Sf. Sofronie Saharov: "Fericită mintea care se povățuiește nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului"

"Fericită mintea noastră, care nu intră în vorbă cu gânduri rele; fericită mintea care se povățuiește zi și noapte în dragostea lui Dumnezeu" (cf. Ps 1, 1-2). Scriptura vorbește despre povățuirea "în legea", dar în realitate Evanghelia nici nu mai este lege, ci deja altceva. Pentru aceasta putem spune că mintea noastră se povățuiește nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului.

Dumnezeu este smerenie

Pentru subtitrare în lb. română si engleză activați subtitrarea corespunzătoare

Duminica iertării : "Fericită mintea care nu a umblat în sfatul necinstitorilor"

(Cuvânt din 2 martie 1992)

În cuvântarea trecută Domnul ne-a dat cuvânt pentru nevoința Marelui Post care ne stă în față. Astăzi aș dori să vă spun câteva cuvinte în legătură cu acea sfântă rugăciune ce va fi la sfârșitul săptămânii, cerând iertare pentru toate alunecările spre păcat unul față de altul. Pentru a întemeia cuvântul meu pe Sfânta Scriptură, voi cita cuvintele primului psalm:

"Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necinstitorilor și în calea păcătoșilor nu a stătut, și pe scaunul pierzătorilor nu a șezut, ci în legea Domnului voia lui, și în legea lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca lemnul sădit lângă ieșirile apelor, care rodul său va da în vremea sa, și frunza lui nu va cădea, și toate, oricâte va face, vor spori." (Ps. 1, 1-3)

Aceste cuvinte ale psalmului se repetă în dumnezeieștile slujbe foarte des. Și deci, întemeindu-mă pe ele, voi zice că rugăciunea de care am pomenit, pentru iertarea greșalelor noastre, ale tuturor fraților și surorilor, se va săvârși aici - în căsuța aceasta, în bisericuța noastră. Dar, ca întotdeauna, deși experiența o primim într-un cadru restrâns, cu mintea trebuie să trecem la cuprinderile cosmice.

Îngânând psalmul, as zice așa: "Fericită mintea noastră când se leapădă a intra în vorbă cu gândurile rele care ne înclină către vreo formă sau alta a păcatului". Dar nu este destul numai a lepăda dialogul cu gândurile pătimașe ce spurcă întreaga noastră ființă, ci este nevoie și de o trecere de la aceste cadre restrânse până la - mă hotărăsc să o spun - dimensiunile Înfricoșatei Judecăți. În dumnezeieștile slujbe ale primei săptămâni, mult se va pomeni despre Adam și despre Judecată. Astfel încât, strămutați-vă cu mintea la aceste mari destine ale întregii lumi, chiar dacă nouă experiența ni se dă în cadre cât se poate de restrânse. În general, călugărește, ar trebui să ne obișnuim a ne folosi de orice împrejurare pentru a ne înălța mintea către Dumnezeu. Neapărat trebuie să ne învățăm mintea să trăiască în toată vremea în Dumnezeu.

În cuvântarea lui Hristos cu ucenicii la Cina cea de Taină aflăm următoarele cuvinte : Eu sunt buciumul viței, cel adevărat, și Tatăl meu lucrătorul este, Care pe toți cei ce trăiesc prin Fiul Său îi curățește de tot păcatul". Iar apostolilor Domnul le spune: "De acum voi curați sunteți, pentru cuvântul care am grăit vouă" (Cf. Io. 15, 1 și 3)

Vedeți voi : Dacă vom lepăda gândurile rele, dacă tot mereu mintea noastră va petrece în strânsă legătură cu veșnicia cea fără de început a Dumnezeului nostru, atunci înseși cuvintele despre El ne vor sfinți și ne vor curăți de toată întinăciunea. Așa încât, atunci când în sufletul omului se află năzuința de a înceta de la păcat, de a nu mai greși, el va afla cale către Dumnezeu prin cuvânt. Iar cuvântul, mai înainte de toate, este Logosul Întrupat al Tatălui, Iisus Hristos. (cf. Io. 14, 6).

