Așa după cum sfântul nu vorbește
despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape,
tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie
despre Bădia Traian Trifan.
(...) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută
morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare
intensitate.
”Ce frumoasă este unirea între frați!”
Așa a început Aiudul.(...) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet
de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu,
ajutorul comandant Anghel Papacioc,
Ion Schiau, Căliman Jan Agapie,zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar
nu mai puțin valoroși.Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au
răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea
de nufăr din noroi. (...)
... Si atunci au apărut oameni ca Sfântul Gheorghe care au lăsat totul, au luat crucea, au urcat pe ea, ca să dăruiască din nou oamenilor direcția cea clară care duce către Împărăția Cerurilor. (IPS TEOFAN)
Cu prilejul canonizării locale a Sf. Gheorghe Pelerinul,
sâmbătă, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan l-a numit pe acest mare
nevoitor român din secolul XX drept un „om al rugăciunii curate, diamant
strălucitor şi om de esenţă pură”.
Ierarhul şi-a
argumentat cuvintele prin faptul că Moş Ghorghe Lazăr „ajunsese la ceea
ce ar trebui să ajungă tot creştinul: la despătimire”.
Acest
„geniu al sfinţeniei”, după cum l-a numit Mitropolitul Teofan a trăit
încă de pe pământ „în ambianţa cea sfântă a Împărăţiei Cerurilor” adică a
„coborât cerul pe pământ sau a ridicat pământul la cer”.
Înaltpreasfinţia
Sa a spus despre Sfântul Gheorghe Pelerinul, dar şi despre alţii
asemenea lui, că „au fost trimişi pe pământ deoarece noi oamenii, de
cele mai multe ori, am pierdut calea autentică a Evangheliei”.
Pe 17 iunie, în timpul "marșului pentru egalitate" de la Kiev, a avut loc o molitvă în faţa crucii situată în apropierea Parlamentului, la care au participat aproximativ o mie de persoane. Slujba a avut loc cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Ukraina, Mitropolitul Onufire, care s-a adresat printr-un mesaj, cerând clericilor și credincioșilor să se roage "ca Domnul să nu permită propagarea, în poporul nostru iubit de Dumnezeu, a păcatului sodomiei".
In timpul acestei slujbe conduse de Episcopul Tihon de Gostomel, vicar al eparhiei Kievului, credincioșii au observat că un mir binemirositor a început să curgă din cruce. Nu este pentru prima dată. Pe 18 mai 2017, același fenomen s-a întâmplat în timpul rugăciunilor în faţa acestei cruci, în timp ce credincioșii protestau împotriva proiectelor de lege anti-ecleziale prezentate în faţa Parlamentului ukrainian.
joi, 31 mai 2018, sărbătoare religioasă şi civilă în Bavaria
[...] Este prima data cand vin in Germania pentru ca nu prea am fost atras de calatorii si îndeobște am suferit de prejudecatile legate de cultura europeana, asa cum am vazut-o eu prin scolile de arta si in alte carti - o cultura secularizata, preocupata de probleme care nu imi sunt aproape sufleteste. Dar am descoperit aici intreaga istorie a crestinismului Bisericii primare. Si cred ca despre Europa cunoastem cum este si dupa cum ni se povesteste. Si, desigur, pentru a spulbera urmarile acestei propagande culturale de care noi credem ca nu prea suntem atinsi - nu sunt un om care se teme prea tare de prejudecati; am trait in mijlocul civilizatiei celei mai atee, dar vrem - nu vrem suntem atinsi - si, pentru a spulbera prejudecatile si ale mele si ale altora, astazi am aflat ca este o sarbatoare in Germania consfintita si de Stat: sarbatoarea euharistiei. Va dati seama ca nu mi-as fi inchipuit acasa o sarbatoare a euharistiei cum sa o motivez. Parca sarbatoarea Sfintei Treimi, a Sfântului Andrei sunt mai de inteles, dar euharistia este un lucru profund bisericesc, este inima Bisericii, este insasi Trupul mantuitor al Dumnezeului nostru. De aceea, sa faci o sarbatoare de Stat, mai ales al unui stat care este un loc al credintelor care nu mai inteleg impartasania asa cum o intelegem noi, este foarte interesant. Si, porinind de la asta, cred eu ca ar trebui sa judecam asupra euharistei pe care noi o numim si cumincatura, impartasania, adica ceea ce ne aduna pe noi la un loc, ceea ce face din noi o comuniune, ceea ce face din noi un trup.
Prorocul David spunea ca "ce este bun şi ce este frumos, decât numai a fi fraţii împreună" (cf. Ps. 132, 1). Fratii adica noi. Adica ce este mai imbucurator decat atunci cand astepti ca atunci cand esti singur sa mai vina cineva.
Care ar fi prilejul care sa ne uneasca? Fel de fel de teologi si profesori au facut o tema de discutie din chestiunea aceasta a Bisericii. Si, atunci, diverse voci au spus de pilda ca ceea ce ar trebui sa ne uneasca este viata liturgica, ca toti ne unim
prin impartasanie, prin euharistie si ne facem acelasi trup - si asta cu siguranta ne va aduce mai aproape. Altii au
zis ca daca ne vom ruga impreuna ne vom uni. Totusi, din experienta ultimilor zece ani, de cand in Romania se vorbeste foarte mult despre deasa impartasanie, despre profunzimea unirii liturgice, vedem ca ceva ne lipeste. Pentru ca un numar destul de mic de credinciosi patrund aceasta taina dar intrunirile nu par sa se inmulteasca. M-am gandit atunci: unde este neintelegerea noastra? Unde este scaparea? Pentru ca toti au dreptate. In toate poruncile lui Hristos ne intalnim si ne unim, si cu atat mai mult in unirea desavarsita care este Euharistia.Si, totusi, unirea aceasta in Euharistie se produce in masura in care noi insine suntem deschisi, si putem deveni vase ale Duhului Sfant in care sa incapa descoperirea Bisericii.Daca nu suntem la masura aceasta, incape in noi atata cat suntem si legatura cu ceilalti nu se produce in mod obligatoriu.
Atunci cand ne impartasim cu Hristos trebuie sa avem si constiinta ca ne impartasim cu intreg trupul Bisericii, pentru ca in acest trup tainic Hristos ne intruneste pe toti. De aceea El spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (Ioan 15, 5). Si noi suntem, prin imparatasirea cu Trupul si Sangele Lui, madulare. Si toate madularele noastre, si cele cinci simturi se patrund si devin una cu Hristos dar si cu madularele celelate ale fratilor nostri. In aceasta constiinta devenim una, si in aceasta constiinta noi traim descoperirea iubirii si o facem lucratoare.In aceasta impartasanie noi incepem sa ne iubim unii pe altii si indeplinim cu adevarat rostul impartasaniei cu Hristos.
