Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ?
Ieromonahul Simeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peru–ului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte. Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală. Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.
V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?
O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama m-a afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.
De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.
Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?
Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.
Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?
Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.
Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.
Doar hainele vi le-aţi împărţit ?
Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.
O imagine hippie…
Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.
Şi aţi reuşit ?
Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.
Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?
Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.
Ce cărţi v-aţi păstrat ?
Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unui yoghin numit Paramahansa Yogananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, am pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.
Frumos !
Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…
Circulă zvonul că aţi devenit budist.
A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.
Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !
E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.
Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.
N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.
Pe ce temă ?
Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.
Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?
Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.
Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !
Cred că o să ţi se-ntâmple.
Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.
Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.
Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.
Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.
Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.
Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.
Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.
Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.
Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.
Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.
Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…
Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.
Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…
Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…
Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.
De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?
Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.
Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?
Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.
Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?
Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.
Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?
Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?
Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?
Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.
Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?
Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?
Păi, da.
Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.
Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.
Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?
Nu, nu puteţi.
Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.
Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.
Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.
Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).
Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?
Da, m-au făcut.
Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?
Nu ! Se naşte din dragoste.
Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.
Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.
Şi cum vă apăraţi ?
De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.
Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.
Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.
Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?
Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.
Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.
Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.
Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.
De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?
Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.
Şi mie, căruia îmi cade părul?
Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.
Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.
Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).
Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?
Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.
Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?
Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.
Prin anahoreză evităm orice luptă socială.
Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.
Ce mai întreţin monahii astăzi ?
Însuşi omul.
Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.
Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.
Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.
Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?
Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.
Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?
De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.
Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?
Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.
Şi o căutătură îndurerată.
Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.
Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.
Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.
A consemnat Stathis Tsangarusiános pentru Revista Τo Τétarto (1986)
Sursa: Pemptousia, Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconvenţional
***
În librăria din centru, două fete răsfoiesc un volum de poezii, o carte galbenă de mici dimensiuni. Mă uit pe furiș să surprind autorul: Ieromonahul Simeon, Cu haină cernită. Mi-l imaginez stând pe cerdacul chiliei sale, în apropierea mării. Mâinile îi ies ușor la iveală de sub veșmântul negru, încercând să întipărească pe hârtie chipuri ale momentului și sufluri înmiresmate ale inspirației. Este viețuitor în Sfântul Munte din anul 1974. La început s-a închinoviat în Sfânta Mănăstire Grigoriu, apoi s-a stabilit la Chilia Cinstitei Cruci. S-a născut în anul 1950 în orașul Lima din Peru, iar numele său din lume este Miguel Angel de la Jara-Higginson. Înainte de a cunoaște ortodoxia, a trăit la Paris și la Londra. A călătorit în Europa, în America, în Australia și în Asia.Roade ale dragostei sale pentru limba greacă sunt „Beția duhului întru trezvie” (Agra, 1985), „Mormântul lui Simeon” (Agra, 1994) și „Cu haină cernită” (Agra, 1998). Citind aceste scrieri, ai impresia că toate simțurile ți se împărtășesc de cuvântul său, în vreme ce muzica armonioasă a stihurilor te poartă către îndepărtatele izvoare ale limbii.
Cum faceți față însingurării proprii monahilor?
Aceasta este o alegere, este un lucru pe care eu îl cer. Este grea, dureroasă, dar merită să fii de unul singur în fața Celui Unul, este o trăire mântuitoare. Dacă nu aș avea această însingurare, aș fi zdrobit sub greutatea singurătății.
Unde conduce această însingurare?
Mă scoate la o răscruce, într-un luminiș, la o întâlnire cu vântul. Și mă întreb mereu, caut și aștept un semn. Fiecare oprire este și un nou început. În întreaga creație dibuiesc frumusețea, chiar și în lucrurile cele mai de lepădat.
Ce a adus monahismul în viața Dvs.?
A adus acea „spânzurare pe lemn”. Cu toate acestea, am ales viața călugărească pentru bucuria cea mântuitoare. Iar cea mai mare bucurie și plăcere este iubirea, faptul de a mă lăsa inundat de veselie și de a-l simți pe celălalt. Și atunci acesta dobândește un loc în conștiința și în inima mea.
Dacă ați fi rămas în Peru, v-ați mai fi făcut călugăr?
Nu mă atrage catolicismul, care este religia oficială în Peru. În catolicism se cere, mai degrabă, supunere față de un cod moral. Am cunoscut și religiile orientale, dar nu m-au convins.
Ortodoxia v-a „vorbit”?
