa vieze in El, iar cand rugaciunea ii va fi necontenita, va fi de-a pururi viu in Domnul, Care ii va da pace in suflet, ii va lumina cunostinta, ii va intelepti cuvantul si-i va orandui viata.
Intrucat la inceput stradania rugatorului este anevoioasa, e necesar ca inca de la acest inceput sa ne incredintam Duhului Sfant, care va prelua lucrarea pana la capat. Duhul Sfant se afla salasluit in noi prin Taina Sfantului Botez si in masura in care ne supunem Lui, El devine lucrator, iar omul ajunge purtator de Dumnezeu. E nevoie si de un povatuitor duhovnicesc experimentat, care sa ne conduca la Dumnezeu si caruia ii suntem datori cu ascultarea.
In rugaciune trupul sa fie usurat de patimi si asezat in pozitie de trezie. Privegherea cea mai atenta se face in pozita sezand, cu capul usor lasat in piept, cu pleoapele plecate pe ochi, incercand sa se sesizeze bataile inimii.
Atentia nu trebuie sa se concentreze si sa urmareasca un organ, nici un simbol, nici o icoana, ci duhul, sufletul, launtrul, in ultima analiza pe Dumnezeu. Totusi este bine ca orientarea atentiei sa fie in piept, undeva catre inima, cautand insa nu organul, ci sufletul. Caci "inima" este notiunea larga in care se cuprinde omul launtric in toata complexitatea lui.
Prin interiorizare, mintea ia cunostinta de miracolul launtric. Folosim termenul de "minte" in sensul larg cuprinzator de inteligenta, luciditate, ratiune, cunostinta, constiinta. Notiunile cu care lucram le gasim in Scriptura, la Sfintii Parinti, dar si in literatura si ne par cu mult mai substantiale decat schemele stiintei numita psihologie. Credem ca psihologii au ceva de invatat din experienta mistica, morala si literara.
Reintors in sine, omul descopera o lume vasta si nelinistita formata din ganduri, idei, planuri, viziuni, dorinte, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forte vitale, aspiratii, temeri, necesitati, idealuri, dorinta de absolut ori, intr-o ultima instanta din prezenta lui Dumnezeu. Totul e in miscare, intr-un joc de forte contrarii, intr-o complexitate ametitoare.
In acest noian -launtrul- omul poate sa greseasca, daca nu cumva se da batut de la inceput, cu un sentiment de neputinta. De aceea rugaciunea in prima ei faza este un exercitiu de stradanie si de puternica credinta. In aceasta faza Dumnezeu apare real, dar invaluit, ascuns, departat. Sentimentul existentei Lui da insa forta necesara efortului solicitat.
Daca uneori Rugaciunea merge usor, de multe alte ori ea se impietreste. Nu trebuie sa abdici nicodata de la Rugaciune, chair daca pare seaca, formala, oarecum exterioara si straina, caci, dupa staruinte, ea va capata viata si-si va forma o albie adanca in sufletul tau.
Este bine ca Rugaciunea sa nu fie insotita de meditatie, ci, concentrandu-se asupra lui Dumnezeu Insusi, omul sa astepte descoperirea Acestuia cu privire la intrebarile si problemele care-l framanta.
Rugaciunea trebuie facuta in minte, adesea cu cuvinte ori insotita chiar de metanii, inchinaciuni si psalmodiere, dupa cum prieste fiecaruia, pana cand se va ajunge la rugaciunea in inima.
Presupunem ca indeobste este cunoscut trupul cu simturile, instinctele si patimile lui. Este necesara infranarea si supunerea trupului. Fiecare pacat trebuie inlocuit cu virtutea contrarie lui. E nevoie de multa stapanire de sine si statornicire pana ce se ajunge la un trup care functioneaza fara patimi si fara dezordine.
Dar nici o asceza nu este suficienta daca nu capatam, prin rugaciune, trairea in duh. Rugaciunea impreuna cu celelalte nevointe duhovincesti ajuta mult la ordonarea vietii, atat in aflarea masurii drepte a functiunilor ei, cat si in forta de a o curati si orienta.
Mintea trebuie deci sa stea de paza la granita constiintei, acolo unde apar gandurile si sa le supuna unui riguros examen, spre a fi respinse ori acceptate inainte ca omul sa si le fi insusit. Aici intervine puterea Rugaciunii, care fixeaza Numele lui Dumnezeu in gand si face din El filtrul gandirii. Cu timpul, rugaciunea ajunge sa se rosteasca singura si fara incetare.
Cantitativ, unii indica trei mii -sase mii - douasprezece mii de repetari pe zi, noi indicam ore de rugaciune. Daca ai doua ore de rugaciune buna, ai mult pentru inceput. Timpul se prelungeste treptat, incat dupa treizeci-patruzeci de zile se poate trece la faza a doua, cand Rugaciunea se va spune in inima, printr-o participare launtrica totala. Este stadiul in care Rugaciunea se simte, se traieste.
Intre minte si inima este un drum neinchipuit de lung si acoperit de o bezna cumplita. Adesea omul se sperie si e pe cale sa cedeze. Trebuie sa ai taria de a te arunca in bezna, cu increderea ca Dumnezeu te va prinde in bratele luminii Sale. Abia de aici inainte vei fi nascut din nou, vei fi innoit sufleteste prin har. Omul trupesc este cel ce se lasa prins de pofte si captivat de materie si el trebuie sa moara, pentru a face loc omului duhovnicesc, care vede si traieste in lumina binefacatoare a duhului, realizand adevarata viata.