Noi nu ne impartasim cu Hristos pentru ca dintr-o data sa incepem a medita, dintr-o data sa incepem a scapa de gandurile proaste, dintr-o data sa devenim mai ravnitori la rugaciune samd. Sigur, si acestea sunt niste urmari, sunt niste efecte secundare, daca vreti, normale, firesti, ale impartasaniei, dar scopul nostru este acela de a ne impartasi cu iubirea Lui, de a deveni madulare vii ale iubirii, pentru ca Hristos, Care S-a inaltat la Ceruri si ne-a trimis noua Duhul Sau mangaietor, ne vrea pe noi madulare ale Lui, ale iubirii Lui, care sa putem lucra in chip fizic iubirea Lui. De aceea ne si spune: dacă "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Daca ati facut milostenie, daca ati adapat un calator insetat, daca i-ati dat de mancare, daca ati cercetat pe cineva in temnita sau pe un bolnav, Mie Mi-ati facut, adica noi devenim madulare ale iubirii vazute, palpabile, ale lui Hristos, in lume. Aici este rostul deplin al impartasaniei si prin asta teoria liturghiei devine intru totul practica, intru totul necesara si usor de inteles pentru noi. Pentru ca daca ramanem in filozofari si discutii fara capat despre cat de bine este sa te impartasesti, mai des sau mai rar, ramanem in aceasta zona a teoriei si care, desi ar trebui sa nasca o aprindere in inima noastra spre dragoste si duhovnicie, de foarte multe ori ne pune doar in postura de a riposta, de a ne incrancena, de a ne manifesta cu cunostintele noastre - pentru ca si ele pot fi o forma de revarsare a orgolilui, chair si atunci cand apara aspectele directe ale credintei noastre.Dar practica, si folosul, si nevoia vie a impartasaniei este ca noi ne impartasim cu Iubirea si devenim unii altora prilej de bucurie, de ajutor.
Dincolo de asta m-am gandit ca sigur, Hristos lucreaza in noi toti atunci cand ne impartasim cu El, dar daca lucrurile ar fi atat de simple, atunci dupa prima impartasanie noi ar trebui sa devenim sfinti, ar trebui dintr-o data sa-i iubim pe toti, si poate ca nici nu ar trebui sa mai cadem din acea stare daca lucrurile s-ar petrece cumva asa, printr-o lucrare obligatorie pe care o asteptam cei mai multi dintre noi. Asteptam, de pilda, ca prin impartasanie sa ne vindecam de boli, asa, pe loc, sa devenim mai buni, tot asa, pe loc, si multe alte lucruri asteptam, uitand ca Dumnezeu este peste tot, Dumnezeu este din veac, ca Dumnezeu este cu noi, ne aude, si lucreaza in diferite chipuri si nu este nici o obligatie pentru El, si nicaieri nu spune ca exista vre-un gest omenesc sau vreo fapta care ar putea sa-L oblige pe Dumnezeu sa indeplineasca un lucru sau altul in legatura cu El sau in legatura cu lumea, atunci si asa cum doreste omul. Toate sunt in voia sfanta a lui Dumnezeu si in iubirea Lui El hotareste cu fiecare dintre noi asa cum este bine.
Desigur, noi ne impartasim spre sanatatea sufletului si a trupului, si ne rugam, dar avem atatia sfinti care au fost bolnavi. Unii s-au insanatosit pe loc, altii nu, pentru ca nu asta este cel mai important. Noi avem proroci care au fost ucisi, mari sfinti care sufereau. Sfantul Ioan Gura de Aur avea ulcer la stomac si alte boli. Si Apostolul Pavel se pare ca a avut metehne trupesti. Asa ca nu asta este scopul si nu asta este primul lucru care trebuie sa-l asteptam de la Dumnezeu, desi este bine sa le cerem, dar sa nu ne descurajam daca nu le primim, daca asta nu se intampla.
Atunci m-am gandit: ce ne lipseste noua? De ce lucrarea asta nu ne uneste asa cum am vrea noi si cum ne-am fi asteptat?Teoreticienii care au discutat foarte mult prin conferinte sau intrunirile preotesti se intreaba de ce totusi nu s-a intamplat aceasta unire miraculoasa si previzibila teoretic prin impartasirea deasa cu sfintele taine.Atuncim-am intors la Evanghelie si am incercat sa inteleg ce ne apropie pe noi de Imparatia lui Dumnezeu. Sfântul Proroc Ioan spune: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor"(Matei 3, 2). Cred totusi ca asa este, cum reiese din primele carti crestine, mai ales Patericul Egiptean, unde se vorbeste foarte putin despre lucrarea amanuntita a Sfintelor Taine -nu asa cum vorbim noi astazi-, dar se vorbeste foarte mult despre pocainta.
Pocainta este totusi cea care ne uneste cel mai firesc. De aceea si Apostolul spune noua tuturor: "Mărturisiţi-vă unul altuia neputintele" (cf. Iacov 5, 16) "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Cred ca aici, mai mult decat acasa, fiecare simte cat de profunde sunt aceste cuvinte ale apostolului spuse acum 2000 de ani, catre crestinii care traiau peste tot intr-un Imperiu pagan, intr-un Imperiu cosmopolit, plin de toate neamurile, asa cum este astazi Europa. Acolo unde erau amestecati sirienii, cu grecii, cu romanii, cu spaniolii, cu italienii, cu romanii cu germani. Asa cum suntem noi astazi, amestecati. Unora ca acestora le spune Apostolul "purtati saricinile unii altora, marturisiti-va pacatele, neputintele, unii altora, si asa impliniti legea lui Hristos". Prin aceasta marturisire a neputintelor ne unim, pentru ca aceasta este taina pocaintei, aceasta intelegere care ne deschide spre iubire.