M-a întărit în nădejde. În ortodoxie omul poate deveni „dumnezeu” după har și împărtășire, se poate face părtaș minunii acum și aici. Este greu să fii monah ortodox. Mai cu seamă dacă urmărești armonia, iar nu pur și simplu supunerea, în sensul unei obediențe [sterile].
„Cu haină cernită” este al doilea volum de poezii al Dvs. Cum de aveți acest simț al limbii grecești, deși nu este limba Dvs. maternă?
Sunt „simțitor”, simt totul: limba, creația, mi le asum lăuntric pe toate. Orice lucru are un răsunet în sufletul meu. Înaintea expresiei prin cuvânt trebuie să existe un răsunet lăuntric.
Ce „răsunet” a avut poezia în viața Dvs.?
Poeții se nasc, nu devin, dar se antrenează și ei, ca niște atleți ai cuvântului. Scriu din fragedă pruncie, dar într-un ritm susținut, zilnic, compun stihuri din ’87. Poezia este un soi de rugăciune. Dar nu doar scriitura. Și pictura și relația mea cu oamenii și cu lucrurile. Neîncetat caut și cer această bucurie, bucuria comuniunii. Poezia este ceva „de-a pururea”, o cale continuă, care cere trezvie și multă însuflețire.
Aveți sentimentul acrobației, al unui mers pe sârmă?
Vă vine mai întâi o idee și apoi o traduceți în limba greacă?
Nu, copilul meu! Mai întâi și mai întâi, nu lucrez cu idei, mă scârbesc de ele. Pur și simplu scriu direct în greacă, urmând un anume ritm [lăuntric], dar nicicând nu știu ce voi scrie, ce răspuns voi da chemării.
Cum se oglindește poezia înlăuntrul Dvs.?
Poezia este un mers pe sârmă pentru a te mântui, pentru a trece, prin stricăciune, dincolo de cele stricăcioase, pentru a afla frumusețea și dragostea, care este singurul lucru ce înconjoară și ține întreg universul. Însă, întrucât ne aflăm în stricăciune, poezia și expresia [cuvântului] înseamnă căutare a mântuirii din stricăciune. Stricăciunea însăși cuprinde în sine schimbarea. Dacă nu am avea asemenea schimbări, nu am avea poezie.
Viața Dvs. are statornicie?
Întotdeauna am urmat un fir nevăzut, am așteptat minunea… acel fapt minunat … «merveilleux».
Această așteptare a adus cu sine o încordare în viața Dvs.?
Este vorba de o stare de trezvie care nu te obosește întocmai, pentru că te veselești, iar această bucurie te odihnește, te destinde. Când mergi pe sârmă, nu trebuie să fii încordat, ci destins, altfel riști să cazi. Să fii concentrat, dar, totodată, nu lipsit de mlădiere.
Din notele Dvs. de subsol, văd că îndeosebi scrieți noaptea.
Caut întotdeauna liniștea și scriu fără oprire, pentru că sunt neîncetat angajat în acest act al scriiturii.
Totodată, stăruiți în a folosi sistemul de accentuare politonic.
Cei care au impus sistemul monotonic, care, desigur, este întru totul folositor și realist, nu înțeleg faptul că limba însăși are un caracter realist. Aceștia, pe lângă faptul că au dificultăți în actul lecturii, despoaie cuvântul de podoabele sale.
Podoabele sunt piedică în calea simplității?
Podoaba are, întotdeauna, un caracter mângăietor, de prisos în fapt, dar foarte de trebuință omului nedesăvârșit din fire, căruia îi lipsește mângâierea pentru care a fost zidit. Dar se vor oameni prolifici, ai producției, iar nu lirici. Toată educația școlii nu are nimic de-a face cu [chemarea] poporului grec.
Dar?
Trebuie să ne deschidem către toate, dar trăind cu adevărat dăruirea noastră. Să înceteze acest circ și acest „tralala” și să se vadă halul în care suntem, neputința și lacrima noastră. Atunci, de aici poate decurge doar ceva modern, frumos, tradițional și dătător de nădejde.
Poate că cineva s-ar aștepta să citească poezii semnate de Dvs. care să aibă un conținut mai religios.
Slavă lui Dumnezeu, poezia mea nu are un conținut religios, deoarece cred că poeziile în sine sunt religioase, adică o încercare de rugăciune. Și astfel este orice poezie autentică.