In timpul rugaciunii apar doua feluri de calduri. Este o caldura ce vine de la simturi si naste patimi si este o caldura ce vine de la Duhul si aduce luminare. Se creeaza o sensibilitate launtrica de mare finete, care vibreaza si reactioneaza prompt la toate impresiile ce vin din afara, devenind astfel un fel de constiinta sensibila. Starea launtrica dobandeste bucurie dar si dramatism, caci sesizeaza cele mai fine si adnaci contradictii ale existentei; iar dincolo de ele, se desfata cu Dumnezeu impreuna.
Sensibilitatea trebuie sa se controleze reciproc cu judecata rece a mintii, caci numai asa evitam eventualele greseli. In suflet se petrec atatea fenomene, incat mintea se poate tulbura. Este o cale lunga pana ce se creeaza armonia launtrica, si apoi ea trebuie mereu mentinuta.
Daca Dumnezeu este alungat din camarile sufletului, ele vor fi invadate de duhurile rele. Prin urmare, satana si pacatul trebuie urati de moarte, pana la moarte.
Treptat simturile tac, sufletul se inmiresmeaza, duhurile rele fug, timpul intra in vesnicie, lumea e vazuta in imaginea ei nealterata si astfel omul ajunge Biserica, adica e purtator de Dumnezeu. In el a murit eul si viaza Hristos. Atat trupul cat si sufletul cunosc un proces de induhovnicire. Ne aflam in Imaparatia lui Dumnezeu din om.
Acest fel de Rugaciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personala. Ea este lucrarea Duhului Sfant, la care omul participa lucid, constient si fericit de viata minunata de care este invrednicit. Transfigurat, omul - fara a pierde contactul cu natura si cu ordinea firii - vede acum lumina taborica si Ierusalimul cel ceresc.
Daca omul obisnuit vede lumina soarelui, cel induhovnicit vede lumina propriei sale minti, iar la sfarsit vede lumina necreata. Daca la inceput omul este mangaiat cu lacrimi, el sfarseste prin rapirea la cer. Daca la inceput Rugaciunea e rostita, ea e muta, uimitoare, minunata. O astfel de rugaciune nu poate fi uitata, nici parasita, caci frumusetea ei este fara de asemanare.
E adevarat ca si in cele mai inalte stari contemplative Dumnezeu ramane ravnit, deci inca ascuns si nepatruns, dar accedera catusi de putin la energiile Sale necreate il face pe om fericit. Scanteia divina asezata in om intalneste marele foc dumnezeiesc si transfigureaza totul in jur. Miscarea universala a firii se transforma in repetate splendori, ca niste fatete ale aceluiasi diamant. Starea harica este densa, insa de scurta durata in timpi naturali.
Omul purtator de Dumnezeu are marele dar ca pe langa contactul natural, pe langa mijloacele de cunoastere obisnuite, vede in duh. Natura, lumea, omul si viata sunt minuni ale lucrarii lui Dumnezeu, minuni care nu sunt evidente decat pentru omul induhovnicit. Acest om se umple de toate darurile Duhului Sfant.
Dar trebuie precizat ca rugatorul ramane si un om activ, dinamic, indraznet, iscusit, care infrunta dusmanii cu puterea interioara cu care Insusi Domnul i-a biruit si actioneaza cu aceleasi mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhuilui si a cuvantului, fapta buna, adevarul raspicat, dragostea curata, temerara, necontenita si, in fine, puterea de jertfa.
Trebuei deci stearsa imaginea pasiva, indiferenta, nerealista, umila si umilitoare a omului sfant. Marturie sta Hristos Insusi, apoi Apostolii, si cu deosebire SF. Apostol Pavel, cel atat de dinamic, care a fost rapit pana la al treilea cer. Marturie stau sfintii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gura de Aur, ori sfinti militari ca Dimitrie, Nestor si Gheorghe, care au luptat si au invins pe dusmani. Tot spre marturie stau Sfintii Imarati Constantin si Elena, iar Vechiul Testament ni-i ofera pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducatori de oameni, dar toti si mari rugatori. Iar daca adesea sub chipul trairii religioase unii isi ascund incompetenta, incapacitatea, abandonul si oportunismul, unii ca acestia sut cu totul straini de adevaratii crestini.
Am trait langa astfel de oameni, in care si din care stralucea Hristos si care au fost vajnici aparatori si propovaduitori ai credintei, infruntand cu putere dusmanii, demonstrand cu tarie adevarul si jertfindu-se fericiti pentru izbavirea aproapelui.
Noua ni s-a deslusit aceste nazuinte in arsita suferintei, pe muchia dintre viata si moarte. Credeam ca cele ce s-au petrecut cu crestinii aici, in temnite, sunt o particica din aluatul unei lumi noi. Am trait pentru Hristos, am trait cu Hristos, am trait in Hristos. In acest cadru situam experienta noastra isihasta.
(Din Intoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide)
PAGINI WEB:
#Razboi intru Cuvant: Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide despre infranare si intelepciune in marturisirea adevarului
#Ioan Ianolide in dialog cu Valeriu Gafencu despre comunitate si rolul crestinismului
#Razboi intru Cuvant: Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii
Multumim foarte mult pentru articol.
RăspundețiȘtergereEste excelenta selectia paragrafelor cu privire la lucrarea de curatire launtrica, precum si la modul in care omul devine Dumenzeu dupa har prin conlucrarea voii sale libere cu Duhul Sfant! Trebuie remarcat ca aceste texte scrise de Ioan Ianolide sunt in concordanta perfecta cu toata literatura filocalica scrisa pe aceasta tema!
Mult au iubit si mult ne iubesc acesti sfinti frati ai nostri!
Simona