P. Constantin Coman, în introducere la Patericul Mare: Omul faţă în faţă cu sine şi cu Dumnezeu, la aceasta se reduce ecuaţia vieţii

Eu şi Dumnezeu

Adevărul esenţial în care se descifrează vieţuirea Părinților pustiei este aşezarea persoanei umane concrete faţă în faţă cu Dumnezeu. Acesta este motivul principal al lepădării de lume, al înstrăinării totale, al pustniciei. Cheia existenţială prin excelenţă este limpezirea relaţiei mele cu Dumnezeu, aşezarea în legătură nemijlocită cu Făcătorul, care sunt sursa şi sensul vieţii prin excelenţă. Nu există altă explicaţie pentru retragerea oamenilor din lume şi instalarea lor în pustie. Dacă lumea şi cele ce sunt în ea îngreuiază sau fac chiar imposibilă realizarea dialogului continuu, consistent şi la măsura deplinătăţii cu Dumnezeu, atunci rămâne o singură cale, lepădarea de lume şi aşezarea într-un spaţiu în care cele ale lumii nu se regăsesc deloc sau se regăsesc într-o măsură extrem de mică, atât cât să nu pună în pericol împlinirea scopului. Întrebările care se pun continuu de către specialişti în legătură cu motivul pentru care la un moment dat unii oameni au părăsit lumea locuibilă cu confortul ei şi s-au instalat în pustia nelocuibilă, neprimitoare, nu pot avea decât un răspuns credibil: această lepădare desăvârşită de lume este făcută pentru Dumnezeu, din dragoste pentru Dumnezeu, cu sentimentul că numai aşa pot răspunde pe măsura iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul. Pentru monahii pustiului, Dumnezeu nu este o autoritate anume, o idee anume care explică geneza şi supraviețuirea lumii şi care dă legi pentru oameni, ci este Cel care face toate acestea din dragoste faţă de oameni. Iubirii Lui îi datorăm totul şi trebuie să-i răspundem cu măsura deplină a puterilor noastre de dăruire. Mersul în pustie este în cele din urmă cel mai convingător gest de dragoste. Se împlineşte adevărul mărturisit de Mântuitorul Hristos: Cel ce iubeşte îşi pune viaţa pentru prietenul său (loan 15, 13). Am fost martor la replica unui monah atonit contemporan dată unui grup de participanţi la un congres internaţional teologic şi care-i imputau în temeiul deontologiei ştiinţifice abateri de la metodă şi de la subiect:

 Dacă teologia voastră stă între mine şi Dumnezeu, nu am nevoie de ea; dacă regulile şi canoanele voastre mă împiedică în relaţia mea personală cu Dumnezeu, nu am nevoie de ele; dacă doctrina voastră ecleziologică stă în calea dialogului meu personal de dragoste cu Dumnezeu, nu am nevoie de ea...!

Dialogul de dragoste dintre omul concret şi Dumnezeu este cadrul în care se desfăşoară toată iconomia dumnezeiască, trecută, prezentă şi viitoare.

Întreaga nevoinţă şi asceză a părinţilor se desfăşoară cu conştiinţa continuă a relaţiei personale cu Dumnezeu. Părinţii trăiesc la maximum de trezvie prezenţa lui Dumnezeu. Iată reacţia unui Bătrân la faptul că un frate a greşit un cuvânt din psalmii pe care-i rostea la slujbă: „Eu, când încep slujba, simt ca un foc arzând sub mine şi gândul meu nu poate să se încline nici la dreapta, nici la stânga. Deci, unde era gândul tău când am început slujba, de ai greşit cuvântul din psalm? Nu ştiai că stai înaintea lui Dumnezeu şi vorbeşti lui Dumnezeu?” (IV, 103).

Părinţii pustiei trăiesc la propriu împreună cu Dumnezeu, de aceea pentru problemele cu care se confruntă Il întreabă pe Dumnezeu Însuşi de răspuns. Un alt avvă primeşte o întrebare, la care răspunde: „Dă-mi trei zile şi voi întreba pe Dumnezeu despre acestea şi-ţi voi da de veste cum este” (XVIII, 7).

