Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ?
[...] Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din perioada 1-2 iunie, l-a ales pe arhim. Teofil Anăstăsoaie pentru postul vacant de episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, cu titulatura de „Trotușanul”.
***
În zilele acestea, capul Sfântului Ioan Gură de Aur a fost adus la București de Starețul Mănăstirii Vatoped - așezat în raclă, purtat cu cinste, primit cu alai, înconjurat de credincioși, onorat, desigur, cu aplauze și tămâie.
Patriarhul nostru a rostit un cuvânt sobru, cumva echilibrat, dar, așa cum ne-a obișnuit, fără profunzimi teologice. Însă un cuvânt corect, să zicem, instituțional. Patriarhul a vorbit despre sfințenie, despre tradiție, despre binecuvântare. Am putea spune că nimic greșit. Dar nici nu a spus ceva care să ardă, cum se cuvenea în prezența Hristostomului.
Între atâtea cuvinte frumoase a lipsit ceva: Gura de Aur! Gura care a rostit adevărul fără voie de la împărat. Gura care a mustrat păcatul chiar și când era Arhiepiscopul Noii Rome. Gura care a fost alungată, exilată, zdrobită, care nu a tăcut nici când a fost alungată din altar.
Capul sfântului este în raclă, dar Gura lui se află în continuare în exil, în pustia depărtărilor de contemporaneitatea eclezială. Și parcă ne întreabă Sfântul Ioan: Unde sunteți voi, cei care mă pomeniți și ar fi trebuit să mă urmați?
„Cei despărțiți cu trupurile, dar uniți cu duhul” – așa ı̂i cântă Biserica pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ı̂n slujba sărbătorii lor. Două vieți, două chemări, două feluri de a sluji Aceluiași Hristos – dar o singură pomenire, o singură cinstire, un singur post. Și aceasta nu dintr-o convenție istorică, ci dintr-o recunoaștere tainică a legăturii duhovnicești care i-a unit dincolo de diferențele firești. Căci dacă ne-am uita doar ı̂n paginile Scripturii, i-am găsi rareori ı̂mpreună și niciodată ı̂n gesturi de familiaritate. Dimpotrivă, puținele ı̂ntâlniri pe care le avem sunt fie tensionate, fie seci. Și totuși, Biserica ı̂i așază ı̂n aceeași icoană, le aduce laude ı̂ntr-un singur glas, le păstrează pomenirea la aceeași dată.
În dimineața sărbătorii, Evanghelia Utreniei ne aduce ı̂nainte o altă
pereche: Petru și Ioan. Pe lacul Tiberiadei, ı̂n zorii unei pescuiri minunate, cei doi stau ı̂mpreună ı̂n aceeași corabie. Și acolo se ı̂ntâmplă ceva straniu: Hristos, Care li Se arătase din nou, nu este recunoscut de Petru, deși
trăise aceeași minune și la ı̂nceputul chemării sale. De data aceasta, nu el spune „Domnul este!”, ci Ioan. Și doar atunci, Petru ı̂nțelege și sare ı̂n apă, grăbindu-se spre Țărmul
Învierii.
Această tăcere a lui Petru și această recunoaștere fulgerătoare a lui Ioan deschid o ı̂ntrebare tulburătoare: De ce Petru nu L-a recunoscut? Ce a pierdut ı̂năuntrul său, și ce avea Ioan de a putut vedea? De aici pornește firul acestei reflecții: dintr-o ı̂ntrebare simplă, dar dureroasă – pentru Petru, pentru Biserică, pentru noi.
Vom cerceta răspunsul ı̂n textul grecesc al Evangheliei, ı̂n cele patru chipuri ale iubirii din lumea veche și ı̂n prietenia duhovnicească – φιλία (philı́a) –, care nu poate fi poruncită, dar fără de care nici Biserica nu stă ı̂n picioare, și nici inima nu-și mai găsește țărmul.
Fiecare om vede în aproapele său, ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.
Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci devin lumină pentru fiecare om. În ce sens devin lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el!
Interviu cu Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și Ierom. Varnava
Iankos
- Ați spus că Biserica este eros. Ce înseamnă acest lucru?
- Cred că în zilele noastre, din acest motiv Biserica nu îi atrage pe oameni : pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împământenită în canoane și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adus lumii. Consider că aceasta este problema noastră, deoarece nu trăim în esență aceste relații, și îi îngrădim și pe oameni, nedându-le această posibilitate. Să spunem lucrurile mai simplu.
Scrie undeva Sf. Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este Iubitul care a venit în lume și s-a logodit cu desfrânata, și, unindu-se cu ea, a făcut din ea fecioară. Desfrânarea este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu.
Ce este în esență erosul?