Trecerea duhovnicească de la lucruri mărunte către evenimente mari o săvârșește omul în minte. Dacă voim să ne curățim prin cuvânt, atunci să ne deschidem inimile lui Hristos și să ne "povățuim în Legea Lui, ziua și noaptea".

Așa încât, vedeți, ne este dată putința unei lucrări necrezut de mari : Născuți, luați fiind din țărână, noi putem trece la formele și dimensiunile dumnezeieștii vecinicii. Logic este cu neputință, dar Dumnezeu așa a zidit pe om. Și noi toți trebuie să ne zidim mântuirea printr-o viețuire după poruncile lui Hristos, prin paza cuvintelor Lui care îndumnezeiesc pe om.

Trecerea aceasta nu trebuie să se săvârșească sub forma unui act de închipuire a unor evenimente din viața lui Hristos - închipuiri care "desenează" în mintea noastră un Hristos așa cum îl gândim noi. O astfel de facere nu este recomandată de Părinții noștri. Dar ce zice Însuși Domnul? Să Îl iubim. Și "dacă Îl vom iubi, și cuvântul Lui vom păzi" (Cf. Io. 14, 23), păzindu-ne prin aceasta și de tot gândul ce întinează întreaga noastră făptură. Fără nici o închipuire, doar prin amintirea cuvintelor lui Hristos, putem trece de la întinăciune la vecinica mântuire. Iar când vom face această mică facere, corespunzător puținelor noastre puteri, atunci poate veni către noi puterea cea marea a lui Dumnezeu. Iar noi ne pregătim numai prin faptul de a ne "povățui în cuvântul Lui zi și noapte;" prin faptul de a ne păzi mintea de orice legătură cu gândurile care ne șoptesc să săvârșim păcatul.

***

Mare lucru sfințenia! Iar noi ne învățăm a ne simți păcătoși. Și asta este bine. Dar totuși, cuvântul lui Dumnezeu face cu noi în așa fel încât chiar și noi să putem deveni sfinți. Nu ne este tăiată calea către vecinica sfințenie a marelui nostru Făcător. Toate ne-au fost date de către Dumnezeul cel mai nainte de veci, Căruia firească îi este marea, cea mai nainte de veci iubire. 

Astfel, prin faceri mărunte, ne punem pe calea dragostei lui Hristos. Iar dragostea lui Hristos, pe care nu s-a încumetat să o cânte Sf. Siluan, ca fiind mai presus de toată înțelegerea și tot cuvântul - despre această dragoste a lui Hristos spunem că purcede de la Dumnezeu, Care este smerit. Exprimându-ne în formele Sfintei Scripturi, am putea zice că „Dumnezeu este smerenie." Iar Dumnezeului celui smerit îi este caracteristică dragostea smerită, iar nu dragostea semeață. Iar când este vorba despre o astfel de smerenie, vorba este și despre deșertare. Smerita dragoste a lui Dumnezeu - căci El este smerit - face ca iubirea să fie kenotică. Dumnezeu, Care prin Cuvântul Său a făurit tot ce există, S-a întrupat și a trăit micșorându-Se până la limite de neajuns nouă. Iată trăsătura caracteristică iubirii lui Dumnezeu: ea este de sine deşertătoare, kenotică. Astfel Domnul, ca să I se primească cuvântul, înainte de răstignirea pe Golgotha a spălat picioarele Apostolilor şi a zis: Pildă am dat vouă, ca precum Eu am făcut vouă, și voi să faceți (In. 13, 15). 

Dragostea omenească cunoaşte o dragoste ce se apropie de aspectul kenotic al dragostei dumnezeiești mai mult decât orice altă manifestare omenească - dragostea de mamă: ea toate le rabdă de la pruncușorul ei; este gata a sluji pruncușorului ei sub orice formă, oricât de înjositoare ar fi ea. Iată dragostea kenotică a mamei. 