Întreaga lume a Patericului se reduce, în cele din urmă, la ecuaţia Eu şi Dumnezeu, adică la conţinutul foarte concret al relaţiei personale a unui monah/om cu Dumnezeu. Motivația, cum am mai spus, şi miza ultimă a demersului ascetic reprezintă relaţia de iubire cu Dumnezeu Cel viu şi personal. La tot pasul Părinţii vorbesc de „dorul după Dumnezeu”. Motivul mărturisit al colecţionării şi publicării apoftegmelor este acela ca cititorii să cunoască în felul acesta: „...dorul pe care-l aveau Sfinţii noştri Părinţi pentru Dumnezeu şi cu ce cinstiri a slăvit şi Acesta pe cei care I se dăruiau cu adevărat” (Prolog 9). „Ne este de folos chiar să cerşim, numai să fim cu Iisus”, spune Amma Evghenia (I, 23). Avva Cassian povestea despre Avva Ioan că, atunci când i s-a apropiat sfârşitul, „pleca senin şi cu dorul de Dumnezeu” (I, 42).

Râvna Părinților pustiei pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu la măsura deplinătăţii nu este un scop în sine, ci dovada şi calea iubirii depline a lui Dumnezeu, „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5, 3).

Avva Alonie rosteşte într-o scurtă apoftegmă un adevăr fundamental despre vieţuirea Părinților pustiei, adevăr ce se regăseşte confirmat de la un capăt la altul al Patericului: 

„Dacă nu va spune omul în inima lui că eu singur şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta, nu va avea odihnă!” (XI, 14). 

Aceasta este ecuaţia la care se reduce totul, existenţa întreagă, universul întreg. În relaţia mea cu Dumnezeu îşi află totul sens sau lipsa de sens, împlinire sau eşec. Nu este vorba despre o perspectivă egoistă care îi elimină din peisaj pe ceilalţi şi tot ceea ce există în afară de mine. Ci dimpotrivă, numai conştientizarea acestui adevăr ultim, exprimat de binomul eu şi Dumnezeu, recuperează percepţia adevărată a lucrurilor. Tentaţia noastră ar fi să ducem lucrurile spre o exprimare generică şi să definim ecuaţia în termenii: Omul şi Dumnezeu. Dar tocmai aici este diferenţa esenţială. Formularea lui Alonie este singura realistă, exprimă şi rămâne în adevăr, nu într-un adevăr abstract, ci într-un adevăr întrupat, concret. Dacă am spune omul şi Dumnezeu, am aluneca în abstract şi în speculație. Singura cale de a evita amăgirea speculaţiei şi de a aşeza lucrurile în concret este de a le raporta la tine, subiectul vorbirii, şi cum tu nu eşti începutul şi sfârşitul, ci eşti fiinţă dependentă, ai existenţa împrumutată, ai începutul şi sfârşitul dincolo de tine şi dincolo de lume, atunci singura exprimare lipsită de risc este: Eu şi Dumnezeu. Lumea întreagă se recapitulează în conştiinţa mea personală şi se cuprinde pe cât se poate în fiinţa mea şi a fiecărui eu în parte.

Această exprimare este cea mai desăvârşită afirmare a caracterului personal al fiinţei umane şi, în consecinţă, al caracterului personal al existenţei şi al vieţii. Viaţa în fond se concretizează la vârf în dialogul de iubire dintre mine şi semenii mei, pe de o parte, şi dintre mine şi Dumnezeu, pe de altă parte. Acest lucru este adeverit de faptul că toată porunca dumnezeiască se cuprinde în cele două: iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. În cele din urmă, dialogul meu cu semenii se cuprinde şi depinde, prin urmare, în dialogul meu cu Dumnezeu, iar dacă dialogul meu cu Dumnezeu nu există, nici dialogul cu semenii nu se realizează în parametri autentici şi deplini. Măsura sau calitatea, sau intensitatea relaţiei mele vii cu Dumnezeu dă măsura şi intensitatea relaţiei mele vii cu semenii şi cu lumea. De aceea, dacă dorim să ajungem la ultima reducere la esenţă a întregii existenţe, aceasta este exprimată de cuvântul Avvei Alonie: Eu şi Dumnezeu.