Lumea de azi marturiseste biruintele, triumful. Daca veti deschide facebookul veti vedea numai oameni triumfatori. Ei toti sunt in vacanta, ei mananca cea mai buna mancare, ei stau pe niste scaune comode, intr-o lumina foarte frumoasa, au prieteni buni care-i felicita la toate zilele de nastere si la toate evenimentele, femeile sunt cu flori in brate, barbatii tocmai au mai castigat cate ceva sau si-au mai cumparat cate un lucru scump, au fost avansati, au primit premii. Foarte rar veti mai vedea vre-un om care spune ca e pacatos, ca nu a putut sa faca ceva, un om care a ratat ceva.Nu poti spune ca ai ratat, pentru ca s-ar putea sa-ti pierzi locul de munca, sa nu mai fi angajat. Trebuie sa ai un CV impecabil, trebuie sa stergi de pe lista faptelor tale din viata tot ceea ar strica o buna impresie despre tine, atat pe plan profesional cat si pe planul calitatii tale de om. Tu esti un foarte bun prieteni, tu ii ajuti pe toti, desi fiecare stie foarte bine cum este el de fapt.Si, uitati-va ca aceasta spovedanie inversa, aceasta marturisire a unor oameni care afiseaza bunatate, cumsecadenie, mila, devotament, acesti oameni nu mai sunt uniti. Pe acesti oameni este foarte greu sa-i aduni la un loc daca ei nu au ceva de castigat acolo, ceva material, ceva natural. De asta ceea ce ne uneste sunt neputintele noastre. Este paradoxul credintei noastre crestine. Cred ca in aceste neputinte noi ne unim, dar cum? Purtandu-le unii altora.
Uitati-va ce lucru nemaipomenit spune Apostolul Pavel in plin Imperiu Roman, Imperiul triumfului - pentru ca trebuie sa stiti ca acest triumf era in apogeu cand a spus acestea Apostolul Pavel. El spunea atunci sa ne marturisim neputintele unii altora.In aceasta spovedanie, in aceasta marturisire a propriei neputinte noi primim iertare si devenim mai puternici, invers decat in lumea oamenilor. Intr-o instanta omeneasca, atunci cand iti marturisesti neputinta, greseala, esti vinovat. Daca negi, ai prezumptia de vinovatie. La noi este invers. La noi pana si cel drept, atata vreme cat isi aroga aceasta dreptate se invinovateste pe sine, asa cum vedem din Pilda Vamesului si a Fariseului. Dumnezeu pune invers lucrurile si taina Bisericii rastoarna mersul si ordinea diferita a universului acesta omenesc.
Dumnezeu va zdrobi sfaturile boierilor, ale stapanitorilor, ale oamenilor acestora, toate aceste judecati prin care omul incearca sa-si salveze propia fata. Vedeti ca de la inceput teologia noastra foloseste aceasta notiune de fata, de chip. Si, de aceea noi chiar si in popor, in limba veche, prin fata se intelege persoana. Noi cinstim pe Dumnezeu in trei fete. Si uitati-va ca acest face-book vine astazi tot pe tema fetei si tinteste fata, chipul, esenta persoanei.Si lumea intreaga s-a stramutat acolo. Numai ca are o falsa fata.Si toata falsitatea, desigur, se vede in toata desertaciunea ei atunci cand fata virtuala a murit.Noi mai putem sa-i scriem comentarii, sa-i dam like desi el merge de acum in fata dreptului Judecator.
Daca este ceva ce trebuie salvat acum si daca este vreo lucrare acum in jurul careia cu adevarat trebuie sa ne unim este chiar unitatea noastra. Nu degeaba Biserica este adunare in etimologia sa si nu este nimic mai adevarat decat o unire fata catre fata, asa cum o facem noi astazi - si pentru asta merita si chiar trebuie sa facem mii de km. Daca Apostolii au facut mii de km pe jos pentru a vedea fata fratilor de la capatul lumii, cu atat mai mult noi astazi.
Sa stiti ca nu suntem chiar asa de multi precum teoria sociologilor, a lumii acesteia ne spune. Nu sunt atat de importante, pentru noi, si relevante, statisticile care deseori ne reveleaza ca suntem 80-90, 2000 la suta. Suntem atati cati suntem. Si suntem atati cat suntem si ne vedem fata catre fata.De aceea trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa gasim prilejuri de a ne intalni. Prilejurile nu trebuie inventate. Sigur ca slujbele noastre se fac duminica, se fac de sarbatori, sunt mai rare decat lucrarea pocaintei care este neincetata. Spovedania cu cat mai deasa este, cu atat mai bine. Un suspin, o durere care o spunem unui frate... Dar cautati, asa cum a spus Apostolul si voi sa va sprijiniti. Nu va temeti sa va varsati sufletul - nu in sensul acesta de a ne povesti detaliile din viata noastra pacatoasa, pentru ca spune: marturisiti-va neputintele unii altora. Si nu cred ca este cineva care nu are un prieten la care se spovedeste mai des decat la preot. Asta se intampla si asta este firesc si despre asta vorbeste si Apostolul Pavel.
Vedeti ca nu este nici un alt semn al prieteniei si al increderii decat acela de a avea libertatea de a ne dezgoli, de a fi asa cum suntem in neputinta noastra fara a ne teme ca vom fi loviti de cel caruia i-am descoperit. Asta este de fapt marturisirea iubirii, a prieteniei adevarate.Nu putem sa ne dezgolim in fata celui care nu-l iubim. Cred ca mai intai iubim si dupa aceea ne dezgolim asa cum suntem. Dar cum suntem? Suntem pacatosi, departe de a fi nu doar desavarsiti, ci departe de a fi asa cum ne vedem. Fiecare om care se spovedeste stie cum arata sub epitrahil, cand vine sa-si povesteasca partea lui adevarata. Acolo suntem noi adevarati si daca ar trebui sa intelegem ce este pocainta, de fapt, nu ar trebui sa facem atata teorie. Ar trebui sa ne ridicam si sa ne ducem la treaba sa nu uitam starea noastra, ca noi suntem aceiasi. Asta nu inseamna ca trebuie sa devenim niste carpe. Demnitatea nu este in contradictie cu smerenia. Dar niciodata nu trebuie sa-l judecam pe celalalt.
Sa judecam starea noastra de pacatosenie si atunci toate lucrurile vor fi bune si oamenii ne vor iubi si vor trage spre noi, pentru ca noi vom purta in noi cantecul ingerilor acelora despre care Hristos a zis ca fac nunta in cer, atunci cand se intoarce un pacatos.In chip nevazut lumea simte pe omul care are duhul pocaintei in el si se impaca mai usor cu el, are mai mare indrazneala catre el si isi deschide sufletul mai usor.Daca ati auzit vre-o fapta a unui om nu-l parati, pentru ca atunci v-ati facut partasi la taina vietii lui. Si daca o descoperiti stricati dragostea.