Și Domnul Se smerește înaintea noastră ca mama înaintea pruncușorului. Dacă ni S-ar fi arătat El în puterea Sa, ne-am fi înfricoșat să ne apropiem de El, ne-am fi înfricoșat să căutăm către El. Dar ca să nu înfricoșeze pe om, El a luat asupra-și ființa noastră trupească, existența, cu alte cuvinte „ființarea” (cuvânt puțin întrebuințat, dar care ca și concept filosofic corespunde cu conceptul de existență). 

 Și iată că atunci când, pentru dragostea lui Hristos, dintr-o dată ne umplem de viziunea măreției Dumnezeieștii smerenii, atunci ni se pune pecetea lui Dumnezeu, și viața noastră poate deveni sfântă și plină de măreție, în ciuda chipurilor de rob sub care se exprimă această kenoză-deșertare. — Această deșertare o arată... ca să nu înfricoșeze pe om...

***

Și iată că, în chip dezlânat, vă vorbesc despre o mulțime de lucruri, dar voi puneți-le pe toate în ordine și nu disprețuiți cuvântul meu, și amintiți-vă : Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necinstitorilor" - iar voi parafrazați : "Fericită mintea noastră, care nu intră în vorbă cu gânduri rele; fericită mintea care se povățuiește zi și noapte în dragostea lui Dumnezeu" (cf. Ps 1, 1-2). Scriptura vorbește despre povățuirea "în legea", dar în realitate Evanghelia nici nu mai este lege, ci deja altceva. Pentru aceasta putem spune că mintea noastră se povățuiește nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului.

Și, deci, pregătiți-vă, iubiții mei frați și surori, pentru acea rugăciunea pe care o săvârșim aci în mănăstire Sâmbătă, numai între noi, iar Duminică cu toată obștea închinătorilor care vin la noi. Rogu-vă, cugetați mai adânc la acestea și rugați-vă pentru obșteasca iertare a întregii lumi, amintindu-vă de Hristos Care zice: "Eu pildă am dat vouă, iar voi faceți așijderea" (Cf. Io. 13, 15) Și care pildă? - El a luat asupra Sa păcatele întregii lumi. Și cu frică urmăm lui Hristos, Care merge înaintea noastră - precum descrie Evanghelia: ucenicii se spăimântau, și mergând după Dânsul, erau cuprinși de teamă (Cf. Mc. 10, 32), căci El urca spre Ierusalim spre a Se supune judecății sanhedrinului, spre a se supune bătăilor, scuipărilor și morții.

Și pe noi ne cuprinde aceeași sfântă spaimă când, în vremea Marelui Post, se sublimează oarecum mai mult în dumnezeieștile slujbe că dragostea care duce la deplina deșertare de sine, la jertfă de sine, stârnește prigoană și ură din partea oamenilor acestei lumi. Taină de neînțeles, dar noi o cunoaștem. Noi știm că nu voim nici un rău nimănui, și totuși Domnul a zis: Veți fi urâți de toate neamurile (Mt. 24, 9). Iar când ne urăsc, ne asemănăm lui Hristos Cel ce a suferit pe Golgotha.

Și deci, preascumpii mei frați și surori, v-am spus câteva cuvinte, iar voi să cugetați la ele în toate aceste zile, până si în Săptămâna Patimilor, iar mai apoi la Sfintele Paști, Sfânta Învierea lui Hristos, pentru care Simbolul Credinței zice: "Aștept învierea morților". Purta-vom toate acesta în inimile noastre. Iar atunci energia vieții vecinice cuprinsă în cuvintele lui Dumnezeu se va transmite nouă. Iar noi vom fi sub lucrarea acelei energii în toată vremea, chiar atunci când dormim.

Din Arhim. Sofronie "Cuvântări duhovnicești" Vol. I, Ed. a II-a, trad. Ierom. Rafail Noica