Unele din rătăcirile mari ale lumii par a fi tocmai alunecarea şi rătăcirea în abstract, în speculație, în ideologic, ispita reinventării lumii şi a sensului ei la nivel ideologic, crearea unei lumi sau a unei multitudini de lumi false, idolatre. Or, afirmaţia Avvei Alonie, pe care nu am mai întâlnit-o atât de ferm exprimată, dar care, cum spunem, o poţi extrage de peste tot din Dumnezeieştile Scripturi şi din Pateric, este una profetică, cu o forţă mustrătoare şi restauratoare, pe care dacă nu o ia în seamă cel care s-a întâlnit cu ea, se poate teme că va da socoteală o dată în plus.

Eu şi Dumnezeu, dincolo de punctarea fără echivoc a existenţei mele personale şi a unicităţii valorii mele ca fiinţă personală, mă cheamă stringent să-mi vin în fire, să mă adun din toate risipirile, să dau consistenţă şi importanţă omului lăuntric, să mă adâncesc în conştiinţa de sine. Această venire în sine este descrisă de Mântuitorul în parabola fiului risipitor ca fiind momentul sau punctul generator al pocăinţei, al întoarcerii la Tatăl şi al restaurării: Dar venindu-şi în sine a zis:... Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi voi zice: Tată am greşit la cer şi înaintea ta... (Luca 15, 17-18).

Patericul este cel mai convingător exemplu că toate lucrurile se încurcă şi eşuează sau, dimpotrivă, se descurcă şi se împlinesc la nivelul fiinţei mele lăuntrice. In centrul istoriei este persoana umană, concretă, cu nume: Avva Antonie, Avva Arsenie, Avva Pafnutie, Avva Sisoe, Avva Daniel, Avva Moise etc.

Într-o lume ca şi cea de astăzi, în care realităţile obiective impersonale strivesc persoana umană concretă, propunând prioritar în faţă o seamă de valori sau adevăruri, sau mărimi impersonale, Patericul pune înainte de orice persoana umană, nu în abstract, ci pe mine, subiectul conştient personal care se exprimă prin pronumele personal Eu.

Atmosfera Patericului este dominată de persoana umană concretă şi de zbaterile ei pentru salvare şi împlinire. Instituţiile, oricare ar fi ele, apar cu totul episodic, sunt oricum în fundal, în umbră şi nu exercită niciun fel de presiune asupra persoanei umane. Omul faţă în faţă cu sine şi cu Dumnezeu! La aceasta se reduce ecuaţia vieţii. Este motivul esenţial pentru care monahii se retrag şi se leapădă de lume, nu din pricina oamenilor, ci din pricina acumulărilor lumeşti, a ideologiilor şi a instituţiilor ce întreţin şi dezvoltă neîncetat un aparat lumesc stufos, care devine barieră de netrecut între om şi Dumnezeu şi chiar între om şi semenii săi. Pustia este locul şi simbolul însingurării desăvârşite, nu în sensul ruperii de oameni, ci al lepădării de chipul prea complicat al lumii. Lucrul acesta apare în toată însemnătatea lui dacă luăm în seamă lumea noastră de astăzi şi de altădată, în care persoana umană concretă este dominată, este captivă până la asfixiere şi anulare structurilor, instituţiilor, organizaţiilor, proiectelor, ideologiilor etc. In mod firesc, instituţia, de orice natură ar fi aceasta, ar trebui să respecte şi să slujească persoana umană, interesele ei fundamentale. În fapt, s-a ajuns ca persoana umană concretă să fie subjugată de instituţii. In Dumnezeieştile Evanghelii, ca şi în Pateric, instituţiile sunt în plan secundar, persoana umană este în plan central, instituţiile sunt în slujba persoanei.

Omul este o existenţă dependentă întru totul de Dumnezeu. El este făcut şi chemat în consecinţă să trăiască cu Dumnezeu. Activarea cu prioritate absolută, continuă şi cât mai deplină a relaţiei cu Dumnezeu este premisa primordială şi fundamentală a aşezării omului în adevărul propriei existenţe. La antipodul acestei aşezări este existenţa autonomă, suficientă sieşi, trăirea fără Dumnezeu, care-l lipseşte pe om de perspectiva dumnezeiască şi de resursa dumnezeiască şi-l transformă în propriul criteriu şi propria măsură. Dacă adevărul esenţial al existenţei omului şi a lumii este dependenţa lor de o realitate extramundană, atunci căderea cea mai mare a omului şi a lumii din adevărul propriei existenţe, atentatul cel mai crunt la adresa propriei vieţi, sunt închiderea în sine, autonomia şi suficiența de sine a omului şi a lumii create.