Faptul ca suntem asa multi ma bucur foarte tare si ma incredinteaza ca dragostea in lume este lucrul cel mai puternic care poate fi transmis pe toate caile. Nu avem nevoie de aprape nimic decat de noi insine pentru a propovadui iubirea.Ea trece dincolo de granite, trece dincolo de timp. Si averea aceasta este adevarata avere a Bisericii. Si doar in masura in care ne facem partasi, ne facem mostenitori sau propovaduitori ai acestei iubiri, ne facem si ucenici ai lui Hristos, cum spune in Evanghelie: "prin aceasta vor sti oamenii ca sunteti ucenici ai mei, daca veti avea iubire unii catre altii".
Va multumesc intai de toate pentru dragoste, ca ma aflu primit aici. Da Doamne sa ajung si eu la masura acestor cuvinte! Stiu de la Parintele Rafail Noica ca odata Parintele Sofronie avea de spus o predica si un alt Mitropolit l-a vorbit foarte de bine si Parintele a spus doar atat: "sa fie mie dupa cuvantul tau, stapane!"
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc (IICCMER) organizează începând cu data de 7 iunie 2018
a treia campanie de investigații arheologice în orașul Tîrgu Ocna, jud.
Bacău.Acțiunea urmărește căutarea și descoperirea mormintelor
deținuților politici morți în penitenciarul din localitate, se arată
într-un comunicat de presă. Printre cei îngropați în gropile comune din
localitate se numără și Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt drept „Sfântul Închisorilor”.Rămășițele omenești ale
acestuia au mai făcut obiectul unei cercetări, în 2011. Din păcate,
atunci acțiunea a rămas fără rezultat.
Conform documentului IICCMER, în penitenciarul din Tîrgu Ocna au
fost
„încarcerate, pe diferite termene de timp, un număr de 841 de
persoane condamnate pentru delicte politice, dintre care 71 au decedat
în timpul detenției.Morții au fost înhumați într-un cimitir parohial
situat în apropierea penitenciarului, lângă biserica ortodoxă cu hramul
Sfinții Împărați Constantin și Elena aflată în Parohia Poieni, pe str.
Crizantemelor.Înmormântările au fost practicate atunci într-o zonă mai
liberă a cimitirului, trupurile defuncților fiind depuse, fără sicriu,
în gropi individuale sau comune, iar mormintele nu au fost marcate cu
cruce sau cu alte semne de identificare. Între anii 1977 și 1997, timp
în care imobilul penitenciarului a adăpostit un Sanatoriu pentru bolnavi
psihici, unii dintre pacienții decedați aici au fost îngropați tot în
această zonă a cimitirului. În ultimele decenii, terenul unde au fost
îngropați deținuții a fost cedat treptat credincioșilor din parohie
pentru locuri de veci. Ca urmare, gropile ulterioare au afectat, parțial
sau integral, multe din mormintele deținuților”.
În cursul cercetărilor arheologice efectuate în decursul anilor
2011 și 2013 au fost identificate un număr de 22 de morminte dintre care
10 aparțineau unor foști deținuți.
„Rămășițele pământești care au fost recuperate în cursul
cercetărilor anterioare, asupra cărora s-au efectuat deja examinări de
specialitate, la care se vor adăuga și cele care se vor descoperi în
următoarele intervenții, vor intra în circuitul legal care trebuie să
conducă la stabilirea identității acestor victime. Din păcate, reamintim
că multe din mormintele deținuților politici au fost distruse în
decursul timpului de înmormântările ulterioare, iar pentru recuperarea
acestora nu se mai poate face nimic. Multe dintre victimele care au
murit în acest penitenciar au rude și urmași care, de la căderea
oficială a regimului comunist, așteaptă din partea autorităților
statului adoptarea unor măsuri reale și efective care să conducă la
descoperirea și recuperarea osemintelor acestor oameni, care au zăcut
zeci de ani în morminte anonime. Acțiunea de la Tîrgu Ocna are o
dimensiune recuperatorie, memoria fiind, așa cum se știe, ultima formă
de justiție omenească posibilă.
Cercetările vor fi efectuate de un colectiv de arheologi de la
IICCMER și instituțiile muzeale colaboratoare (Muzeul Național de
Istorie a Transilvaniei Cluj, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia,
Muzeul de Istorie și Științele Naturii Aiud, Muzeul de Istorie Turda),
alcătuit din Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Marius Oprea, Gabriel
Rustoiu și Horațiu Groza”,
În urma săpăturilor arheologice efectuate de IICCMER (Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) la
Târgu Ocna, acțiune ce a constat în executarea a trei secțiuni
arheologice în spațiul împrejmuit al cimitirului parohial din apropierea
fostului penitenciar, s-au descoperit 20 de morminte dintre care trei
aparțin unor deținuți politici, informează instituția într-un comunicat de presă.
„Scheletele acestora au fost descoperite integral sau parțial, cele
din urmă fiind deranjate de înhumări ulterioare. Patru dintre gropile
de înhumare erau comune deoarece fiecare adăpostea osemintele a câte
două persoane, iar cinci au fost morminte individuale. Toate rămășițele
pământești considerate ca aparținând deținuților politici au fost
extrase și recuperate.
Cazul deținuților politici morți în penitenciarul de la Tîrgu Ocna
face obiectul unui dosar de cercetare penală, deschis la Secția
Parchetelor Militare ca urmare a unei sesizări oficiale înaintate de
către IICCMER. Pe lângă răspunderea penală ce poate să revină unor
persoane din fosta Securitate și din administrația penitenciarului care
se pot face vinovate de moartea acestor oameni, un scop important al
acestui demers este de a se putea identifica osemintele ce au fost și
care vor mai fi recuperate. Investigațiile de la Tîrgu Ocna vor continua
printr-o nouă campanie de săpături, care se va organiza probabil chiar
în toamna acestui an.
Cercetările au fost efectuate de echipa arheologică a institutului,
alcătuită din specialiști angajați și colaboratori. În teren s-a
conlucrat cu procurorul militar de caz, cu polițiști criminaliști și cu
medici legiști. Acțiunea s-a desfășurat în colaborare cu Televiziunea
Română, având aprobarea și susținerea Arhiepiscopiei Romanului și
Bacăului. În plan tehnic și logistic am fost sprijiniți de Primăria
orașului Tîrgu Ocna (primar Ștefan Șilochi), Parohia Ortodoxă din Tîrgu
Ocna-Poieni (preot Cristian Gabriel Mazilu) și de câteva persoane
voluntare din localitate”, se arată în comunicat.
IICCMER lansează și cu această ocazie un nou apel către rudele și
urmașii victimelor care au decedat în penitenciarul de la Tîrgu Ocna,
pentru a contacta pe orice cale institutul în vederea îndrumării
acestora către autoritățile care au în sarcină identificarea osemintelor
recuperate. Număr total al mormintelor depistate în cursul celor trei
campanii de cercetări este de 42, dintre care 13 sunt ale unor deținuți
politici.
Relații suplimentare se pot obține de la d-nul Gheorghe Petrov,
expert IICCMER, organizatorul și responsabilul șantierului arheologic
(tel. 0721 400396).
Moșul Gheorghe Lazăr va fi proclamat sfânt în cadrul unei noi ceremonii de canonizare care va avea loc sâmbătă, 23 iunie 2018, în localitatea în care trăit peste douăzeci de ani: Piatra Neamț.
Proclamarea are loc în contextul Zilelor Municipiului Piatra-Neamț, 21-24 iunie, când este cinstit ocrotitorul spiritual al orașului: Sfântul Ioan Botezătorul.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe nevoitorul Gheorghe Lazăr în data de 5 octombrie 2017.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezidat la Iași ceremonia de proclamare a sfințeniei nevoitorului Gheorghe Lazăr, originar din Ardeal și a Mitropolitului Iosif Naniescu originar din Basarabia în 25 martie 2018, în contextul aniversării a 100 ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul României (27 martie 1918).
Sfântul Gheorghe Pelerinul este numele cuviosului cunoscut de nemțeni drept Moșul Gheorghe Lazăr.
Proclamarea locală va avea loc la Biserica „Sfântul Ioan Domnesc”, ctitoria Sf. Ștefan. Într-o cămăruță din turnul clopotniță al acesteia și-a petrecut Sfântul Gheorghe Pelerinul ultimii ani din viață.
Programul evenimentului
Sfințenia sa va fi proclamată la Piatra Neamț în prezența a cinci ierarhi ai Bisericii noastre:
IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei;
IPS Irineu, Arhiepiscopul Alba-Iuliei;
IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului;
PS Ignatie, Episcopul Hușilor;
PS Calinic Botoșăneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.
Potrivit programului anunțat de Doxologia, evenimentul se va desfășura începând cu ora 18:15 pe platoul Curții Domnești din Piatra Neamț:
Slujba Vecerniei unită cu Litia;
Proclamarea locală a canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul;
Procesiunea cu sfintele sale moaște pe străzile orașului.
Procesiunea va avea loc de la ora 20:15 pe traseul: Biserica „Sfântul Ioan Domnesc” – Teatrul Tineretului – Casa de Cultură – Muzeul de Istorie – Hotel Ceahlău – Consiliul Județean Neamț – Biserica „Sfântul Ioan Domnesc”.
Duminică,
24 iunie 2018, între orele 9:00 – 13:00, va fi oficiată Sfânta
Liturghie pe platoul de la Biserica „Sfântul Ioan Domnesc” din Piatra
Neamț.
Întâi de toate Părintele era un om foarte deschis față de noi posibilități de dezvoltare, noi tehnologii, noi viziuni. As spune că era foarte înaintat pentru vremea lui. Asta, în primul rând.
În al doilea rând, ceea ce-l interesa era omul, nu sistemul ori societatea, ci fiecare om în parte, oricine ar fi fost, care, atunci când se apropia de el, îi răspundea cu adevărat, întotdeauna.
În al treilea rând, cel mai important, Părintele nu făcea, era!Nu era dispus să facă, ci era! Biserica mântuiește prin ceea ce este nu prin ceea ce face! Este o mare greșeală pe care noi, cei de azi, o facem de multe ori, cea de a vrea ca Biserica să facă... să mântuiască...dar ce să facă? Biserica mântuiește prin ceea ce este! Ce este? Trupul lui Hristos!Așadar, ce spunea Părintele? Foarte simplu: "Ești unit cu Trupul lui Hristos? Te mântuiești!" Pe tine însuți și pe alții!Si aceasta era singurul adevăr!
Dacă noi am devenit monahi - câți ne-am făcut monahi, sau care nu ne-am făcut, nu are importantă - este pentru că am văzut înaintea noastră un chip viu de monah!"Ceea ce am pipăit", "ceea ce am auzit", "ceea ce am văzut", cum spune Apostolul Ioan (1 Ioan, 1:1). Astfel de lucruri. Adică, nu ne-am convins atât prin cuvintele sale, care sunt bineînțeles, semnificative, cât prin modul său de viață și activitatea sa.
Așadar, cel ce se apropia de el, cerându-i orice, bunuri materiale sau duhovnicești, găsea ceea ce cerea.Găsea ceea ce cerea de la Părinte, sub forma unei relații adevărate!Căci ceea ce ne mântuiește este relația cu omul și mai ales, desigur, cu Hristos cel Viu.
Este surprinzător cum tâlcuiește cuvântul: "s-a înfățișat pe Sine viu" (F. A. 1, 3) Unul dintre cele mai frumoase texte ce înfățișează așteptarea Pogorârii Sfântului Duh."S-a înfățișat pe Sine viu", zice, nu în viață, ci "viu". S-a înfățișat Hristos. Aceasta făcea Părintele în aproape toate relațiile sale, oricare ar fi fost aceste relații, cu orice fel de oameni îl abordau.
Fericirirea, in intelegerea noastra, a crestinilor, este un lucru cu totul diferit de ce intelege lumea. Daca lumea, care in zilele noastre si-a facut un obiciei in a se felicita cu: "Sarbatori fericite!", "Paste fericit!", "Craciun fericit!", "Week-end fericit" si toate celelalate - ca fericirea este pe buzele tuturor-, intelesul acestei fericiri care poate fi comunicat si trait intr-un WE sau o sarbatoare este altul decat cel pe care l-am avut noi de la inceput.
Fericirea nu sta in mancare, in bautura, intr-un loc de munca bun, fericirea nu sta nici macar in intalnirea cu cei dragi, fericirea nu este nici macar sanatate si viata indelungata.Toate acestea sunt bune, sunt daruri ale lui Dumnezeu, fireste, dar care nu sunt inca fericirea.
Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
În Duminica a II-a după Rusalii, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a participat, la invitația Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, la sfințirea bisericii „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea.
În cadrul Sfintei Liturghii ce a urmat slujbei de sfințire a sfântului lăcaș, Părintele Episcop Ignatie a aprofundat fragmentul evanghelic duminical (Matei 4:18-23) în care este prezentată chemarea primilor ucenici ai Mântuitorului la apostolat:
„Chemările lui Dumnezeu nu sunt ca și chemările noastre. Ele sunt întotdeauna definitive și irezistibile.
Atunci când luăm o decizie, noi suntem extrem de precauți, ca nu cumva decizia luată să aibă consecințe pe care nu ni le dorim. Când te cheamă Dumnezeu, nu este vreme de zăbavă, nu este vreme de răgaz, nu este nevoie de sincope. Dumnezeu, când îi cheamă pe Apostoli, ei nu cer informații suplimentare, nu cer fișa postului.”
În continuare, Ierarhul Hușilor a explicat cum Dumnezeu, prin chemarea adresată omului, pune în valoare întreaga sa energie și capacitate:
„Chemările lui Dumnezeu îți descoperă ție, ca om, ceea ce poți face tu cel mai bine. De aceea răspunsul nostru este întotdeauna irevocabil.
Evanghelia ne vorbește despre promptitudinea între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul tău, între ceea ce cere Dumnezeu și ce simți tu în mod natural. Dumnezeu te cheamă la ceea ce simți tu că poți face cel mai bine.
Pentru slujitorii Bisericii nu există reconversie profesională dacă am răspuns chemării lui Dumnezeu de a-L sluji integral, fără intermitențe, fără alte informații suplimentare care să ne ajute să pășim pe acest drum. Păcatul este cel care introduce între noi și Dumnezeu aceste sincope, aceste intermitențe.
Aceasta înseamnă să fi un om de vocație: să faci numai acel lucru. Când te reconvertești, când iei o altă direcție a pregătirii tale profesionale, este o mare derută în universul tău lăuntric și nu-ți găsești punctul de referință care te împlinește ca om, care te înnobilează.”
Promptitudinea trebuie să caracterizeze pe fiecare creștin, a concluzionat Părintele Episcop Ignatie:
„Chemarea lui Dumnezeu este irezistibilă, îți vorbește adâncului ființei tale, și simți că nu i te poți opune în niciun fel, te definește, te plasează pe un rost al vieții acesteia.
Dacă există promptitudine când El ne cheamă în a ne trăi credința, dacă există acestă conștiință a faptului că, prin chemarea pe care a făcut-o Dumnezeu totul este irevocabil, noi înșine devenim mărturisitori ai lui Dumnezeu într-o lume în care găsim un amalgam de ideologii.
Dacă noi nu reușim să avem motorul acesta intern al promptitudinii în a ne trăi credința, și a ne racorda la valorile perene ale credinței, vom capitula. Avem nevoie ca noi înșine să devenim mărturii frumoase, fără spectacol.(…)
Nu poți face față ideologiei lumii de astăzi dacă tu însuți nu ești adâncit în actul credinței tale.Devii un falseur, un mincinos. Începând cu noi toți, cei care suntem slujitori ai Bisericii, dacă nu reușim să ne adâncim adevărurile de credință să devină carnea noastră, ființa noastră, ADN-ul nostru, prin tot ceea ce facem noi.”
Din soborul slujitorilor au făcut parte 9 ierarhi și mai mulți clerici din Episcopia Oradiei. Împreună cu Mitropolitul Laurențiu al Ardealului au slujit: Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor; Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei; Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului; Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii; Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei; Preasfințitul Părinte Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei; Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord; Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.
„Biserica Sfântul Apostol Andrei din Oradea, adusă ca ofrandă lui Dumnezeu, este nu doar o bijuterie a artei religioase, ci și un monument al demnității poporului român pe aceste meleaguri”,
a spus Episcopul Oradiei duminică la sfințirea lăcașului de cult.
Slujba
înmormântării Părintelui Mina Dobzeu a fost precedată de Sfânta
Liturghie, oficiată de Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor. În timpul slujbei arhiereşti, încet-încet, locaşul de cult a început să se umple de ucenicii părintelui, dar şi de credincioşi veniţi din mai multe judeţe ale ţării, care au dorit să-şi ia rămas bun de la cel care le-a fost duhovnic, sfătuitor şi rugător înaintea lui Dumnezeu.
„Mulțumim
lui Dumnezeu pentru Liturghia pe care am săvârșit-o, având fiecare
dintre noi în adâncul ființei noastre pe Părintele Mina, cel care toată
viața s-a dovedit a fi un vrednic slujitor al lui Dumnezeu, un autentic
mărturisitor în vremuri de prigoană, în vremuri ostile pentru Biserica
noastră, un mare rugător.
Am săvârșit Liturghia aceasta cu gândul la
Părintele Mina, care a fost un far călăuzitor pentru mulți dintre
dumneavoastră care l-ați cunoscut, care ați venit să luați de la el
cuvânt de zidire și să vă întremați sufletește.
Dăm slavă lui Dumnezeu
și-l rugăm să-l odihnească pe Părintele în lumina cea necreată pe care
el a iubit-o foarte, foarte mult”,
a spus Preasfinţitul Părinte Ignatie la finalul Sfintei Liturghii.
A urmat apoi slujba de înmormântare, oficiată de Înaltpreasfinţitul
Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul
Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Preasfinţitul Părinte
Ignatie, Episcopul Hușilor, Preasfințitul Părinte Antonie, Episcop de
Bălți și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al
Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, înconjuraţi de zeci de stareți și
preoţi şi sute de monahi şi credincioşi.
Începând de astăzi, 9 iunie 2018, de sub streaşina Catedralei Episcopale din Huși veghează mormântul părintelui arhimandrit Mina Dobzeu, statornic mărturisitor al credinței în perioada comunistă și cel care l-a botezat în închisoare pe marele cărturar Nicolae Steinhardt. Slujba înmormântării a fost oficiată de cinci ierarhi ai Bisericii noastre, înconjuraţi de zeci de stareți și preoţi şi sute de monahi şi credincioşi.
Părintele arhimandrit Mina Dobzeu, mărturisitor al credinței în perioada comunistă și cel care l-a botezat pe scriitorul și monahul Nicolae Steinhardt, a fost înmormântat astăzi la Catedrala Episcopală din Huși. Printre cei care au dat Cuviosului Părinte Mina „sărutarea cea mai de pe urmă“ s-au numărat Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Preasfințitul Părinte Antonie, Episcop de Bălți și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
Slujba înmormântării a fost precedată de Sfânta Liturghie, oficiată de Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, în Catedrala Episcopală.
„Mărturisitor al credinţei în vreme de prigoană şi dascăl al rugăciunii - Arhim. Mina Dobzeu”
După prima parte a slujbei prohodirii, înainte de înconjurarea bisericii cu sicriul şi de înhumare, au avut loc cuvântările şi prezentarea mesajelor de condoleanţe. Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a dat la început citire mesajului transmis de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
„În închisorile comuniste, Părintele Mina Dobzeu, în pofida interdicţiilor, a căutat să menţină aprinsă flacăra credinţei, fără teama de riscuri. Pe când se afla la închisoarea Jilava, în data de 15 martie 1960, Părintele Mina l-a botezat în credința creştină ortodoxă pe marele cărturar Nicolae Steinhardt, devenit ulterior monahul Nicolae Delarohia, autorul celebrului Jurnal al fericirii”.
În lucrarea sa Pentru o Biserică dinamică, Părintele Mina Dobzeu mărturisea următoarele:
În celulele prin care ne-am perindat, printre cei încarcerați, erau preoți de diferite confesiuni: romano-catolici, pastori calvini, evangheliști, unitarieni, baptiști, adventiști, Martori ai lui Iehova. Însă de niciunul dintre aceștia nu s-a atașat așa de mult. La dorința lui, fără zăbavă, i-am administrat Botezul.
De asemenea, el afirma:
„De câte ori mi se dă posibilitatea să evoc botezul părintelui Nicolae Steinhardt, mi se oferă prilejul de a evoca Providența, prin aceea că eu am fost o mâna întinsă din partea Bisericii Ortodoxe, în numele Sfintei Treimi, iar fostul evreu, părintele Nicolae, a fost o mână întinsă către intelectuali și tineret, să le spună: «Iată, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfântului Botez, ca Pavel pe Drumul Damascului».(...)
Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să așeze sufletul slujitorului Său Arhimandritul Mina în ceata cuvioşilor mărturisitori, iar Preasfinţitului Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, obştii Mănăstirii „Sfinții Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, precum şi tuturor celor care l-au cunoscut și iubit, le adresăm cuvânt de compasiune și binecuvântare întru nădejdea neclintită a Învierii de obşte, a luminii şi păcii din Împărăţia Preasfintei Treimi. Veșnica lui pomenire din neam în neam!”,
s-a arătat în cuvântul transmis de Preafericirea Sa, intitulat „Mărturisitor al credinţei în vreme de prigoană şi dascăl al rugăciunii - Arhim. Mina Dobzeu”.
*
În continuare, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a conturat personalitatea mărturisitoare a arhimandritului Mina Dobzeu:
„A fost un neastâmpărat mărturisitor. Când a văzut că orele de Religie erau îndepărtate din școli, nu a stat liniștit în obștea mănăstirii, cis-a plasat pe sine împotriva curentului și a avut parte de prima sa întemnițare. Când a văzut că inima Bisericii, adică călugării și călugărițele sunt alungați din sfintele mănăstiri prin ordin crud venit de la Moscova și implementat de cei din țară, a cerut ca sfintele mănăstiri să nu se închidă. Știa că o Biserică fără mănăstiri este o Biserică prea săracă pentru a putea trăi în vremuri bune sau de restriște. Alți 5-6 ani, pentru această îndrăzneață mărturisire, i-a petrecut în diferite închisori ale țării. Același neastâmpăr misionar l-a făcut să nu tacă într-o vreme în care cam toată lumea tăcea. La un an înainte de Revoluție, iarăși merge la închisoare pentru că cerea conducerii statului de atunci să oprească valul îndoctrinării ateiste din țară. S-a bucurat apoi de vremea de libertate și s-a folosit de ea pentru a mărturisi în continuare, în timpuri mai bune pe de o parte, dar cu greutatea lor pe de altă parte.Mărturisirea Părintelui Mina, înainte de 1989 și după, nu s-a înscris însă într-un demers exclusiv exterior, într-un fel de activism pastoral în care adesea cădem noi, oamenii și slujitorii Bisericii, ci și-a dat seama că dacă lucrarea pastorală nu are o dimensiune lăuntrică, nu are taina rugăciunii ca fundament, totul rămâne o mărturisire de suprafață care nu are consistență și durabilitate.De aceea, după anii 90, părintele mergea la diferite centre eparhiale din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, pentru a vorbi cu arhiereii din acele zone, spunându-le lor și stareților de mănăstiri că nu avem decât o singură scăpare, anume întoarcerea noastră la rugăciunea lui Iisus, care să pătrundă ca un val, ca o cascadă a Cerului, revărsate în adâncimile ființei umane”.
*
„Dacă vrei să fii desăvârșit, fă-te flacără”
A urmat apoi cuvântul Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, care l-a comparat pe Părintele Mina cu o flacără a credinței și mărturisirii:
„Pe tot parcursul slujbei de prohodire, am avut în minte câteva cuvinte minunate desprinse dintr-o carte de înțelepciune a Bisericii noastre - Patericul. Un bătrân cu viață sfântă ne dă îndemnul acesta: Dacă vrei să fii desăvârșit, fă-te flacără. Cuvântul acesta cred că i se potrivește foarte bine Părintelui Mina. A căutat desăvârșirea și întregul traiect al vieții sale a fost o flacără. Flacără, entuziasm, fervoare, pentru Dumnezeu. De ce? Pentru că credința Părintelui Mina a fost una altitudinală, fără sincope, fără intermitențe. În muzică sincopele sunt frumoase, însă în credință ele pot fi fatale. Părintele Mina este aidoma Prorocului Ilie; dacă-l întreabă Dumnezeu acum în Ceruri: Ce-ai făcut, Părinte Mina, pe pământ?, răspunsul lui ar fi Cu râvnă am râvnit pentru Tine, Doamne, am crezut în Tine, Te-am mărturisit fără să mă gândesc la pericolul că pot să-mi pierd și viața. Te-am mărturisit, Doamne, în lumea aceasta care îți este ostilă, în lumea aceasta în care ar fi vrut meșterii ideologiei ateiste să impună secera și ciocanul, dar eu am vrut să arăt lumii Crucea dragostei Tale”.
La final, sicriul cu trupul celui adormit a fost purtat de părinți în sunet de clopot în jurul Catedralei, după care a fost depus în mormântul săpat în dreptul absidei Sfântului Altar, întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci.
Episcopia Hușilor anunță cu durere și nădejdea Învierii, trecerea la cele veșnice a venerabilului părinte arhimandrit Mina Dobzeu, statornicul mărturisitor al credinței în perioada comunistă și cel care l-a botezat pe monahul Nicolae Steinhardt.
El s-a stins din viață astăzi, 07 iunie 2018, la ora 14.55, în chilia sa din cadrul mănăstirii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – Catedrala Episcopală din Huși.