Ce este rugăciunea pentru Dvs.?
Rugăciunea este unirea lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu, bucurie, desfătare, dragoste, ospăț duhovnicesc.
Iar cuvântul?
Cum au văzut ceilalți monahi poeziile Dvs.?
În cea mai mare parte, nu cred că le-au citit. Iar dacă da, ar trebui să fie puțini la număr. Vreo doi-trei au făcut unele comentarii, pozitive, desigur. În genere mă simt izolat, singur, rănit adânc și de prisos. Sunt un nor ce îmbracă multe forme, luat de vânt.
În Sfântul Munte Dumnezeu este mai aproape?
Important nu este locul, ci modul [viețuirii] [joc de cuvinte în limba greacă: „tópos”, „loc” – „trópos”, „mod”]. Mântuirea și ispitele sunt de aflat pretutindeni. Aici avem putința liniștirii, deși, la drept vorbind, nu știu unde [anume putem spune că] este Sfântul Munte. În adâncul sufletului meu mă simt pretutindeni un copil al lui Dumnezeu, uneori departe, alteori aproape de El.
De ce multe mănăstiri sunt zidite în apropierea mării?
Poate pentru faptul că marea oglindește cerul. Iubesc mult marea și tot ceea ce este fluid, în genere. Toate îmi provoacă o teamă, chiar și cele mai de lepădat.
Cu ce aveți de luptat aici?
Cu melancolia, cu faptul, îndeosebi, de a nu iubi, cu meschinăria sufletului, cu mizeria sufletească, cu egoismul, lâncezeala, cu greutățile practice din afara lumii. Mă lupt să găsesc timp liber pentru a scrie și a petrece îndelung cu privirea, de a mângâia ceea ce nu poate fi cuprins și cu limpezime înțeles.
Cărui fapt se datorează această tinerețe pe care ați păstrat-o, în ciuda anilor?
Beau multă apă, dar poate și traiului în feciorie…
Călătoriți?
Mult. Întreagă viața mea este o călătorie. De mic am simțit că lumea este un fel de cartier. Călătoria înseamnă căutarea bucuriei. Întâlnirea cu celălalt, în esență, este o întâlnire cu tine însuți.
Unde poate ajunge cineva călătorind astfel?
Până în cea mai frumoasă țară, care se află înlăuntrul nostru. Călătoresc spre depărtări chiar și fiind în chilie. Călătoria nu are de a face atât cu mișcarea, cât cu o inimă iubitoare. Desigur, cea mai reușită călătorie este cea pe un covor zburător. Întotdeauna înainte! Absolut toate sunt înainte, în fața noastră, până și trecutul, este de ajuns doar să avem o dispoziție potrivită a sufletului.
Sursa: Revista «Τahydrómos», vineri, 28 aprilie 2000.
Sursa: Pemptusia: Părintele Simeon de la Jara, poetul din Sfântul Munte
***
„Copilul meu, când o să crești, n-o să rămâi lângă mine. Vei pleca undeva, foarte departe de aici, într-o țară unde se află un fel de ostrov, locuit de oameni ai însingurării, ce neîncetat se roagă și arareori ies în lume”. Copilul își înălță capul de pe genunchii mamei sale, ascultând-o; tot atunci, soarele apunea în orașul Lima din îndepărtatul Peru.Crescând, dragostea de carte, căutările sufletului său și o putere lăuntrică asemeni unei adieri de vânt l-au făcut pe ieromonahul Simeon de mai târziu să călătorească în întreaga lume. La Paris, un călugăr ortodox i-a spus: „Dumnezeu S-a făcut om ca omul să devină dumnezeu după har și împărtășire, aşa cum fierul trecut prin foc devine foc, la rândul său”. Astfel, următoarea sa oprire a fost Sfântul Munte, loc ce „l-a câștigat” pe Părintele Simeon pentru sine, întrucât aici și-a împlântat rădăcinile, iubind Athosul cu aceeași iubire pe care a arătat-o pentru poezie şi pentru limba și pământul elen.În toiul acelor zile călduroase de iulie, pe când mă îndreptam spre Chilia Cinstitei Cruci, liman al liniștii și locuință a Părintelui Simeon, adia o boare ușoară, ce mă răcorea. Am străbătut curtea potrivindu-mi pasul de la o piatră la alta, așa cum mai apoi Părintele Simeon, cu noblețea și cu spiritu-i pătrunzător, avea să-mi împărtășească gândurile sale, într-o greacă fără cusur, înaintând cu pașii înțelegerii de la un răspuns la altul, după mai bine de doisprezece ani de tăcere.
„Câți oameni, atâtea căi…”
Sfântul Munte este străbătut deopotrivă de drumuri și de cărărui. Pe care din ele le preferați?
Monahismul este drum sau cărăruie?
Cale strâmtă. Aceasta este caracteristica tuturor căilor ce conduc în Împărăția Cerurilor. Iar monahismul este o cale încă mai strâmtă, fiind menită să-i slujească unuia singur. Celui care pășește de unul singur către Cel Unul. [Cărăruie – cale unică, joc de cuvinte permis de grecescul monopáti = cărare, potecă: mono = singur, unic; páti < pató = a păși” )]
Dar poezia?
Și ea este tot o cărăruie. O cale predilectă a însingurării, ο chemare greu de lămurit. Nu-ți poți lămuri această nevoie pe care o simți, de a crea, de a compune; dar nevoia aceasta este una care întreține viața.
Există vreo legătură între aceste două cărărui?
Monahismul prin el însuși nu conduce către Împărăția Cerurilor, ci doar dacă este trăit în înțelegerea sa ca pocăință până la ultima suflare, adică având mintea îndreptată spre Dumnezeu, spre cuvântul lui Dumnezeu. La fel se întâmplă și cu poezia. De altfel, ambele țin de cuvânt, de trăirea și de exprimarea acestuia. Fiecare creștin este îndemnat să deosebească între „orice cuvânt deșert” și cel trebuincios. Cine se îndeletnicește cu cuvântul, se îndeletnicește și cu tăcerea.
Este tăcerea lucrată de oamenii duhovnicești ai zilelor noastre?
Nu am învățat să păstrăm tăcerea în scriitura noastră. Din cele așternute în scris răzbate multă zarvă. Poezia, ca și monahismul, are legătură cu disciplina. Din îngrădiri ia naștere arta. Din prea multe libertăți, moare. Să fim conștienți, însă, de faptul că monahismul este arta artelor.
Cum este întâlnirea dintre poet și monah înlăuntrul Dvs. ?
Cred că aș putea să îți răspund printr-o poezie, dintr-o culegere ce va apărea în curând, În căutarea monahului ortodox, de Simeon Aghioritul:
Cu viețuirea singur,
Iarbă înmiresmată,
Ușă a liniștii,
Adiere ușoară,
Și-n întâlnirea noastră, tot singuri
Poezia este „pipăire a morții”?
Da, pentru că ea pipăie viața. Când mori, trăiești cu adevărat. Este vorba aici de taina Crucii.
Și în prologul la culegerea Dvs. de poezii Mormântul lui Simeon, amintiți de omorârea dătătoare de viață…
În cealaltă carte a Dvs., Beția duhului întru trezvie, atrageți atenția asupra faptului că prin omorârea trupului se întărește dragostea.
Pe cât moare cugetul trupesc, pe atât se întărește înlăuntrul tău dragostea față de Dumnezeu și reciproca. Iar acest lucru are loc prin transformarea omului în întregul ființei sale, a trupului și a sufletului care este alcătuit din cele trei părți, rațiune, poftă și iuțime. Astfel, iubirea trupească devine dumnezeiască. Nu stă, însă, în puterea ta aceasta: altcineva lucrează, altcineva săvârșește această schimbare în tine, altcineva te mântuiește. Dar nu se cade să vorbesc eu – care, în fapt, orbecăiesc în întuneric – de lucruri de o asemenea finețe, despre care în chip cu totul lămurit au vorbit Sfinții Părinți ai Bisericii.
În poeziile Dvs. arareori întrebuințați verbe.
Da, îndeosebi în creațiile mai vechi. Dar nu acesta este centrul de greutate; mai cu seamă, acesta este de găsit în arhitectonica potrivită a scriiturii, care denotă un ritm, o plinătate a armoniei (gr. euritmiei). Aceasta ține de inspirație și de măiestria cuvântului.
Totodată, din poezia Dvs. lipsește o prezență proeminentă a ego-ului. Ceea ce insuflă discursul poetic în aceste creații este o putere potolită, plină de liniște.
Nu urmăresc potențarea ego-ului și măcar de aș reuși acest lucru! Lucrurile trec, însă, prin sufletul meu, iar eu însumi devin creator – fie-mi îngăduit acest cuvânt. Discursul meu poetic nu este „expresionist”, cel puțin aceasta urmăresc. În linii mari, întreaga artă din zilele noastre bolește de acest „expresionism”, mai cu seamă aici, în țara noastră. Acesta este atât de străin față de propria noastră tradiție și, totodată, față de orice tradiție a unui popor cu adevărată cultură.
Această putere vă orânduiește și viața?
Am putea spune şi aşa. Este o putere potolită și totodată plină de hotărâre, cu un țel precis, care merge la țintă, întraripată, plină de binecuvântare, asemenea unei ploi sau a unei adieri line. Cu această putere în suflet, mi-am lăsat de mic copil patria și încă îmi continui drumul, este o putere care irumpe cu atât mai mult cu cât se stinge înlăuntrul meu ego-ul, sinele. Fie ca Domnul să-mi rânduiască sfârșit bun! Simt laolaltă rușine și nădejde.
„O poezie nu are niciodată sfârșit…”
Locuința Dvs., ca și poeziile, de altfel, au vedere spre mare. Cum se oglindește marea în sufletul Dvs.?
Ca un element lichid, uneori albastru, alteori de culoarea vinului, fosforic, scânteind în luminile multicolore ale curcubeului, înțesată de valuri; când liniștită, când agitată, sărată, însuflețind și răcorind, caldă, diafană și înspumată, cu hăuri de abis și culmi asemenea munților. Nu știu, însă, dacă putem spune că „se oglindește”, pentru că simt că există cu adevărat înlăuntrul meu. Dar vederea nu este doar spre mare, mă desfătez deopotrivă de cerul cu nori, de soare, de lună și de stele, de pământ, de pădure și de munți, cu viețuitoarele, ierburile și stâncile lor. Toate acestea laolaltă, încropesc un mic răvaș ce te uimeşte, îți dă nădejde și, totodată, se face lucrător al unei taine.
De ce le caracterizați drept răvaș?
Ele sunt o scrisorică de dragoste pe care ți-o lasă Dumnezeu, Cel iubit, ca să te apropii de El, să vii cât mai aproape de El.
Am observat faptul că nici o poezie nu o încheiați prin punct.
Punctul ar îngreuna poezia, iar, de altfel, o poezie nu are niciodată sfârșit. De obicei lasă loc multor chei de citire și fațete ale privirii, asemenea diamantelor.
Părinții Dvs. – adormiți întru Domnul de multă vreme – vă „cercetează”?
Îi port întotdeauna în inima mea. I-am iubit și îi iubesc mult. Fie-le țărâna ce îi acoperă ușoară! Au înrâurit formarea mea fără să se impună. Au arătat copilului lor un respect plin de toată gingășia, încredințându-l lui Dumnezeu, mi-au transmis simțământul că nu eram copilul lor, ci copilul lui Dumnezeu. Au fost oameni frumoși cu simțăminte pline de noblețe. Mama mea a devenit ortodoxă. A fost botezată într-un pârâiaș la poalele Anzilor, de către mine nevrednicul, dar și nou-sfințitul preot, primind numele Eleftería.
Într-o omilie din anul 1984, spuneați că omul lipsit de cruce se prăvălește în mirajul unui abis, al hăului.
Aceasta este tragedia lumii de astăzi, mai cu seamă a Greciei zilelor noastre. Ceea ce a dat noblețe și a format o cultură și o civilizație în sânul acestui popor a fost Crucea lui Hristos. Am aruncat de la noi Crucea și așa am ajuns astăzi în această debandadă – fie-mi îngăduit cuvântul – în sălbăticia vremii noastre, în acest umanism degenerat și falimentar pe care l-am îmbrățișat cu multă nechibzuință. Din fericire, cu toate acestea, încă mai dăinuie aici un popor adevărat, un popor al lui Dumnezeu, pe care nu-l reprezintă întodeauna oamenii ce se văd dinafară.
Care este înțelesul crucii pentru Grecia?
Crucea este identitatea poporului elen. Și steagul țării mărturisește aceasta. Doar crucea – înțeleasă drept trăire, reper existențial, omorâre a sinelui, a ego-ului, și făgaș prealabil al învierii omului celui nou, iar nu drept element convențional și ornant, ca podoabă – ne deschide și ne înmoaie inima cu iubire, iubirea care este Hristos Însuși, și totodată fulgerul dumnezeirii. Astfel, ne dă prilejul să îi iertăm pe toți și transformă sălbăticia noastră în noblețe. Acestea le spun mai presus de orice naționalism și fanatism, care de altfel, nici nu mi se potrivesc. Le spun, însă, cu multă durere pentru această țară și acest popor, față de care dragostea mea este nețărmurită.
În aceste zile poate fi vizitată și expoziția „Odoare ale Sfântului Munte”.
Acestea continuă în tăcere propovăduirea Evangheliei în lume, propovăduire ce le dă nădejde și mângâiere “celor ce au trebuință”.
Rimbaud – îi văd schița pe peretele chiliei Dvs. – scria: „vreau să închid adevărul într-un singur trup și suflet”.
Am făcut acel desen acum zece ani, într-un moment de adâncă durere. Vezi, poetul are un chip îngeresc, deși de obicei arată ca un hoinar al străzii. M-a influențat în anii adolescenței mele. Este considerat principele poeților moderni. Și-a urmat și el propriul drum și a ajuns să spună că vrea să închidă adevărul într-un singur trup și suflet. Nu asta cerem și noi, creștinii? Pe cât ne este cu putință, să-L cuprindem pe Cel de Necuprins…
Duminică, 20 iulie 1997
Sursa: Pemptousia, Ieromonahul Simeon din Peru – Despre monahism şi poezie
***
Există o cutremurătoare mărturie a unui athonit, Părintele Simeon, care este originar din Peru, care ne spune următoarele:
Când era mic, mama lui îi spunea:
– Tu, când vei crește mare, vei purta haine negre. Nu știu ce înseamnă aceste haine negre. Vei trăi într-un loc care nu va fi insulă și numai cu barca vei merge acolo.
Copilul a crescut, a studiat și a călătorit în toată lumea. Mergând și la Paris, acolo a cunoscut un monah ortodox. Din discuțiile cu el, a fost atras de Ortodoxie, pentru că el era catolic. A mers în Sfântul Munte și acolo Dumnezeu a făcut minunea Sa. S-a botezat, a devenit monah cu numele de Simeon, apoi a fost hirotonit și preot.
După mai mulți ani a mers în patria sa, în Peru, unde a catehizat-o și a botezat-o pe mama sa într-un lac. De trei ori a afundat-o în apă și a scos-o. După a treia afundare, mama sa s-a ridicat în picioare, la o oarecare înălțime, îmbrăcată deja într-un preafrumos hiton alb. A stat pentru puțin nemișcată, apoi a căzut jos și a leșinat.
Atunci frații lui s-au năpustit asupra sa, voind să-l omoare, crezând că mama lor a fost înecată de el, fratele lor, călugărul. Dar când s-au apropiat de el, mama lor s-a trezit și a început să se scoale. După care le-a spus:
– După a treia afundare și ridicare, când m-am ridicat, tot locul dimprejur strălucea și se umpluse de lumină, de o revărsare de lumină strălucitoare. Această lumină m-a îmbrăcat cu o haină luminoasă, strălucitoare, plină de bucurie. Această lumină a intrat și înlăuntrul meu, m-a inundat, m-a înăbușit, m-a mistuit, m-a imaterializat și m-a făcut cu adevărat purtătoare de lumină.
Lumina a fost atât de intensă și emoția atât de puternică, încât nu a mai rezistat și a leșinat.
Acestea le povestea însuși Părintele Simeon evlavioșilor închinători.
Iată minunile care se săvârșesc în Taina Sfântului Botez.
Sursa: „Cunoaștere și trăire a Credinței Ortodoxe”, de Pr. Ștefan Anagnostopulos
Sursa web: Marturie Athonita, Harul Botezului
LEGATURI:
- π. ΣΥΜΕΩΝ ΠΕΡΟΥΒΙΑΝΟΣ: ΜΙΑ ΑΥΤΟΒΙΟΓΡΑΦΙΑ (video din martie 1995. Parintele Simeon a fost invitat la un eveniment legat de MunteleAthos, care a avut loc la sediul NATO din Mons, Belgia)
- Articole in lb. greaca despre Parintele Simeon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu