Gherontissa Filotheia - Despre Sfânta Gavrilia, asceta iubirii
Maica Gavrilia - cum foarte frumos o descrie Părintele nostru
într-o carte scrisă de noi, despre ceea ce am trăit lângă ea-,
era maica bucuriei. Ea a reprezentat o foarte importantă etapă din
viața mea. Nu am reușit să o întâlnesc decât de câteva ori, dar a
fost prima monahie pe care am întâlnit-o în viața mea. Fața ei era
luminată. De la bucuria pe care ea o emana, îi strălucea fața.
De aceea, când am cunoscut-o, chiar dacă avea 91 de ani, chipul ei era
foarte limpede, foarte strălucitor, ca al unui copil.
Cu adevărat ca al unui copil, într-un trup aplecat, datorită vârstei.
Dar ea răspândea atâta bucurie și curăție, cu adevărat de invidiat!
Îmi amintesc că m-am gândit atunci, când ea avea 91 de ani și eu 19: „Dacă așa e monahismul, acesta e binecuvântare și adevărata frumusețe.” Aceasta a fost prima imagine a ei care mi-a rămas vie.
Ea era o persoană deschisă.
Viața ei a fost o adevărată misiune - și înainte de a deveni monahie, și
după. Ea studiase reflexologia în Anglia și avea o slujbă foarte bună. Aici, în
Grecia, ea avea un cabinet bun în Kolonaki.
Ajuta oamenii, mergea la biserică, iubea slujbele, făcea milostenie, era
o persoană virtuoasă. Obișnuia să spună că de câte ori se întâmpla să intre într-o biserică în
timpul slujbei, mereu se întâmpla să audă această pericopă:
„Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi
urmează-Mi.” (cf.
Matei 19, 21) Așa că ea spus: „Bine! Nu voi ține nimic pentru mine, și le voi da tot ceea ce am.”
Când mama ei încă trăia, ea a păstrat strictul necesar. Dar, după un vis ce
l-a avut, și-a dat seama că nici pe acestea nu ar trebui să le păstreze.
După ce a murit mama ei, fiind cu totul liberă, le-a vândut pe toate. Nu
îi mai rămăsese nimic, absolut nimic! Și-a păstrat doar cardul de asigurare medicală, pe care-l au toate
monahiile, și o valiză care avea Biblia înauntru. Nimic altceva! Și a
făcut aceasta intenționat, pentru a urma Evangheliei. Aceasta a fost prima ei lucrare misionară: să urmeze
Evanghelia!
Adică, să nu țină nimic pentru sine, și, oriunde ar duce-o Hristos, să se
lase în voia Lui.
După cum spunea: „Ascult de voia lui Hristos.” Și dacă cineva îi spunea: „Mergem în Germania?”, ea zicea: „Să mergem, da!”
Obișnuia să spună: „Lasă-l pe Domnul să schimbe da-ul tău într-un nu.”
Dacă era bine pentru ea și pentru persoana care a invitat-o, mergea. Dar,
dacă nu era, ceea ce se întâmpla de obicei, era că i se spunea în ultimul
moment că a avut loc o schimbare de planuri și nu mai era nevoie ca ea să
meargă.
Așa că ea nu avea nicio grijă, nicio anxietate, nicio îngrijorare.
Dacă o întrebai: „Sunt oameni buni?”, ea răspundea imediat: „O, da, sunt foarte buni!” Nu vedea nimic rău. A omenit chiar și un hoț care a intrat în casa ei. Era un bărbat
de culoare care suna întruna la sonerie și de care toată lumea era speriată.
Ea l-a invitat înăuntru, l-a omenit, au stat de vorbă, iar mai târziu,
acest bărbat a ajuns să o ajute să se mute. Așadar, ce să mai faci?
Chiar și pietrele puteau simți dragostea aceasta de la un om al lui
Dumnezeu. Nu puteai rămâne neatins.
Ea putea tolera calomnia pe față. Îmi amintesc de o întâmplare ce m-a uimit.
În ultimii ani am întâlnit foarte multe persoane care au cunoscut-o - pentru
a aduna material pentru această carte; tocmai pentru că erau mărturii trăite
personal. O întâmplare care mi-a atras atenția a fost când maica vorbea unor
oameni, iar
o doamnă din public o defăima întruna. Apoi doamna aceasta a aflat cine
era maica cu adevărat și s-a dus să își ceară iertare. Maica i-a mulțumit,
nici nu își dăduse seama, dar a refuzat să o ierte. Doamna a rămas
nelămurită și a întrebat-o de ce nu poate s-o ierte.„Simplu, pentru că nu mi-ați făcut niciun rău”, a răspuns maica.