Dacă există Dumnezeu, atunci El nu poate avea în viaţa noastră decât locul principal şi la mare distanţă de celelalte existenţe. Dacă există, Dumnezeu nu poate ocupa în viaţa noastră un loc secundar, marginal. Dumnezeu nu poate fi o idee sau un concept care funcţionează pentru satisfacerea exigenţelor gândirii noastre şi atât. Dacă există Dumnezeu, atunci El este începutul şi sfârşitul vieţii noastre, dinspre El şi către El îşi au sens toate. Cu El începe totul şi cu El se sfârşeşte totul. El este Alfa şi Omega.

Relaţia omului cu Dumnezeu este o relaţie de iubire. Iubirea stă la temelia existenţei şi, prin urmare, este cheia înţelegerii şi calea împlinirii existenţei. Pentru a putea să-şi actualizeze capacitatea de a iubi, omul trebuie să lupte cu propria fire şi cu presiunile din afară, să-şi curețe inima şi să se racordeze la sursa dumnezeiască a plinătăţii vieţii şi a iubirii.

În fine, viaţa aceasta, lumea aceasta, istoria în coordonatele ei cunoscute nu reprezintă realitatea ultimă, are continuare, are întregire, are deschidere spre absolut şi veşnic şi este chemată să participe continuu la această realitate dumnezeiască. În cele din urmă se va transfigura după chipul lumii lui Dumnezeu, al Împărăției Cerurilor, devenind un cer nou şi un pământ nou. Dacă această perspectivă eshatologică, cum îi spunem, este reală, atunci perspectiva asupra vieţii prezente este alta. Or, monahismul egiptean anahoretic vine să confirme în fapt tocmai acest adevăr proclamat de Mântuitorul Hristos, arătând prin propria aşezare în viaţă că participarea la bunătăţile veacului ce va să vină este posibilă încă de acum şi Biserica reprezintă chiar acest segment sau procent din lume care participă anticipat la realităţile viitoare.

Acesta este, prin urmare, una din funcţiile esenţiale ale monahismului, a păstra entuziasmul sau deschiderea eshatologică, arătând o evidentă îndepărtare de lume şi de instrumentele lumeşti, a funcţiona simplu, refuzând sistemele complexe de organizare şi mai ales refuzând obiectivele lumeşti, eficienţa lumească, producţia de bunuri, de cultură etc. A muri pentru lume şi a trăi pentru Hristos. Biserica a protejat monahismul şi mai ales funcţia lui eshatologică, lăsându-i libertatea să funcţioneze la limitele sistemului administrativ bisericesc, tocmai pentru a da mărturie de prezenţa la măsura evidentă, dacă nu deplină a orientării ei eshatologice. Dacă monahismul dispare atunci, vom convinge mai greu lumea că Biserica este realmente preocupată de Dumnezeu şi mai ales interesată şi orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, arătând rezerve, limite faţă de coordonatele lumeşti ale existenţei.

Retragerea monahilor în pustie a fost, după mărturia multor teologi, o reacţie la ameninţarea procesului de secularizare a Bisericii. Protejată de persecuții, Biserica creştină se ţine departe de ispita lumii, a criteriilor şi instrumentelor lumeşti. Odată cu încheierea persecuțiilor împotriva creştinilor, odată cu marcarea triumfului Bisericii, ieşirea din catacombe şi aşezarea în lume, pe făgaşul istoriei, Biserica cedează inevitabil compromisului cu duhul lumesc, cedând la început puţin, apoi mai mult criteriilor şi etaloanelor lumeşti, dar mai ales instrumentarului, metodelor, organizării şi gestionării instituţionale a vieţii înseşi. Suportă un inevitabil proces de secularizare. Monahismul va rămâne în coordonatele şi orientarea eshatologică a Bisericii primare, dând mărturie de măsura deplinătăţii credinţei şi luptând cu duhul lumii.

Patericul este în tensiune evidentă cu duhul lumii, aşa cum este în tensiune şi Evanghelia Mântuitorului Hristos. Constatând inevitabil această discrepanţă, poate este timpul să ne întrebăm dacă nu cumva marşul nostru existenţial în anumite capitole a apucat o direcţie greşită sau chiar contrară celui înscris în firea lucrurilor.

Monahismul ţine de natura Bisericii. Nu se putea să nu existe. Dacă Biserica este suma, sinaxa oamenilor credincioşi care avansează în marş către Împărăţia lui Dumnezeu, atunci monahii, cu deosebire pustnicii, reprezintă avangarda mult avansată a coloanei. Ei sunt la aşa o dăruire şi măsură, încât pot vedea capătul drumului vieţii şi pregusta din bunătăţile veacului ce va să vină şi, în consecinţă, pot arăta celorlalţi cu limpezime drumul pe care ei în măsuri diferite l-au parcurs. Parcursul spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre Dumnezeu Însuşi, nu este în afară, ci este înspre înăuntru, înspre propria fiinţă. Nu este întâmplător faptul că bătălia Părinților pustiei este bătălia cu propria fire, cu ispitele ce vin dinăuntru. Retragerea din lume în pustie este o dovadă a faptului că acest război se poate duce în condiţii de reuşită mai curând în pustie, decât în lume. Iar războiul, deşi este unul individual, nu este deloc egoist - unde să fie egoismul celor care au renunţat la viaţă! -, ci este unul cu beneficii universale. Părinţii pustiei verifică adevărul conform căruia cea mai substanţială contribuţie a cuiva la îmbunătăţirea lumii este propria îmbunătăţire, lupta pentru propria împlinire. Omenirea întreagă este concepută ca un organism viu şi unitar, de aceea este lesne de înţeles cum însănătoşirea şi împlinirea unui om reprezintă de fapt îmbunătăţirea şi însănătoşirea întregului organism.

Considerăm că dincolo de orice cauză istorică secundară există o motivaţie adâncă ce depăşeşte circumstanţele istorice, oricare ar fi acestea. De altfel, avem credinţa că omul a fost făcut de Dumnezeu, are în sine chemarea şi capacitatea de a se ridica deasupra oricărui determinism istoric. Cei care au contribuit la adunarea apoftegmelor şi la formarea colecţiei tematice consemnează cu convingere drept motivaţie a lepădării monahilor de lume şi retragerii lor în pustie dorul acestora după Dumnezeu, Căruia se predau în totalitate, pentru că nici nu se poate altfel. A se reţine faptul că lepădarea nu are în vedere aspectele negative ale lumii - aceasta ar fi normal şi în firea lucrurilor pentru oricine, vieţuind oriunde -, ci lepădarea de cele care sunt bune şi de cinste. Aceasta ne trimite la ideea de sacrificiu, atitudine şi gest, ce întemeiază, susţine şi exprimă iubirea. „Dorul pe care-l aveau Sfinţii noştri Părinţi pentru Dumnezeu” era cel care-i determina la „înstrăinarea totală de oameni sau la a trăi pentru totdeauna fără haine sau a se hrăni numai cu ierburi”.

Monah cu cheia la gât...

Cheia iubirii de Dumnezeu este singura care poate deschide înţelegerea Patericului, a lepădării definitive de lume şi a vieţuirii în pustie. Nicio altă explicaţie nu poate oferi o înţelegere mulţumitoare a monahismului în sine. Încercările de a afla explicaţii în circumstanţe istorice concrete, oricare ar fi acestea, confundă secundarul cu esenţialul, forma cu fondul, contextul cu evenimentul în sine. Putem fi de acord că un context istoric anume este mai prielnic, iar altul este mai potrivnic lucrului, dar nu în măsura în care influenţa acestuia să genereze din nimic fenomenul sau să-l facă să dispară definitiv. De altfel, istoria monahismului şi chiar a pustnicilor, în ciuda unei durate de două mii de ani, a consemnat perioade de înflorire şi perioade de declin, dar niciodată nu s-a întrerupt, ci dimpotrivă, a cunoscut perioade, poate nu la fel de entuziaste ca aceea din pustia Egiptului, dar la fel de puternice şi convingătoare. Să avem în vedere că, după ce în secolele IV şi V avem în plină expansiune monahismul anahoretic egiptean, în secolele VI-VII, centrul de greutate se deplasează în Palestina şi Siria, apoi în Asia Mică şi Constantinopol, pentru ca să urmeze istoria de o mie de ani a republicii monahale a Muntelui Athos, mărturie vie până astăzi a dorului după Dumnezeu care determină oamenii să se lepede de oferta generoasă a lumii şi să se retragă în pustie. Sfântul Munte Athos recapitulează toate formele de monahism pe care le găsim în pustia Egiptului: monahismul de obşte, monahismul semianahoretic şi monahismul anahoretic.

Avem nevoie de aceşti oameni, pustnici, pentru că ar fi singurii care L-ar recunoaşte fără dubii pe Domnul Hristos dacă ar mai cobori printre noi ca acum două mii de ani. Avem nevoie de ei pentru a certifica la măsura deplinătăţii adevărul credinţei noastre în propria viaţă şi experienţă. Avem nevoie pentru a ne încredința de adevărul lui Dumnezeu, despre care noi speculăm de obicei şi pe care ei îl iubesc cu adevărat. Dacă pier monahii, pierdem în principiu etalonul, măsura, direcţia, calea. Ii includ aici şi pe mirenii ajunşi la măsura monahilor care viețuiesc alături de noi în lume.

Cuvioşilor Părinţi ai pustiei, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii!

Monahii şi mirenii

Una din cheile de înţelegere a monahismului şi a Patericului o constituie limpezirea sau modul de percepţie a raportului dintre monahi şi mireni, dintre creştinii care trăiesc în pustie şi creştinii care trăiesc în lume. Imaginea dominantă şi aproape unanim acceptată, atât de teologia de şcoală, cât şi de mentalitatea generală a creştinilor, este cea reprezentată de teoria celor doi versanţi care conduc la acelaşi vârf: un versant ce reprezintă urcuşul specific monahilor şi celălalt versant ce reprezintă urcuşul mirenilor. Adică, avem un mod de viaţă specific monahilor marcat mai ales de cele trei voturi monahale: ascultarea, fecioria, sărăcia de bunăvoie şi un alt mod de viaţă specific mirenilor, care nu au în vedere cele trei voturi.

Concluzia noastră este că această imagine nu este conformă cu realitatea. Contactul cu lumea Patericului ne convinge fără drept de apel că pentru toţi oamenii este un singur urcuş şi un singur parcurs, o singură cale. Diferenţa o face locul unde se află cineva pe această cale, pe acest urcuş. Este mai mult decât evident că monahii reprezintă avangarda, cel mai înaintat segment, iar noi, mirenii, reprezentăm grosul plutonului rămas undeva mult în urmă. Acest lucru este adeverit de constatarea că şi mulţi mireni sau aflat întotdeauna, şi se află şi astăzi, în plutonul fruntaş, uneori chiar înaintea multor pustnici.

Imaginea ne este oferită chiar de apoftegmele Părinților pustiei. În repetate rânduri întâlnim cazuri de mireni care trăiesc în lume, nu în pustie, dar ajung la măsuri cel puţin egale cu ale celor atinse de pustnici sau uneori chiar îi depăşesc pe aceştia. Sunt mai multe situaţii în care cei mai îmbunătăţiţi dintre monahi sunt trimişi de Dumnezeu să primească lecţii de la mireni. 

Avva Antonie este trimis de Dumnezeu la un cizmar din Alexandria, cu provocarea că el nu a ajuns încă la măsura aceluia. Auzind în ce constă lucrarea cizmarului anume faptul de a-şi zice dimineaţa şi seara că „toată cetatea, de la cel mic la cel mare, intră în Impărăţie pentru dreptăţile lor şi numai eu singur voi moşteni iadul pentru păcatele mele”, Avva Antonie a concluzionat: „Cu adevărat, şezând în casa ta, cu odihnă ai moştenit Împărăţia. Iar eu, fără discernământ fiind, locuind tot timpul în pustie, nu te-am ajuns”. (XX, 1). 

Avva Macarie, pe când stătea în chilie, primeşte şi el provocarea unui glas care-i spune că „încă nu a ajuns la măsurile femeilor cutare şi cutare din cetate.” Şi aflându-le pe femeile respective, le cere insistent să-i descopere lucrarea lor. Erau două femei căsătorite cu doi fraţi, care nu se certaseră vreodată şi care puseseră legământ între ele „ca până la moarte să nu vorbim cu gura noastră cuvânt lumesc”. Nu pare un lucru atât de spectaculos la prima vedere, dar Avva Macarie, auzind acestea a exclamat: „Cu adevărat nu este fecioară sau femeie căsătorită sau monah, sau mirean, ci Dumnezeu caută la gândul omului şi dăruieşte Duhul Sfânt tuturor” (XX, 5). 

Un alt Bătrân, care stătea în pustie de mulţi ani, dorind înştiinţare dacă este plăcut Domnului, a văzut înger care i-a spus: „Nu ai ajuns încă precum zarzavagiul din cutare loc!” Un prim lucru pe care-l află de la vânzătorul de legume, acela că se socotea mai păcătos decât ceilalţi, nu-l convinge pe Bătrân că este vrednic să întreacă ostenelile lui de atâţia ani. Cel de-al doilea lucru, însă, anume faptul de a suporta fără sminteală un zgomot continuu ce ajungea la locuinţa lui de la petrecăreţii din centrul cetăţii, spunându-şi convingător despre respectivii: Gândesc că toţi merg în Împărăţie!, îl biruie pe Bătrân, care se recunoaşte învins: „Aceasta este lucrarea care întrece osteneala mea de atâţia ani!” (XX, 24). 

Alţi doi părinţi au rugat pe Dumnezeu să le arate măsura la care au ajuns şi glasul din cer îi trimite la o familie într-un sat, unde vor afla că cei doi soţi împart venitul lor în trei părţi: o parte săracilor, alta pentru primirea de străini şi cea de a treia pentru trebuinţa lor, că sunt aşa cum erau înainte de căsătorie, dormind separat, că noaptea dorm îmbrăcaţi în sac, iar ziua îşi pun hainele şi că nimeni până atunci nu a cunoscut despre ei lucrurile respective (XX, 2). 

Un alt Bătrân, stăruind pe lângă un mirean foarte ostenitor să afle ce a reuşit să dobândească cu atâtea osteneli, primeşte răspunsul: „acestea am izbutit: să nu râd, să nu jur, să nu mint” (II, 32). 

Avva Sisoe, întâlneşte un vânător şi află de la acela că de unsprezece luni era în munte şi nu văzuse om până la Avva. Atunci Bătrânul intră în chilie şi se ceartă, zicând: iată, Sisoe, credeai că ai făcut ceva vreodată, dar nu ai izbutit să faci nici ceea ce a făcut mireanul acesta! (XX, 12). 

Un episcop, cercetând pe un preot dintr-un sat, îl vede pe acesta în timpul Sfintei Liturghii că era tot cuprins de foc şi nu ardea. Văzând mirarea episcopului şi gestul lui de a i se închina şi a-i cere binecuvântare, se minunează la rândul său, întrebându-se dacă este vreun episcop sau preot care „să slujească Sfintele Taine şi să nu stea în dumnezeiescul foc” (XXII, 7).

În altă ordine de idei, idealurile şi în consecință aspiraţiile monahilor sunt aceleaşi cu cele ale mirenilor. Luptele sau ostenelile duse de monahi în pustie, la care se referă frecvent apoftegmele, au drept obiectiv depăşirea unor probleme care ţin de firea omului în general, nu sunt specifice monahilor numai. Luptele monahilor privesc aşadar biruirea unor slăbiciuni sau a unor ispite cu care se confruntă toţi oamenii: riscul înăbuşirii sau asfixierii omului de către griji reale sau amăgitoare; riscul copleşirii omului de presiunea poftelor şi a ispitelor de tot felul este în fond acelaşi şi pentru monahi, şi pentru mireni. Virtutea şi păcatul au acelaşi sens şi acelaşi impact şi pentru unii, şi pentru alţii, deşi par a avea o rezonanţă diferită.

Fenomenul retragerii creştinilor în pustie şi apoi cel al monahismului mai mult sau mai puţin retras din lume pune în discuţie raportul acestuia cu Biserica din lume. Nimeni nu pune la îndoială faptul că monahismul este în Biserică, dar este o distincţie clară ce se poate face atunci între Biserica din pustie monahismul şi Biserica din lume. Lucrurile sunt mai uşor de împăcat atunci când este vorba despre mănăstirile noastre de astăzi, care sunt asimilate unor instituţii administrative bisericeşti şi supuse aceluiaşi regim instituţional, cu excepţia faptului că există un regim de viaţă special.

Sursa : Patericul Mare, Apoftegmele Parintilor Pustiei. Trad. si introducere de Pr. Prof. Constantin COMAN