Părintele Mina Dobzeu s-a născut la data de 5 noiembrie 1921, în satul Grozeşti, judeţul Lapuşna (Republica Moldova). La vârsta de 13 ani a intrat ca frate de mănăstire la Mănăstirea Hâncu. În 1948 este tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, aflat atunci în Episcopia Huşilor, fiind hirotonit ierodiacon în acelaşi an. Primeşte Taina Preoţiei în 1955.
În perioada 1948-1949 este arestat timp de 11 luni pentru proteste împotriva scoaterii învățământului religios din școală. În 1959 a fost exmatriculat din anul al II-lea de studii (Facultatea de Teologie din București), scos din monahism și condamnat la închisoare pentru atitudinea sa contra Decretului 410/1959, privind desființarea mănăstirilor și reducerea personalului monahal. A fost închis la Galați, Jilava, Gherla și în colonia de muncă din Delta Dunării.
Aflat la închisoarea Jilava, pe 15 martie 1960, Mina Dobzeu l-a botezat în credința ortodoxă pe marele cărturar Nicolae Steinhardt, cunoscut ulterior ca monahul Nicolae Delarohia, autorul celebrului „Jurnal al fericirii”. A ieșit din închisoare în 1964.
Din anul 1969 a fost chemat să slujească Biserica la Mănăstirea "Sfinții Apostoli Petru și Pavel" din Huși, al cărei stareț a fost între anii 1978-1988.
În anul 1988 este din nou arestat, timp de 8 luni, pentru „răzvrătire” și „uneltire împotriva siguranței statului”, în fapt pentru protestele sale materializate în 7 scrisori adresate direct lui Nicolae Ceaușescu, cu privire la morala poporului român și la ateismul adus de comunism.
După reînființarea Episcopiei Hușilor (în 1996), între anii 1996-2002, a îndeplinit funcția de consilier cultural-misionar la Centrul Eparhial Huși.
Trupul
neînsuflețit al părintelui arhimandrit Mina Dobzeu a fost depus în
Catedrala Episcopală din Huși, unde Preasfințitul Părinte Episcop
Ignatie a oficiat slujba cuvenită.
Potrivit rânduielii îndătinate, se va citi
permanent din Psaltire, iar cei care vor dori să rostească o rugăciune
și să aprindă o lumânare în memoria sa, vor putea veni, biserica
rămânând deschisă.
Slujba de înmormântare va avea loc sâmbătă, 09 iunie, la Catedrală, după următorul program:
07.30 – Sfânta Liturghie arhierească
10.00 – Slujba de înmormântare
Venerabilul arhimandrit Mina Dobzeu, misionar fidel și statornic
mărturisitor al credinței, s-a stins din viață la vârsta de 96 de ani,
în data 07 iunie 2018, la ora 14.55, în chilia sa din cadrul mănăstirii
„Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – Catedrala Episcopală din Huși, după o
viață trăită în duhul smereniei și al ascultării depline.
În pilda fecioarelor înțelepte și a celor nebune, când cele nebune au rămas fără de untdelemn, cele înțelepte le-au spus: "Mergeți la cei ce vând și cumpărați” (Matei 25: 9). Dar după ce au cumpărat, ușa cămării mireselor era deja închisă, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se tâlcuiește ca fiind lipsa de fapte bune în vremea vieții lor. O asemenea interpretare nu este foarte corectă. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, când sunt numite fecioare, chiar dacă nebune? Fecioria este virtutea supremă, o stare îngerească, și ar putea ține locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred că ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu.Aceste fecioare au practicat virtuțile, dar, în ignoranța lor duhovnicească, au crezut că viața creștină constă doar în facerea de bine. Făcând fapte bune, ele credeau că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar puțin le păsa dacă au obținut harul Duhului Sfânt.Aceste moduri de viață, bazate doar pe facerea de bine, fără a încercă cu atenție dacă aduc harul Duhului Sfânt, sunt menționate în cărțile Sfinților Părinți: “Există o altă cale ce pare bună la început, dar care sfârșește în adâncul iadului.”
Orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare ne aduce rugăciunea, pentru că ea este oarecum la îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.
Procedează ca în afacerile negustorești: principalul nu este să faci negoț și atâta tot, ci să câștigi mai mult; tot așa și în lucrarea vieții creștinești nu trebuie să-ți pui toată silința numai în aceea ca să te rogi sau să faci oricare altă faptă bună. (…) Dacă vom cugeta bine asupra poruncilor Mântuitorului Hristos și a celor apostolești vom vedea că datoria noastră creștinească nu constă atât în sporirea numărului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru creștin, ci și din a scoate din ele cel mai mare folos, adică în câștigarea celor mai îmbelșugate daruri ale Sfântului Duh.De pildă, simți că te învrednicești de mai mult dar dumnezeiesc prin rugăciune și priveghere, priveghează și te roagă; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul, postește; aduce mai mult milostenia, fă milostenie și tot așa cugetă despre fiecare faptă bună făcută pentru Hristos“.
Cu orice preț, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului și să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alții. Nimic nu este mai prețios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinții Părinți aveau mereu un duh de pace și, fiind binecuvântați cu harul lui Dumnezeu trăiau mult. Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minții, el poate de la sine să le ofere celorlalți lumina necesară luminării rațiunii.Această pace, ca pe o comoară neprețuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moștenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: “și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să vă păzească inimile și cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Introdu mintea înlăuntrul inimii și dă-i de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbrește și ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obișnuim să tratăm jignirile venite de la alții cu calm, ca și cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii și o poate face lăcaș al lui Dumnezeu însuși.Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puțin, e necesar să încerci să îți înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am și n-am grăit“ (Ps. 76, 4).
Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evitam cu orice preț a-i critica pe alții. In mod aparte, pentru a păstra pacea sufleteasca trebuie evitata acedia și să te străduiești a avea un duh vesel și nu trist. Trebuie să încerci să ieși din această stare cât mai iute cu putință.
Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitație, furie, învinuire, nemulțumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului.Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet și îl lipsește de umilință și bunătate față de frați și da naștere la repulsie fată de orice conversație. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceștia se află la originea tulburării sale și nu înțelege că pricina tulburării sale se află într-însul.Sufletul plin de întristare și parcă scos din minți este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilință la întrebările ce i se pun.Primul medicament cu ajutorul căruia omul își află în curând mângâiere sufletească este smerenia inimii, așa cum ne învață Sfântul Isaac Sirul. Această boală este tratată cu rugăciune, abținere de la grăire în deșert, lucru de mână, după puterile fiecăruia, citirea Cuvântului lui Dumnezeu și răbdare; căci el se naște din lașitate, trândăvie și grăire în deșert”.