În definitiv,
chiar dacă ea, ca om, se întrista și se rănea - și știm multe astfel de
povești -, însă nu permitea să se interpună nimic între ea și Hristos.
Era imposibil să o faci să gândească ceva rău despre cineva.
Oare nu era aceasta sub controlul ei? Și vorbim despre un număr mare de
persoane, dintre care unii au beneficiat de pe urma ei.
Este vorba aceea: „Cel mai sigur dușman este omul nerecunoscător, care se bucură de pe
urma ta.”
Dar ea a lăsat în urmă toate acestea.
De asemenea, ea a ajutat mulți tineri să meargă în Anglia la studii. Odată,
o femeie a întrebat-o: „De ce o lași pe fata aceasta să plece, dacă ea te ajută aici? Ce vei face
tu?” Pentru maică a fost o insultă. „Ce voi face eu? O voi ajuta pe fata aceasta să meargă mai departe. Pe
pământ sunt doar eu cu Dumnezeu". Aceasta era mentalitatea ei peste tot.
Era în Anglia în timpul bombardamentelor, în al Doilea Război Mondial.
Învăța și lucra.
Toată lumea se ascundea în adăposturi, în timp ce ea, împreună cu o
bătrânică evreică nevăzătoare se plimba pe străzile pustii ale Londrei,
deoarece femeia evreică era în depresie și nu suferea să intre în
adăposturi. Și oamenii o întrebau: „Nu ți-e teamă că vei fi ucisă de o bombă?” Atunci maica răspundea: „Dacă e să fiu ucisă de o bombă, mă va omorî și în pat așa cum mă poate
ucide și pe stradă.”
Ea se lăsase atât de deplin în mâna lui Dumnezeu, încât nu găsea niciun
motiv pentru a se întrista. Ea credea că toate lucrurile bune sunt din
voia lui Dumnezeu, iar cele rele sunt îngăduite de El.
„Așadar, de ce să mă mâhnesc?”, spunea ea. Dacă Dumnezeu îngăduie ca
ceva să se întâmple - cancerul ei, de exemplu -, spunea: „voia Ta, Doamne!”.
Când s-a îmbolnăvit de cancer, i s-a recomandat odihnă, să evite
mersul, mișcarea, dar maica răspundea că în trupul ei este cancerul, nu
în suflet. Și lupta mai departe cu multă putere și mult curaj.
Toată lumea cu care ea se întâlnea, fie că erau copii mici sau adulți, ea
îi trata pe toți cu același respect.
Privea în ochii lor, în timp ce se golea pe sine complet și îi asculta cu
atenție.
Pe când plecau, ea nu încerca să vadă cum să îl salveze pe bietul copil, ea
zicea: „Dumnezeu este Cel ce îl poate salva, nu eu.” Așadar, ce făcea? Se ruga pentru acea persoană, o lăsa în mâinile lui
Hristos, apoi se juca cu pisica, să zicem, sau făcea altceva. Când persoana se
întorcea, ea începea iarăși din acel punct, și continua acest proces. În
felul acesta ea se și proteja pe sine.
Nu își permitea să gândească că alți oameni depind de ea, ceea ce, cum
bine știți, vine de obicei din egoul nostru.
Noi, în Biserică, ne păcălim ușor cu ideea că vom salva lumea. Noi nu
vom salva lumea! Oricâte ore am sta de vorbă discutând cu ei, nu îi vom
salva. Rugăciunea mântuiește, Hristos mântuiește. Putem să ne rugăm pentru oameni, dar numai Hristos îi poate mântui. Iar
faptul acesta a fost profund trăit de către maica Gavrilia.
Acesta este și motivul pentru care se putea vedea din afară această
aură de copil: curăția și bucuria. A întâlnit mii de oameni din toate părțile lumii.
Există scrisori incredibile de la oameni care întreabă: „Cine este Dumnezeul acestei femei?” Și au devenit creștini. Dar de ce? Datorită exemplului ei viu.
Ea nu le-a spus: „Uite aici Evanghelia!” Ea era Evanghelia vie!
Într-o zi era la palat și îi făcea masaj Indirei Ghandi, iar în altă
zi era într-o colibă, stând pe jos împreună cu ceilalți, cu șoareci,
șobolani și șerpi. Viața ei este cu adevărat ca o poveste!
În centrul ei întotdeauna se afla Hristos! Iar aceasta i-a înfrumusețat
viața.
Traducere: Mănăstirea Dragomirna
Sfânta Gavrilia - Liniștea și iubirea aproapelui sunt totul
Troparul Sfintei Cuvioase Gavrilia
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Gavrilia, duhul tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu