*1*
Toată legea și prorocii se conțin în porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui (cf. Matei 22, 40). Dumnezeu Se coboară și Se identifică cu aproapele nostru. El Se numește pe Sine "închis", "bolnav", "străin", "flămând", "gol" și zice că, de câte ori cercetăm un întemnițat, un bolnav, un sărac, pe el Îl cercetăm (cf. Matei 25, 35-40). În aproapele ne găsim mântuirea sau pierzarea. Iată de ce întâlnirea cu aproapele, adică provocările care vin din partea lui, este ca o luptă cu Îngerul (Facerea 32, 24-30) din care sau ieșim văzători de Dumnezeu, ca Iacov, sau blestemați precum Cain (Facerea 4, 11-12).
*3*
În pilda lucrătorilor, unul dintre cei năimiți se arată nemulțumit că stăpânul l-a plătit la fel pe cel venit în ceasul al unsprezecelea. Atunci stăpânul i-a răspuns: "De ce ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?" Ochiul invidios se întunecă atunci când vede bunătatea. Nemulțumirea și mânia sunt întunericul care se revarsă în tot trupul și îl fac locaș și unealtă a tot răul.
De aceea Hristos ne atrage atenția că răutatea trebuie oprită la ochi ca să nu pătrundă în trup, adică să nu pornească inima spre judecare și mânie. "Ochiul este luminătorul trupului" (Matei 6, 22). "Deci, dacă lumina care e în tine este întunericul cu cât mai mult!" (Matei 6, 23). Dacă ceea ce vezi în afară, la prima impresie este strâmb ai greșit din pricina invidiei și a judecării pripite, cu cât mai întunecat va fi trupul tău în care gândurile rele s-au întărit în decursul întregii vieți?
Ochiul curat, ochiul spălat de invidie, luminează inima și toate mădularele făcându-le părtașe la vederea milei lui Dumnezeu, astfel încât toată făptura devine vedere.
*4*
A nu judeca este semnul suprem al creștinului, pecetea iubirii și a îndurării. Nejudecarea sau neosândirea ne scoate din rândul ucigătorilor cu pietre și ne așează de-a dreapta Fiului (Ioan 8, 7). Nu există nici un caz când noi suntem chemați să judecăm pe cineva. Toată judecata a fost făcută o dată și pentru totdeauna de Fiul și se găsește în Scripturi (Ioan 5, 22)
Însuși Hristos ne îndeamnă și ne poruncește să nu judecăm (Matei 7, 1). Această poruncă nu este una de bună purtare, ci este o condiție fundamentală pentru mântuire. Vom fi judecați în felul în care noi înșine ne judecăm aproapele (Matei 7, 2). Toate cuvintele de osândă, toate mirările proaste de "cum a putut să facă așa ceva" le vom auzi în Ziua Judecății asupra noastră, căci "din cuvintele noastre vom fi judecați sau îndreptați" (Matei 12, 37; Luca 19, 22).
Nu, lumea nu va deveni mai rea dacă noi nu vom judeca. Poruncile lui Hristos nu sunt abstracte imperative kantiene. Hristos știe că lumea nu se va schimba, că răul se înmulțește în fiecare zi, de aceea poruncile Lui nu sunt date pentru a schimb lumea și a o face mai bună (v. Ioan 1, 10; Ioan 7, 7; Marcu 8, 36). Poruncile sunt date celor ce se mântuiesc (Ioan 9, 39) : "Poruncă nouă dau vouă" (Ioan 13, 34). Vouă, nu lumii. Nouă ni se cere să nu judecăm, să nu osândim, căci în aceasta este începutul uciderii (Matei 5, 21-22). Dacă legea te-ar obliga să ucizi cu pietre pe păcătos (Ioan 8, 5), judecata ta nu ar mai fi o simplă cleveteală, ci ar fi fapta unui ucigaș.
Nejudecarea este fapta supremă a milei, căci, atunci când cerem milă de la Dumnezeu, de fapt îi cerem să nu ne judece. Să nu ne temem să fim milostivi, căci aceasta nu este o slăbiciune, ci o lucrare mântuitoare, care ne face asemenea lui Dumnezeu, fiind și cea mai scurtă și singură cale sigură spre mântuire.
*5*
Ce înseamnă "a judeca" și când judecata este un păcat? Mai nou, orice replică în contradictoriu este întâmpinată cu reproșul: "De ce judeci?". Este adevărat că judecata aparține lui Hristos, și oricine judecă pe aproapele său săvârșite păcatul lui antihrist, căci în aceasta se pune pe sine în locul lui Hristos. Dar tot Hristos ne-a spus că fiecare om va ieși judecat sau îndreptat din propriile cuvinte.
Așadar, singura judecată care se face încă de pe pământ este judecata cuvintelor. Adică noi știm, chiar în clipa în care cineva rostește un cuvânt strâmb, că acel cuvânt este sentința sa pe care Însuși Hristos a pecetluit-o.
Toate păcatele erau iertate de Hristos, a iertat adulterul femeii și cămătăriile vameșilor, a iertat uciderea tâlharului, dar nu a iertat hula împotriva Duhului Sfânt, ce se face cu gura. Orice cuvânt strâmb împotriva adevărului este o hulă împotriva Duhului Sfânt, căci Duhul Sfânt este Duhul Adevărului. Iată de ce Sfinții Părinti au condamnat ferm ereziile, dar au pus chip de pocăință tuturor păcatelor, având pentru aceasta împuternicirea lui Hristos.
Urmând învățătura lui Hristos, și noi iertăm și ne păzim de orice judecată a păcatelor străine, dar mărturisim cu fermitate că nimeni nu poate fi drept dacă cuvintele sale sunt strâmbe, nu poate fi bun dacă cuvintele sale sunt rele. Căci fiecare iese judecat din propriile lui cuvinte, un principiu care se păstrează și în judecata omenească, unde primul drept este "dreptul de a nu spune nimic".
*6*
Hristos este aspru, iar asta nu intră în contradicție cu blândețea Sa.
Hristos este blând și smerit cu inima (Matei 11, 29), dar asta nu înseamnă că cineva poate schimba o iotă din cuvintele Lui (Matei 5, 18).
Tot ce s-a zis despre iad, despre veșnica pedeapsă pentru cei păcătoși și îndărătnici, este adevărat, și asta nu intră în contradicție cu dragostea lui Dumnezeu, ci mai mult o dovedește și o întărește.
Întâmplarea cu smochinul nu este un act izolat, ci se așează într-un șir lung de pedepse divine care alcătuiesc sensuri profunde ale Scripturii. Blestemarea smochinului se face chiar în drumul lui Hristos spre Templu, acolo unde avea să îi biciuiască pe tarabagii și să le răstoarne marfa pe scări în văzul tuturor.
Prin pilda smochinului, Hristos a arătat ce ar fi trebuit să facă acei oameni și ce va face negreșit dacă nu aduc roade vrednice, totuși le mai dă o șansă de pocăință. Răstoarnă mesele, dar nu pedepsește oamenii.
Pedepsește un copac ca să înțeleagă oamenii - iată iubirea dumnezeiască!
Aceeași metaforă o folosește și Ioan Botezătorul atunci când cheamă la pocăință : "Iată securea stă la rădăcina pomilor și tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc" (Matei 3, 10). Iar despre Hristos, Ioan zice: "El are lopata în mână și va curăța aria Sa și va aduna grâul în jitniță, iar pleava o va arde cu foc nestins" (Matei 3, 12)
Această zi e prilej de meditație pentru toți cei care își imaginează un Hristos de pluș, un prieten de companie în delăsarea lor, toți cei care cred că Domnul cerului și al pământului este un simplu "Gizăz" de purtat pe tricou și Care nu le va strica buna lor impresie în Ziua Judecății. Acest duh de batjocură a intrat foarte adânc și în Biserică, încât tot mai des auzim teoria unui Hristos "prieten", uitând că Hristos l-a numit prieten și pe Iuda, dar asta nu i-a ajutat atunci când i s-au întunecat mințile.
Duhul ușurătății este poarta spre hulă și pierderea desăvârșită a fricii și a iubirii de Dumnezeu. Bucuria harului cu care ne mângâie Hristos în clipele de pocăință nu trebuie să se transforme în ușurătate, ci mai mult să ne întărească în frica lui Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii (Pilde 1, 7).
"Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur" (Psalmi 2, 11).
*8*
Nimic nu poate eradica mai bine o afirmație falsă decât un argument care îi demonstrează lipsa de temei. Istoria polemicilor creștine ne întărește în convingerea că detractorii credinței noastre se rătăcesc. Evangheliile nu au cenzurat zvonul răspândit de iudei prin care mințeau că trupul lui Hristos a fost furat noaptea de ucenici (Matei 28, 13), ci l-au consemnat pentru întărirea noastră în credința Învierii.
Iată de ce, oricine zice că vrea să propage adevărul nu cenzurează, nu ascunde afirmațiile detractorilor, ci le contrazice cu dovezi, care fac și mai convingătoare credința sa. Toată această șaradă cu "stop fals" și alte cenzuri în numele salvării de dezinformare este un teatru al prostiei. Este boala oricărui sistem care moare înecat în propriile minciuni.
*10*
Nu este priveliște mai tristă decât ruinarea minții omenești, care este pierderea chipului. Chipul lui Dumnezeu din noi este înțelepciunea, după cum orbirea minții este o pierdere a chipului. Dacă Dumnezeu pe toate le-a făcut bine foarte (Facerea 1, 31), și noi ne asemănăm cu El când facem bine în deplină cunoștință. Dacă a lumina pe cineva este cel mai mare bine, a strica mintea cuiva prin învățături proaste este cel mai mare rău - lucru care se întâmplă azi în lume în forme tot mai organizate. Sănătatea mintii se verifică cu Evanghelia.
*11*
Blestemul acesta este pus încă din cele zece porunci, când s-a spus să nu depunem mărturie strâmbă. Astăzi lumea întreagă este o mărturie strâmbă, și toți se aprind să mărturisească ce nu au văzut și nu cunosc.
Când Dumnezeu ne vorbește de har și iertare, oamenii vorbesc de legi și pedepse. Puterea iartă, iar slăbiciunea pedepsește.
Ce este haina ce ne poate fi luată prin judecată? Haina este bogăția din afară, materială, care poate fi luată cu forța. Cămașa însă este sufletul, căci stă lipită de corp, este partea nevăzută, ascunsă și intimă. Pe aceasta, spune Hristos, să o dăm celor ce se silesc să ne ia haina cea din afară, adică să le dăm bunăvoința noastră, să ne rugăm pentru ei. Și ca să ne cutremurăm cu totul de acest cuvânt al Stăpânului nostru Cel mult-milostiv, să ne amintim că El Și-a dat cămașa ucigașilor Săi, împlinind prorocia ce s-a făcut de către David : "Împărtiți-au hainele Mele loruși, iar pentru cămașa Mea au aruncat sorți" (Ps. 21, 20)
*25*
Cel mai cumplit drac, începătorul războiului ceresc, cel dintâi blestemat și aruncat din cer, și-a găsit un nou nume : Stima-de-Sine.
Toate sunt răsturnate în învățătura acestui mare drac: dacă Hristos ne învață să fim smeriți și blânzi, el ne spune să fi încrezuți și obraznici; Hristos ne spune să ne iubim aproapele, el ne spune să ne iubim pe noi și doar pe noi, văzând în cei din jur piedici în calea împlinirii noastre. Nu ascultă sfaturi, nesocotește nevoile celorlalți, este lăudător și chiar atunci când pierde, într-un cuvânt, este opusul iubirii descrise de Apostolul Pavel: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. " (I Cor, 13, 4-8)
Tot ce veți auzi de la învățătorii "stimei de sine" este împotriva iubirii. Noi știm că iubirea nu este o fixare asupra propriei persoane, ci este tocmai opusul înțepenirii în sine prin revărsarea în afară, asemenea unui izvor care își înmulțește apele atunci când este săpat și pururea folosit, pe când fântâna nefolosită își înfundă izvoarele și seacă. Iată de ce oamenii preocupați să-și crească "stima de sine" devin nesuferiți, își pierd vechii prieteni și se află mereu într-un iureș de persoane noi, de care au nevoie pentru a-și linguși egoul. Depresie și Despărțire este numele lor.
Noi însă ne rugăm de zeci de secole cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul : "Doamne, și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii în deșert nu mi-l da mie; iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne Împărate, dă-mi mie să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!"
Așadar, de câte ori simțim că ne crește stima de sine, să o smerim cu amintirea principiilor propriilor păcate și, de câte ori ne pare că cineva este vinovat pentru nereușitele noastre, să ne amintim că nu suntem cu nimic mai buni decât el și că altele, mai mari decât el, am făcut.
*26*
Lumea e bântuiră de un duh care insuflă înstrăinarea colectivă. Toată această mulțime de oameni denumită "civilizată" se înstrăinează pe zi ce trece. La locul de muncă se suspectează și se pârăsc, la biserică pozează pentru a nu strica buna impresie a celolalți, acasă visează la vacanțe și la bani pe care nu îi au și mereu există un altceva și un altundeva ce le lipsesc pentru a fi fericiți.
Nimic nu nefericește pe om ca înmulțirea nevoilor și nimic nu fericește mai mult decât eliberarea de griji. Înțelegând aceasta, mulți fugeau în pustiu ca, prin nesocotirea grijilor lumești, să descopere adevărata stare de libertate. Împotriva acestei porniri de eliberare, diavolul a organizat lumea noastră modernă, în care nevoile au fost înmulțite și se înmulțesc până la absurd, înnebunind, la propriu, pe oameni.
Mulțumirea este starea libertății și a dăruirii, iar nemulțumirea ce se naște din înmulțirea nevoilor nesăbuite și nefirești este robie și înstrăinare ucigașă.
Nu poate fi întreg un lucru din care lipsește ceva, precum nu poate fi fericit nici omul stăpânit de dorințe neîmplinite. Aceasta este temeiul filosofic al ascezei, simplu de înțeles cu mintea, dar greu de înfăptuit cu inima.
*27*
Există o diferență fundamentală între nevoia de a convinge pe cineva și nevoia de a transmite un adevăr. Adevărul, fiind deplinătatea cunoașterii și neschimbat în integritatea sa, nu are nevoie să convingă. De aceea Hristos, atunci când a fost întrebat de Pilat "ce este adevărul", nu a răspuns nimic.
Nu așa fac cei obsedați de nevoia de a convinge pe ceilalți de dreptatea propriilor convingeri, care pot fi și simple idei ce nu reies din vreo convingere personală, ci doar impun vreo ideologie de moment.
Agresivitatea împletită cu pedeapsa, care în cazul ideologiilor impuse de stat se formulează în amenzi și privațiuni, sunt semnele clare că avem de-a face nu cu adevărul, ci cu o minciună.
Să ne rugăm ca timpul care trece să ne îndepărteze de zilele minciunii pentru a ne duce cât mai aproape de Adevăr. Acel Adevăr Care tace atunci când este abordat cu trufie, dar Care Se descoperă celor smeriți - al Cărui nume este Iisus Hristos!
*31*
Oare într-un astfel de piept Și-a dorit Dumnezeu să cineze atunci când Și-a trimis Fiul să bată la ușa inimii noastre (Apoc. 3, 20) ?
*33*
Care este diferența dintre legea omenească și legea lui Dumnezeu ? Diferența este că la oameni legea este "perfectibilă", adică poate fi schimbată, iar la Dumnezeu rămâne aceeași, pentru că este desăvârșită.
La oameni legea face/desface dreptatea, iar la Dumnezeu dreptatea Sa veșnică face legea. Legile oamenilor se schimbă și trec iar "cuvântul lui Dumnezeu este adevărul și dreptatea Lui în veacul veacului" (Ps. 110, 3).
Iată de ce nici un om dintre cei rupți de Biserică nu poate înfăptui dreptatea, căci nici o altă lege morală omenească nu are în ea tăria de a-l ține drept, fiind ușor de răsucit după duhul vremii.
Așa se explică paradoxul că cineva care e împotriva crimei admite avortul, iar cei care ieri militau pentru libertatea de exprimare astăzi susțin cenzura.
Expresia populară "om fără Dumnezeu" sau "nu are nici un Dumnezeu", care oarecând desemna omul de nimic, astăzi pare să fi devenit singurul criteriu după care se aleg guvernanții lumii ce își zice "civilizată".
*34*
Orice patimă care își face cuib în inima noastră este un sol al războiului. Orice patimă este un înger ucigaș. Cele șapte patimi de moarte sunt numite așa nu doar pentru că ne ucid sufletul, ci pentru că, de îndată ce se ivește prilejul, se năpustesc asupra aproapelui și îl ucid.
Paza simțurilor, paza minții și a judecații cu gura trebuie să ne păzească de acest război atotcuprinzător. Tot ce auzim are menirea de a fi crezut de noi, dar numai cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Să judece fiecare cât din cele auzite sunt de la și despre Dumnezeu și câte sunt de la oameni tulburați de mânie și nemulțumire. Așa vom ști în ce măsură suntem supuși războiului.
Nu este destul să fugim de rău și de război, ci să și căutăm pacea lăuntrică, despre care Prorocul David spune că este o călăuză vie, credem noi o Persoană, adică Duhul Sfânt: "Îndepărtează-te de la rău și fă binele, caută pacea și o urmează pe ea" (Ps. 33)
*35*
"Nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși spre cele smerite", spune Apostolul Pavel (Rom. 12, 16). Cei care cugetă la cele înalte sunt cei care își îndreptățesc faptele cu cuvinte mari căci se compară cu oamenii mari, ajungând să își întemeieze răutatea pe Scriptură. Ucigașii spun mereu că au ucis pe dreptate, că astfel au pus capăt răului, deși răul era în ei. De aceea apostolul continuă: "Nu răsplătiți nimănui răul cu rău" (1 Rom. 12, 17).
Cugetarea înaltă duce la ucidere, căci este de la începătorul înălțării trufașe, diavolul, "tatăl minciunii și ucigașul de oameni dintru început" (Ioan 8, 44) Cei care se consideră pe sine înțelepți și cugetă cele înalte ajung să ucidă cu convingerea că fac o faptă bună: "dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu" (Ioan 16, 2).
Iată de ce trebuie să alungăm din noi orice gânduri de răzbunare, care vin în chipul dreptății, indiferent împotriva cui sunt îndreptate, căci în ele se ascunde dorința de ucidere a diavolului care alungă harul lui Dumnezeu.
*41*
Pentru că zorii și venirea zilei sunt ceva obișnuit și trec pe lângă noi neobservați, iar cântatul cocoșului nu trece niciodată neauzit.
Ceea ce e răscolitor în povestea trădării lui Petru nu este doar trădarea, ci faptul că Petru nici nu a realizat păcatul său. Nici prima, nici a doua, nici a treia oară. Abia când a cântat cocoșul, Petru "și-a adus aminte de cuvântul lui Iisus" (Matei 26, 75), cum că se va lepăda de El înainte să câte cocoșul.
Abia atunci s-a trezit în el conștiința și, ieșind afară de la cei în fața cărora se lepădase, a plâns cu amar.
Lepădarea de Hristos produce mai întâi împietrirea inimii care nu își mai poate vedea căderea. Așa că Hristos a legat trădarea de cântatul strident al cocoșului, pentru a-l trezi pe Petru, care, altfel, ar fi petrecut încă multă vreme în amorțeala sufletească pricinuită de lepădare. Iar asta arată marea iubire a Celui trădat, Care nu a suferit să stea despărțit de Petru, de altfel cum nu suferă să stea despărțit de noi toți cei care petrecem în împietrire.
*43*
Singurul folos real al tehnologiilor de masă ar fi fost ca masele să devină mai bune și mai deștepte. Rezultatul însă este invers: tehnologiile tâmpesc. Întrebarea este : tehnologiile tâmpesc pentru că sunt făcute de tâmpiți? Dacă da, atunci nu am evoluat deloc, ci am fost prinși într-o capcană a prostiei. Dar, dacă, sunt făcute de deștepți, atunci avem de-a face cu niște minți diabolice, care au inventat arma perfectă pentru distrugerea speciei umane, căci nimic nu este periculos pentru om decât prostia.
Ideea de evoluție umană prin făuririle minților savante a eșuat.
Oamenii pot crește lăuntric doar având un model de desăvârșire al Binelui, Care este Hristos, și se pot menține pe o treaptă înaltă doar printr-o lucrare comună, care este posibilă doar în Biserică.
*49*
Să se umple inimile tuturor cu dragoste și să ne facem simțiți prin Hristos în inimile celor pe care îi iubim. Să ne iertăm unii pe alții pentru înviere și să mulțumim lui Hristos pentru toate.
*53*
"Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoșându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteți tulburați şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? " (Luca 24, 36-38)
Însuși Hristos apare în mijlocul ucenicilor și le dă pacea cu preacurata Lui gură, dar ei rămân tulburați. Pentru că adevărata pace este legată de puterea credinței pe care ucenicii o pierduseră în zilele răstignirii. Roadele duhului nu pot rămâne în noi singuratice, ci doar împreunate. Nu puteau primi pacea în inimile tulburate de îndoială și frică.
Nimeni nu poate avea pacea lui Hristos fără o credință vie care deschide inima spre primirea binecuvântării. Din acestea înțelegem că tulburarea, necredința, împuținarea sufletului și deznădejdea, numite azi "depresie", nu pot fi vindecate decât de un efort de voință personal, pe care nici Hristos Însuși nu-l influențează, nerespectând libertatea alegerilor. Abia după îndreptarea minții printr-un efort ce readuce în inimă credința și nădejdea în făgăduințele lui Hristos, nădejdea ce se naște din iubire, sufletul poate primi pacea pe care Hristos o revarsă mereu asupra tuturor, numai să fim gata să o primim.
*61*
Nu este slăbiciune mai ușoară decât descurajarea. De când ne știm, avem nevoie de încurajare. De la primii pași, de la prima spaimă de găini, de cățel, de ploaie, de vânt. Oare mai este o făptură mai fricoasă decât omul? Suntem atât de fragili...
Pe bună dreptate suntem descurajați, căci noi, cu de la sine putere, nimic nu putem. Peste toate, suntem singura făptură care știe că va muri. Cum să mai fii trufaș după asta? Doar în Hristos avem îndrăzneală și doar în numele Lui și de la El o putem insufla altora.
Știind că toți suntem atât de ușor de descurajat, nu se cuvine a ne descoperi față de alții fricile și descurajarea noastră. Aceasta o facem din dragoste pentru ei, păzind sufletele lor ca să nu preia din neputința noastră.
De aceea Biserica a rânduit Taina Spovedaniei unde ne descoperim neputințele, temerile și descurajările, dar nu o facem către cei slabi ca noi, pentru că, în afară că îi tulburăm și pe ei, nu dobândim nici ușurare, nici vreun ajutor, ci doar înmulțim slăbiciunea.
*69*
Ceea ce îi atrage pe oameni să ne fie prieteni sunt frumusețea, slava și bunul nume, bogăția și, până la un punct, cunoștințele. Din toate acestea se poate trage vreun folos. Nimeni nu stă alături de cineva care a devenit urât de boală sau bătrânețe, și-a pierdut cinstea și puterea și a ajuns sărac. Dar abia de aici începe adevărata iubire cu care ne iubește Dumnezeu. Dumnezeu ne iubește mai mult atunci când nu mai trebuim nimănui. Pentru că și noi, abia atunci, învățăm să prețuim iubirea.
*82*
Diavolul se folosește de dreptate atâta timp cât poate să provoace război și dezbinare. Când setea de dreptate nu aduce vrajbă, ci ordine, diavolul ridică clevetitori împotrivă. De aceea, Hristos a fericit pe cei însetați de dreptate doar dacă sunt și făcători de pace. Altminteri, toate răsturnările sângeroase și aducătoare de tiranie au fost făcute prin ațâțarea setei de dreptate, doar că e o dreptatea omenească lipsită de pace.
*87*
Trebuia să se inventeze cugetarea artificială ca să se demonstreze că Descartes nu a avut dreptate. Odată cu inventarea mașinilor de gândit, cugetarea nu mai poate fi socotită o însușire ontologică a Persoanei. Semnul viu al existenței nu este cugetarea, ci rugăciunea Nimeni nu va inventa niciodată o mașină care se roagă.
*89*
Omul lipsit de har ajunge să folosească legea și cuvintele lui Dumnezeu pentru a face rău. În mintea și gura omului lipsit de har chiar și poruncile Domnului se strâmbă. De aceea, el judecă și asuprește, crezând că face o lucrare sfântă. Această râvnă necugetată i-a făcut pe unii să ajungă ucigași, fără vreo remușcare, după cum a prorocit Evanghelistul Ioan: "Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu" (Ioan 16, 2).
Iată de ce, atât rigorismul, cât și îngăduința pe care le avem către ceilalți, în lucrarea duhovnicească aduc roade doar dacă se fac din mișcarea harului lui Dumnezeu. Altminteri, nici ținerea canoanelor, nici citatele din sfinți nu aduc roadele mântuitoare dacă se fac din duh omenesc.
*93*
Atunci când iubirea lipsește în celălalt, orice faptă bună, orice milostenie, orice îndurarea se transformă în contrariul său.
Hristos vindeca bolnavii, izgonea demonii, reda vederea orbilor, învia morții, dar, în loc de mulțumire, era învinuit că lucrează sâmbăta, că are demon că hulește. În schimbul iubirii, Hristos a fost omorât.
Lipsa iubirii nu este altceva decât invidia, iar invidia suferă de la orice bine pe care îl face cineva, chiar și atunci când acel bine este îndreptat către invidiosul însuși.
Iată de ce doar prin propria iubire ne putem împărtăși de iubirea lui Hristos. Altminteri, pentru cei lipsit de iubire, Raiul însuși va fi prilej de suferință.
*95*
Noi nu putem salva planeta. Pentru că nu ne putem salva nici pe noi. Noi nu putem salva nimic. Nici măcar un copac. Nici măcar o floare. Totul în acest univers este trecător și perisabil. Chiar dacă oamenii nu vor mai mânca vaci, nici porci, nici găini planeta nu va fi salvată. Pentru că și vacile, și porcii, și găinile vor muri de boli și bătrânețe.
În condiții naturale, animalele mor în chinuri groaznice, sfârtecate bucată cu bucată timp de multe ore de vreun prădător sau păsări. Sau se sufocă cu zilele și săptămânile, în timp ce părți ale trupului le putrezesc. Dacă animale de pe planetă ar ajunge să moară de bătrânețe, duhoarea și infecțiile pe care le-ar răspândi ar ucide omenirea.
Da, lumea aceasta, așa cum o vedem, se va distruge. Specia umană va decădea într-atât, încât nu va mai rămâne vreun rost pentru perpetuarea ei în condițiile acestei lumi. Atât de mult se vor tâmpi oamenii, încât toate acțiunile lor vor duce la distrugerea a tot și a toate. Iar cauza acestei îndobitociri și îndrăciri a oamenilor va fi pierderea desăvârșită a credinței în Dumnezeu, precum Însuși Hristos ne-a zis despre acele vremuri: "Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pămînt?"(Luca 18, 8)
Tot ce putem salva noi, ca oameni, este sufletul nostru. Nu planeta, nu lemnele, nici animale rare.
Dacă vom avea sufletele ațintite spre cer, nimic din cele pământești nu ne va orbi: nu vom avea nevoie să tăiem milioane de hectare de păduri, nu vom chinui milioane de animale ținându-le în întuneric și balegă pentru a scoate prețuri mai bune, nu am otrăvi ape pentru că nu am căra prin ele petrol și otrăvuri. Nu am avea nevoie de bombe și rachete cu care să nimicim milioane de oameni nevinovați, nu am avea nevoie de nimic din tot ce împinge lumea spre autodistrugere.
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă! (Matei 6, 33)
*96*
Credința fiecăruia e scrisă pe chipul său. Restul sunt vorbe.
*97*
Fie că îi dorim moartea, pușcăria, boala sau vreo amendă, trebuie să știm că nu mai suntem aproapele, ci dușmanul celuilalt.
*98*
Toate campaniile prin care oamenii sunt asmuțiți să ceară pedepse, "drepte", au avut ca efect o societate descreștinată.
Astăzi nu mai trăim într-o lume a milei și a nejudecării adusă de Hristos, ci în mijlocul unei gloate care strigă : "Răstignește-L, răstignește-L!". Dacă Hristos i-a iertat și S-a rugat pentru cei care Îi băteau cuiele în mâini, oare cine suntem noi ca să cerem pedeapsa oamenilor de pe internet, pe care nici măcar nu îi cunoaștem?
Dumnezeu este Judecătorul, iar nejudecarea și neosândirea sunt semnul tare al credinței într-o răsplată viitoare și o pecete a smereniei, cu care noi înșine ne așteptăm judecata pentru faptele noastre rele, știute și neștiute.
Iertați și vi se va ierta. Inima grabnic iertătoare este singura mărturisire nemincinoasă a creștinului ortodox. Restul sunt învățături purtate din gură în gură.
*102*
Schimbarea începe de la cuvinte. Pentru că la început a fost Cuvântul. Adam a primit puterea de a da nume lucrurilor. Numele lucrurilor fac ca noi să putem transmite judecata despre lucruri. Așa se formează gândirea prin care putem transmite cunoașterea.
În zilele noastre, observăm o lucrare de schimbare a numelor lucrurilor. De pildă, viclenia și înșelătoria se numesc "duble standarde", trădarea, "compromis", Dumnezeu devine "Univers" și așa mai departe. Toate cuvintele-cheie au fost înlocuite în limbajul "cult" al presei, diplomației și afacerilor. Prin crearea acestor noi cuvinte și sintagme se dă sens minciunii și răutății, iar oamenii nici nu observă că devin ei înșiși purtători ai acestor noi sensuri.
Biserica, la rândul ei, are un limbaj construit încă din vremea apostolilor. Acest limbaj suferă și el un atac din partea Anti-Adamului ce umblă să redenumească lucrurile pentru a înstăpâni minciuna.
Preocuparea pentru sensurile ascunse ale cuvintelor nu este o chestiune de credință, ci o lucrare a rațiunii fără de care nici o cunoaștere nu poate fi predată. De la filosofii greci și până la poeții francezi moderni, omenirea a cunoscut și a dezvoltat știința despre puterea cuvintelor în funcție de sonoritatea, proveniența și încărcătura semantică dobândită în timp. Francezii vorbeau chiar de o "vrajă a cuvintelor" (Hugo Friedrich în Structura liricii moderne). De aceea, a înlocui cuvintele vechi cu sinonime doar pentru a înlesni lectura (de către cine?) este o lucrare hazardată și iresponsabilă pe care, cu părere de rău, o vedem săvârșindu-se și asupra moștenirii ortodoxe de limbă română.
Puțină aplecare, puțină dragoste, puțină dorință de cunoaștere pot transforma cele câteva zeci de cuvinte vechi și cele câteva formule lingvistice aparent străine într-un deliciu poetic și spiritual, oferindu-ne împlinirea de a fi parte a turmei cuvântătoare a cărei călătorie a început în Rai, atunci când Adam a născocit primele cuvinte pentru a da nume lucrurilor.
*105*
Lumea se va sfârși nu de la înmulțirea păcatelor, ci de la incapacitatea de a ierta. Semnul creștinului este iertarea. Printre cei adunați să o ucidă cu pietre pe femeia prinsă în păcat erau mulți păcătoși, dar Hristos nu îi mustră pentru păcatele lor, ci pentru că nu pot ierta. Nu a dat pe nimeni în vileag, nu a descoperit păcatele nimănui Atotvăzătorul Hristos.
Hristos Se naște ca să ne învețe să simțim. Iar trupul nostru ca să trezească în el simțurile cu care El Însuși a simțit această lume: frigul, oboseala, străinătatea, teama de moarte. S-a făcut străin pentru noi, flămând, bolnav și chiar în temniță a fost cu trupul nostru ca să ne învețe să simțim. Să simțim dincolo de împietrirea de care suferim cu toții. Să simţim pe ceilalți ca pe noi înşine, să tresăltăm când se bucură să plângem când ei plâng. Aceasta este iubirea. Aceasta este sensul nașterii lui Dumnezeu în trupurile noastre. Hristos Dumnezeu și Om, Bunul nostru Mântuitor să fie cu noi cu toți!
*116*
Cenzura este în strânsă legătură cu prostia. Cu cât oamenii care conduc sunt mai proști, cu atât este mai mare cenzura pe care o aplică. Iată de ce oamenii deștepți, inteligenți și buni în orice domeniu ajung în cele din urmă în conflict cu sistemul. Așa a fost mereu și așa este și astăzi.
De ce? Pentru că inteligența are înclinația să cunoască. Așa cum prostia se hrăneşte cu ignoranță, așa Inteligența se hrăneşte cu cunoaștere. Sursa cea mai vie de cunoaștere sunt oamenii deștepți, cu care nu te mai saturi să vorbești.
Așadar, Inteligența este dependență de dialog, este generatoare și consumatoare de dialog. Pe când prostia este taman pe dos! Prostia se simte atacată de dialog pentru că în dialog se descoperă cât de prost sau cât de deștept ești.
Iată de ce proștii preferă să vorbească singuri, să strige, să bată, să cenzureze și să exileze pe toți cei care gândesc. Pentru că gândirea însăși este sinonimă cu libertatea - robii nu au nevoie de gândire, căci, nu-i așa, alții gândesc pentru ei.
De fiecare dată când nu știți răspunsul la o întrebare, deschideți o carte, nu închideți gura care vă întreabă.
*119*
Dacă trebuie să demonstrezi că cineva este rău, chiar și binele lui va fi rău. Iar dacă trebuie să demonstrezi că cineva este bun, chiar și răul lui va fi bun.
Pentru că așa este făcută mintea omului iubitor de idoli. Idolii la care se închinau popoarele erau cei care le ardeau copiii, le cereau mereu noi jetfe umane dintre cei mai buni, dar, cu toate acestea, mulțimea li se închina și îi adora.
Nu căutați sens în idolatrie, pentru că vraja care cuprinde mințile idolatre ucide orice urmă de sens.
Unul este Sensul, Adevărul și Viața, și Acela nu este din lumea aceasta!
*120*
Se vede că se ia harul de la creștini dacă minciuna este primită tot mai des ca adevăr și glasul celor care strigă în pustie este acoperit de strigătele gloatei care strigă "Răstignește-L!".
Niciodată cuvântul "turmă", cu referire la oameni, nu a fost mai potrivit decât atunci, în vremea lui Pilat, și acum. Dar și atunci, ca și acum, ferice de cei puțini, care rămân sub Cruce și vai celor mulți, care se amestecă în șuvoiul de ură!
*121*
"Și ne izbăvește de cel viclean".
De rău ne ferim singuri, dar de cel viclean avem nevoie să fim izbăviți. Viclenia este răul care se înfățișează în chipul binelui. Nu este rău mai mare decât răul pe care îl primim ca pe un bine, căci de un astfel de rău aproape că nu mai avem timp să scăpam. De aceea ne rugăm Domnului să ne izbăvească de cel viclean, adică de răul pe care suntem înclinați să îl confundăm cu binele.
Limba de lemn este setul de cuvinte ușor recognoscibile și insistent folosite de sistemele politice cu scopul de a crea un "om nou", docil și fanatizat, care se activează de câte ori aude termenii limbii de lemn.
*131*
Singura problemă, cu adevărat mare, este că nu ne mai unește același cuget.
Credința a ajuns pricină de discuții, nu de unire. Acum e mai ușor să înțelegem sensul cererii "unirea credinței și împărtășirea Sfântul Duh cerșind, pe noi înșine și unii pe alții, și toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".
Sursa: Extrase din cartea Părintelui Savatie Baștovoi, Dacă ochiul tău este curat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu