Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) - Ce e omul?

În cele ce urmează vă vom prezenta câteva fragmente din cartea "Ce e omul?" - Caietul al IV-lea al Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), care contine scurte eseuri teologice, note de lectură și cugetări despre om. 

Manuscrisul a fost publicat pentru prima dată la Editura Christiana, alături de alte Caiete ale autorului, precum: 

Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău, 1 : Dumnezeu - Dragoste

Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău, 2 : Sfințita rugăciune

Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău, 3 : Taina Sfintei Cruci

*** 

Ce e omul?

Noi nu știm ce e omul tocmai pentru că trebuie să devenim unul. Înainte de a putea răspunde ce e omul, ne dăm seama că e greu și de multe ori foarte dureros să devenim Om. [...]

Omul e centrul simbolic al îndumnezeirii Lumii

Omul e centrul simbolic al îndumnezeirii Lumii. Toată creația e în relație cu omul, în relație de sensuri, de semnificație. Rostul omului e de a găsi şi păstra înțelesul simbolic al lucrurilor.

"Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Facerea 2, 19-20)

Numele este acel fir nevăzut, spiritual, prin care chemi la tine și intri în legătură cu cineva sau cu ceva, ca să-ți slujească sau să-i slujești.

Magia această spiritualitate decăzută, e tocmai știința exterioară a numelor pentru stăpânirea Lumii după voia proprie.

În numele funcțiunii acesteia central-simbolice a omului, el are dreptul de a stăpâni creația.

"Stăpâniţi şi domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" (Facerea 1, 28)

Dar stăpânirea aceasta el trebuie să o facă în numele unei și mai înalte slujiri.

În această domnie a Lumii, omul nu poate decât să slujească sau să se slujească, după cum întrebuințează mijloacele sale pentru scopurile lui proprii sau pentru cele simbolice ale Lumii.

De felul cum își cheltuiește omul puterile atârnă umanizarea sau dezumanizarea omului. El e înzestrat cu umanitate în proporția în care el și-o creează, realizându-și slujirea lui simbolică. Omul e un călăuzitor, dar nu e un scop în sine, și, prin urmare, mântuirea lui stă în împlinirea justă a acestei slujiri.

Dacă omul se abate de la această slujire, își pierde calitatea lui de om, și întru atât îmbogățește sau sărăcește și omenirea în întregul ei. Atunci, oare, omenirea e un scop în sine? Nu, ci numai o formă înmulțită a aceluiași om.

Deosebirea e numai că slujirea omenirii poate părea cu mult mai îndreptățită, dându-ne iluzia unei depășiri, unei slujiri dezinteresate. De aci, o și mai mare primejdie de decădere și dezumanizare, de pierdere a chipului omenesc. Această slujirea a omenirii, pentru omenire ca scop în sine, nu e decât o amplificare la infinit, până la delir, a eului omului. Sub formele sale individuale, colective, naționale, imperiale, acest delir al Eului poate atinge proporții neauzite și diabolice. Această frântură trecătoare a unei durate de conștiință este ridicată pe soclu de idol suprem.

Omul este o făptură sabatică

Omul este o făptură sabatică. Ce înseamnă asta? După Scriptură, a fost creat la sfârâitul zilei a șasea. Întreaga "facere", geneza Lumii era sfârșită, și "Dumnezeu s-a uitat la toate câte făcuse și a văzut că erau bune". Și Scriptura ne descoperă: "și după aceea", Dumnezeu a zis: "să facem pe om".

Omul a fost creat, prin urmare, în vecernia celei de-a șasea zile, în vecernia Vinerii, care este începutul Sâmbetei. Omul se deosebește de celelalte făpturi prin acest caracter sabatic. Numai el cunoaște sensul sărbătoresc al vieții. Sabatul este ziua odihnei, a bucurie, a plinătății, a clarității de conștiință. Semnul omului este plinătatea luminoasă a cugetului. Oglindirea în sine a cugetului, cugetarea, este o bucurie interioară, lumina sufletului temeinică și hrănitoare. Gândul în sine, în înțeles dumnezeiesc, este o odihnă, dar o odihnă mișcătoare, o pace săltătoare, profund limpede și împlinitoare.

Cel mai mare adevăr al omului despre om, pe care antica și sfânta Scriptură ni-l dă ca venit de dincolo de ea însăși, de dincolo de scrierea și începuturile ei, de peste ceea ce cunoaștem și numim istorie, din căpătâiele de urzeală ale omenirii, adevăr adus și purtat pe inima bătrânilor patriarhi și dat mai departe cu gură de moarte, pe toată linia părinților noștrii dintâi, adevăr păzit și păstrat întreg și neștirbit, drept cel mai scump bun al nostru, cu grija limpede și neînșelată, pe care numai tradiția o are, cel mai vechi, dar și cel mai rodnic de viață adevăr, pe care ni l-au lăsat strămoșii sună așa:

"Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră..." (Facerea 1, 26)

"Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie."(Facerea 1, 27)

[...]

Omul este marele centru de taină al Făpturii

Omul este marele centru de taină al Făpturii. A rezolva problema omului e a rezolva problema lui Dumnezeu. În om e închisă enigma universului. Dezlegarea aceasta se face prin Hristos. Hristos e libertatea în suferință și Antihristul e fericirea în constrângere.

*

Creștinismul nu se mărginește la soteriologie; el nu duce numai la mântuirea în parte a omului, ci la niște consecințe sociale și cosmice; e chemat a transfigura creația, a schimba la față Lumea. (Această schimbare la față nu trebuie înțeleasă numai prin viziunea răscumpărării, ca un act de mântuire care e dus la limită, lărgit de la ins la toată lumea.)

Schimbarea la față depășește ideea izbăvirii de păcat și a unei simple reintegrări a omului în starea lui raică, de Adam izbăvit.

Schimbarea la față ca să o înțelegem, să ne amintim acel gând de taină, deschizător de perspective al Sfântului Chiril al Alexandriei: 

 chiar dacă omul nu ar fi păcătuit, Hristos trebuia să vină, și aceasta, hotărât [fiind] mai dinainte de veacuri. Lumea a fost creată tocmai pentru ca la timpul hotărât Dumnezeu să se întrupeze.

Actul întrupării lui Dumnezeu e scopul și împlinirea Creațiunii. Prin acest act Creatorul înalță creatura până la Sine, e deplin vrednică de El, îndumnezeindu-se astfel. Și aceasta prin Om, care este centrul întregii firi și făpturi.

Așa, Omul-creștin nu are numai să-și ispășească păcatul, ci el trebuie să devină un Hristos, nu Hristosul, ci prin Dumnezeu-Creator un dumnezeu-creat, și prin Aceasta este cu adevărat chip și asemănare a lui Dumnezeu.

Ce înseamnă aceasta? Omul, prin Hristos, nu e numai răscumpărat; el este și adăugat, cu ceva în plus. Așa trebuie înțeleasă acea felix Culpa. Prin Hristos, mântuirea e mai mult decât o ștergere a păcatului și o întoarcere înapoi la un privilegiu pierdut. Prin Hristos omul își descoperă adevăratul său rost, acela de chip și asemănare a lui Dumnezeu, de creator. Omul trebuie să se învrednicească de adevărata lui desăvârșire, care de fapt e o totală depășire organică. Această învrednicire constă în a câștiga darul ultim al omeniei noastre, puterea creatoare. Prin ea ne vom naște a doua oară, creându-ne pe noi înșine. Numai așa grăbim venirea Împărăției lui Dumnezeu, descoperind și realizând Împărăția în noi. Aceasta se înfăptuiește realizând Crucea în noi.

Chip și asemănare

În ordinea cunoașterii, această antiteză crucială armonică se poate numi: ceea ce înțelegerea pascaliană deslușește ca spirit de finețe și spirit geometric.

Spiritul de finețe corespunde chipului, cel geometric, de geometrie, asemănării. Spiritul de finețe e în același timp intuiție carteziană, iar cel de geometrie e, de fapt, spiritul deductiv sau ratio, judecata obișnuit demonstrativă sau intelectus-ul cum îl înțelegeau scolasticii.

Toate aceste terminologii, pentru că nu aveau fundamental o orientare simbolică de temelie, sunt lunecătoare, nesigure și, de multe ori, aleargă până la polul înțelegerii contrare, diametral opuse, răsturnate. Așa, intelectul, inteligența e azi, pentru gândirea apuseană, un sinonim al discursului; dimpotrivă, pentru scolastici era intuiție.

Prin urmare, trebuie să fim foarte atenți la termeni. Totuși, în mare, toți gânditorii au ajuns să facă o deosebire între ceea ce se numește o cunoaștere fulgerătoare intuitivă sau sintetică, opus, alta decât o cunoaștere desfășurată, analitică sau discursivă.

Această confuzie se datorește polarității celor două contrarii, car se pot preschimba unul într-altul, fiindcă ele pot fi și contrariul lor, prin trăire, prin dinamica desfășurării lor.

Așa, despre minte se poate spune în chip limitat că este însușirea fundamentală a asemănării. Mintea întruchipează asemănarea. Iar despre inimă se poate spune că ea este totuna cu Chipul.

Mintea, prin plasticitatea sa, prin puterea sa de a asemăna, de a se face totul totului, prinde în sine Chipul lui Hristos și îl introduce în centrul ființei noastre, în inimă. Aceasta e funcțiunea rugăciunii inimii, introducerea minții în inimă. Dar nu poți introduce Chipul cel adevărat în inimă, dacă nu ai întruchipat viu mintea cu acest Chip. Adică, dinamismul minții nu l-ai fixat în Icoana lui Hristos.

Această cristalizare a Sfântului Chip în minte cere rugăciunea minții. Această rugăciunea nu se face însă rodnică decât meditând și citind Scripturile în chip de rugăciune. Trebuie să ne săturăm mintea cu "cele ale Cuvântului" purificând-o și fiind treji.

Rugăciunea minții e o problemă a treziei. Hristos spune: "Fiți treji și vă rugați" ["privegheați și vă rugați" n.n.].

Trezia este de fapt aflarea smeritei cugetări de care vorbesc Patericul și marii sihaștrii de totdeauna.

"Smerita cugetare" este inversul "duhului înălțimii".

Duhul înălțimii este angelism. Angelismul e forma cea mai rafinată, mai subtilă și mai satanică a orgoliului, culmea lui realizată în om.

Trebuie să ne dăm seama că duhul înălțimii e obârșia căderii. Orgoliul stă înaintea ruinii sufletului și a vieții noastre. Despre aceasta nu ne dăm bine seama. Aici lucrează demoniacul în chip nesimțit. Mintea noastră se înalță mai înaintea căderii. Orgoliul întreține și hrănește catastrofa și nu îngăduie victimei sale de a-și da seama de sine și de a-și recunoaște răul.

De aceea s-a putut spune că angelismul e forma patologică a judecații omenești - e ceea ce literatura franceză a numit spiritul uranian (Gide).

Izbăvirea, eliberarea de orgoliul acesta nu poate veni decât printr-o umilă întoarcere către sine însuși.

E ceea ce Nichifor din Singurătate sfătuiește mai întâi de toate:

"Întorceți-vă, dară, de la Rău, sau, mai potrivit și mai spre folos tuturor, fraților, către noi înșine să ne întoarcem."

"Împăcarea cu Dumnezeu și unirea nu putem întru alt chip a o dobândi, de nu ne vom întoarce, mai întâi, către noi înșine - atâta pe cât ne este nouă cu putință aceasta - mai mult încă, de nu vom intra pe "Calea dreaptă de sus", rupându-ne din Rătăcirea Lumii și din grija deșartă a veacului și pe minte de nu o vom ține ațintită, fără clintire, către Împărăția cerurilor, care întru lăuntrul nostru se află".

"Cineva, de nu va lua aminte la sine însuși, nu va putea nici să îndure toate cele din afară ce se năpustesc asupra lui, și nici să primească aceste amărăciuni cu bucurie și fără să cadă în apostazie. Fiindcă nici unul din cei ce nu iau aminte la sine însuși nu va putea zice Domnului: "Tu sprijinitorul și scăparea mea ești!". Și dacă nu-și va pune scăparea în Cel Prea Înalt, nu se va putea face nici primitorul Dragostei întru cele dinlăuntru ale inimii".

Aceasta e smerita cugetare, cugetarea "ațintită fără clintire" asupra Chipului, prinsă în chip, întruchipată, ajunsă icoană a Logosului : din asemănare, Chip.

*

Dar la rândul său, inima trebuie să se spargă, să se facă din chip asemănare. Aceasta e despietrirea inimii.

Adevăratul centru al omului este Dumnezeu

Omul este o veșnică oscilație între "eu" și non-"eu", între "eu" și supra-"eu". Adică, o ritmică de relație între el și lume, între el și Dumnezeu.

*

Toți marii înțelepți și sfinți au vorbit despre o întoarcere către noi înșine, ca primă condiție a mântuiri omului, a ieșirii lui din eroare, din păcat.

Aceasta înseamnă o așezare a propriei noastre conștiințe în centru conștiinței noastre, o repunere a conștiinței în centrul luării noastre aminte, a cercetării. [...]

Întorși către noi înșine, descoperim pe Dumnezeu când ca Dumnezeire - ca Ceva inefabil, când ca Eu veșnic, "Eu sunt Cel ce sunt", ca Logos, sau, mai la adânc, ca o cruce a subiectivității și obiectivității ideale, ca o Sfântă Taină apofatică, ca Sfințenie (Treimea). Întorși către noi înșine, cu adevărat, descoperim pe Dumnezeu, pentru că adevăratul centru al omului este Dumnezeu, iar nu eul nostru, sau varianta nesfârșită a eurilor noastre.

Trebuie să stăruim asupra oscilației acesteia polare a omului care se realizează pe sine fie în opoziție cu Lumea, fie cu Dumnezeu. 

Eu și non-eu, descoperim în noi "omul lăuntric" realizându-l pe cel exterior.

Eu și Supra-eu, Dumnezeu, și descoperim în noi "omul de mărturisire", mucenicul, realizând pe cel lăuntric.

Dar mai este și a treia poziție de adevărată minune: stăpânit cu totul de Dumnezeu, în dăruire și întrupare, proorocul, creștinul, omul duhovnicesc. Dumnezeu este chiar Eul. Eu sunt cel ce sunt. Se realizează paradoxul îndumnezeirii.

Adevărul tâlhărit e un adevăr mort

Piatra tainei sau taina pietrei, prin darul Marelui Dumnezeu, totdeauna se preschimbă în pâine.

Noi numai din minunea aceasta viețuim. Minune care pururea din milostivire se întâmplă și pe care și marele tăgăduitor o știe: fiindcă altfel nu s-ar fi apropiat de Domnul, zicând: 

"De ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește acestor pietre să se facă pâine".

Drept răspuns, Domnul nu l-a tăgăduit, ci i-a adăugat: 

"Omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu". 

Domnul nu ne descoperă astfel în plus decât că pâinea vieții este mult mai cuprinzătoare, mai mare și mai gingașă. Ea este însuşi Adevărul cel viu care pe sine se dăruiește.

Dar oricum, Adevărul, totdeauna, la început, este o tainică piatră. Și fiindcă pururea noi trăim din minune, pururea piatra se preschimbă în tot felul de pâini. 

Și cu toate că slava lui Dumnezeu stă în ascundea minunilor Lui, făcându-le ca și cum nu ar fi, nu avem decât să cercetăm și să privim. Și atunci vom descoperi că taina lui Dumnezeu este și foc mistuitor. Și focul cerului și furtunile lui lovesc piatra pustiului. Piatra se sfarmă și, prin taina lui Dumnezeu, se preschimbă în humă în loc să se facă țărână moartă de pustie, iar huma la rându-i se preschimbă în boabe de grâu. Și iată, piatra nemincinos și de-a dreptul ajunsă tot un fel de praf, dar un praf viu, hrănitor și alb, de făină. Cu câțiva pumni de astfel de colb binecuvântat o pâine caldă și bună crește. 

Din foc și din piatră s-au făcut adevăr de viață, care stă oricui în vedere, la arătare. Aceasta e taina puterii lui Dumnezeu.

Și astfel, dacă Adevărul nu poate fi dătător de viață, decât scos din pecetluirea lui de taină, destăinuit pe măsura noastră, el trebuie să rămână totuși pururea în făgașul lui de taină, să rămână pururea adevărul lui Dumnezeu.

De aceea, toate adevărurile noastre ar trebui să ne fie o negrăită dăruire, haruri împlinitoare și binecuvântate. 

Totuși oamenii se străduiesc și neînchipuit se trudesc să-și tragă adevărurile închise în taină printr-o destăinuire lipsită de simțul sfințeniei. Ei încearcă să fure adevărurile lor.

Și atunci adevărul cel tâlhărit sau furat, fie din Ceruri sau dintr-o grăunță de praf, e un adevăr fără nimb, lipsit de orice taină, un adevăr - dacă nu închipuit, presupus - științific sau laic, un adevăr uscat, o umbră de adevăr, o abstracțiune, o mumie de adevăr, un adevăr mort. Cunoașterea acestui fel de adevăr e o cunoaștere care se pierde în nesfârșite rătăciri, în spargeri, în păcat, ne înfundă într-un enigmatic necunoscut și căptușește cu nimicirea din urmă. 

Cum însă Adevărul este Dumnezeu, atunci și față de orice adevăr noi trebuie să ne purtăm cum ne-am purta cu o parte sau un mădular de ființă vie, iar alteori chiar cu o făptură întreagă, un om deplin. De aceea, pentru a cunoaște adevărul, noi trebuie să-l împlini în noi înșine, să-l întrupăm deplin. 

Nu pot cunoaşte decât ceea ce eu însumi sunt. Ca să cunosc desăvârșit adevărul eu trebuie să devin adevăr desăvârșit. Din pricina aceasta, adevărul cel negrăit de adevărat, adevărul vieții, pururea e în primejdie de a fi ispitit, tăgăduit, răstignit, ucis. Dar Omul este felul cel mai întreg în care ni se poate descoperi adevărul. Adevărul cel viu, omul fiind, de fapt, el însuși, acest chip și asemănare a lui Dumnezeu în Lume. 

De aceea omul cel sfânt, omul cel desăvârșit, și îndeosebi Fiul Omului cu viața Lui întreagă este singura chezășie, temeiul cel mai puternic și deplin al Adevărului în Lume, încât El Însuși a putut să spună despre Sine: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.

De aceea, toți potrivnicii și hoții de adevăruri, în pofta lor de a stăpâni și domina, pururea încordați, nelegiuiesc neputincios, urmând să afle și să aibă adevărul, ca pe un lucru, un avut și ucid adevărul căutându-l până și în inima omului, altarul cel viu al lui Dumnezeu. Dar, deșertăciune a deșertăciunilor, nesațiul și truda lor este de prisos. Pornirea aceasta prea omenească nu poate dezlega deloc taina Adevărului, fiindcă Întruparea Adevărului celui viu rămâne în vecii vecilor cea mai de neajuns dintre taine. 

 Învierile adevărate cresc din morminte

Adevărul e o problemă de relație, el stă într-un ansamblu al Armoniei absolute și totale.

*

Dovezile aduse adevărului sunt în primejdia de a înmormânta spiritual adevărul.

Cineva spunea: "Pentru ca deznădejdea ta să ajungă rodnică trebuie ca suferința pe care o încerci să nu-ți ucidă în adânc raiul bucuriei din care toate putințele de întoarcere spre iluzie și fericire nasc ritmuri și avânt nou de viață".

Asta e cea mai crudă înșelare. În acest chip niciodată nu vom putea ieși din cercul înșelării veșnice. Nu, potirul deznădejdii trebuie să fie până la capăt băut. Spaima și puterea ei să ne ducă până la sudorile de sânge ale agoniei. Învierile adevărate cresc din morminte, nu dintr-o strecurare ușuratecă pe lângă durere.

Nașterea omului

Un înțelept deslușea că: orice cunoaștere este o cu-n(o)astere, o naștere laolaltă, cu cineva, cu ceva, cu un rost, un tâlc, un sens. Și răsturnat, nimeni nu s-a născut numai pentru el însuși, are un anumit rost, o anumită înțelegere: e legat să afle steaua Betleemului său. De unde l-a adus și unde îl duce?

Omul nu se naște dintr-o dată împlinit. Nașterea lui cea dintâi e numai o făgăduință, o călătorie spre raicul nostru Pământ al făgăduinței. Suntem numai o promisiune față de noi și de ceilalți. [...]

Semnul Învierii e cheia nașterii și cunoașterii noastre. [...]

Omul care se privește în oglindă, ce vede el acolo altceva decât pielea și năluca sa? Și ce ar putea să știe de acel "altul" dacă nu ar fi el și nu s-ar vedea, el însuși, pe dinlăuntru? Așa, prin inimă cunoaștem și pe semenii noștri. Noi proiectăm în ei ceea ce purtăm în noi, ceea ce socotim că trebuie să fie în celălalt ca și în noi. Și fără îndoială, nu ne înșelăm totdeauna decât întru cât ne înșelăm asupra noastră înșine. [...]

Dincolo de trup și suflet, acolo unde ele sunt una

Ființa omenească, orice s-ar spune teoretic despre ea, e în chip real polară, are în ea o dualitate izbitoare, care nu poate fi nesocotită: un trup, un "principiu carnal" și un spirit, o minte, un "principiu spiritual", altminteri spus, o polaritate din două principii : cel "masculin" și cel "feminin". Acești doi poli, cel "activ-viril" și cel "pasiv-receptiv" de fapt sunt expresia a două realități mai profunde. Polul "activ-viril" e organul de rostire al lumii "Duhului", precum polul "feminin-pasiv" e organul de rostire al lumii materiale.

Această polaritate este normală când se mișcă într-o desăvârșită libertate care vine dintr-un perfect echilibru. Această normalitate și acest echilibru vin dintr-un temei mai fundamental al ființei noastre, ca o a treia dimensiune a ei. Dincolo de trup și suflet noi suntem înzestrați cu o latură mai adâncă, acolo unde sufletul și trupul nu sunt încă despărțite, unde ele sunt una, sufletul și trupul sunt în armonie desăvârșită, e ceea ce se numește fecioria, ordinea Înțelepciunii, sau a Sfințeniei.

Omul, ca un izgonit din el însuși

Omul obișnuit trăiește în risipă, în afară. El trăiește în simțuri, iar trăirea aceasta se întoarce ca o reacție în lăuntru și creează o oarecare unitate de desfășurare. Ceea ce noi numim conștiință nu este o continuitate decât prin amintire: e o continuitate de ecou. 

Eul nostru obișnuit este de fapt un eu de suprafață; el este o luminiță peste un abis, peste un hău vital, de instincte, de inconștientă; sau mai bine un șir de puncte de lumină. Omul obișnuit plutește în existență, iar mintea, gândul și conștiința nu sunt decât niște antene și mijloace de călăuzire și stăpânire a lumii.

Omul obișnuit e al lumii, trăiește în cele cinci simțuri și apoi în cugetul lui ca o consecință a simțirii.

Nu acesta e Omul întreg, deplin. De fapt acest om e spart; spart și despărțit de temeiurile lui.

Ființa lui are un con de umbră în care conștiința lui nu pătrunde. Conștiința lui în înțeles adânc izbucnește numai din când în când la suprafață, dar nu poate pătrunde întunecimile proprii prea mult. Restul este o oglindire de conștiință, străluciri și răsfrângere.

Privit mai îndeaproape, omul se dovedește chiar ca un izgonit din el însuși. Și dacă el luptă cu cele din afară, el luptă și cu el însuși. Și vrajba cea mai mare este poate aceasta: dușmănia și neprimirea de sine însuși. Viața ni se descoperă ca o pornire centrifugă, fără unitate, ca un vid interior de care are spaimă. Viața obișnuită se descoperă ca o cheltuială de energie zadarnică, ca risipă, ca descentrare. Lipsa aceasta de sens, de centru, de chip e de fapt "păcatul originar", e pierderea "dumnezeiescului chip și asemănării".

Omul viețuiește ca și cum nu ar avea pe Dumnezeu în inima lui, ca și cum Dumnezeu nici nu ar fi.

Așa cum plutește o amibă sau o stea de mare, asa plutește și omul cel obișnuit în afară în cele cinci simțuri.

Însă, această despărțire în cinci a simțirii, trebuie să o descoperim totuși în unitatea ei ascunsă. Atunci cele cinci simțuri ni se vădesc ca o figură a unității lăuntrice, drept chipul unui simt lăuntric.

Prin întoarcere la adânc, cele cinci simțuri își găsesc centrul, sau mai bine ar trebui să-și afle centrul, rădăcina lor, simțul simțurilor, acel simt raic, care a fost principiul vieții noastre nemuritoare, în Eden, în Raiul cel dintâi al pământului.

El e simțul sacrului, al ordinii duhului, a lumii celei nevăzute a spiritului. Azi acest simț e aproape cu totul atrofiat, sau anulat. Și chiar atunci când la unii dintre noi el nu e cu desăvârșire mort, el se mișcă și dăinuiește în obscuritate și în tăgăduire de restul total al vieții noastre. S-ar putea spune că nu se mai manifestă decât indirect, în vis și în somn, somnul fiind singurul răgaz vital și de conștiință, când se poate realiza adunarea, reculegerea "simțului intim", iar desfășurarea imaginilor de vis, graiul, cuvântul său. Starea onirică, e o stare anarhică a sacrului. Biruința asupra oniricului e biruința sfințeniei. Altminteri simțul intim pare mort cu desăvârșire. Și cum am spus, dacă nu e deplin atrofiat, e cel puțin adormit în chip adânc.

Acest simt tainic nu-l putem cunoaște, nu putem de obicei să ne dăm bine seama de el decât în chip indirect, printr-o ghicire, sau prin ceea ce alții ne-au spus despre el. Firește însă că o astfel de lămurire nu poate să ne facă să înțelegem ceva până ce nu-l vom trezi noi înșine în noi.

Mulți - mai ales filosofi - au văzut tot spart și parțial ce ar fi fost acest simt sau ce ar fi. Așa, Descartes presupunea că acest simt lăuntric ar fi "ochiul minții", acea glandă pineală sau epifiza, ca un fel de ochi al treilea ciclopian. Alții, cum e Hello, socotesc marele simpatic ca fiind, poate, epava marelui naufragiu. Cum spunea el, "poate un supraviețuitor". Eroare profundă. Ordinea spirituală e o dinamică, ea nu e o localizare oprită. Centrul omului nu poate fi nici mintea, nici inima și nici vreuna din antenele lor oprite numai într-o latură a ființei sau realității. Simțul sacrului, simțul lăuntric, centrul, trebuie să fi fost la un loc: vedere, auz, gust, miros, pipăit.

Intelectul e sinteză

[...] Noi nu ne cunoaștem sufletul decât prin lucrarea lui. Această lucrare a sufletului, a duhului nostru e în sine ceea ce numim intelect, înțelegere. Spiritul nostru, pentru a cunoaște, trebuie să se cunoască : pentru a se cunoaște, trebuie să se spargă, pentru a cunoaște, trebuie să spargă realitatea oricare ar fi ea. Înțelegerea este această încercare de a lega între ele cele ce singur a spart.

Intelectul este această străduință de a reunifica ceea ce nu se mai poate înapoia, intelectul e sinteză. [...]

Să suprimi cauzele adânci ale feluritelor crize...

Într-o perioadă activistă, vitalistă, ideologia este o mască, o îndreptățire. Toți luptă pentru adevăr, pentru o sclavie a ideilor, sau pentru o mască a ideilor, fiindcă pentru adevăr ne place să ne amăgim că luptăm, dar în ascuns, fiecare are adevărul său, adică un individualism tăinuit, care vădește că omul în sine refuză totdeauna să se demită total și să se înece desăvârșit în colectivismul anihilant.

Apoi vine oboseala (activismului) și, cu ea, regretul, întoarcerea către sine, studiul, cercetarea. Așa se vădește că e mai potrivit nu să rezolvi o anume criză, născocind un mijloc ce micșorează efectele rele, urmările, ci să suprimi cauzele adânci ale feluritelor crize, și aceasta reînnoind o anume înțelegere a omului, idee a omului despre sine. [...]

Ca în toate marile epoci de răscruce, omul este intoxicat cu pulberea ideilor. Praf de idei vândut cu etichete de cărți cu coperte și titluri frumoase. Marea tiranie hipnotică a teoriilor. Războiul rece și cald al ideilor. Intoxicația în masă, forțată, silită obligatorie a docților și semidocților și analfabeților, adică a poporului. [...]

Obișnuiți a nu putea prinde decât o grăire articulată în chip omenesc, neînțelegând lucrurile decât atunci când sunt potrivite cu formele ideilor, așa cum ar fi o carte, noi nu știm a dezlega "gesturile" Universului, să-i ghicim rostul legăturilor nevăzute. În zadar caravana fără sfârșit a fenomenelor defilează înaintea ochilor noștrii. Ceea ce ni se pare că am prins nu e decât o iluzie a noastră.

Alții susțin că neînțelesul vine în chip direct din lipsa lui totală din firea lucrurilor. Nu putem înțelege ceea ce nu este. Iar ultimii mărturisesc că nepriceperea aceasta e numai urmarea unei nepotriviri, care nu poate fi veșnică și de nebiruit.

Atât omul cât și lumea sunt într-o perioadă agonică, care trebuie înlăturată, asupra căreia trebuie să aflăm biruința.

Omul suferă de o auto-anulare. Cu mintea rănită de propria lui gândire, ca de vârful unui compas care nu mai e în stare să-și afle propriul său centru.

Vorbind în grai teologic, am spune că : nemărginirea vie a lumii e de fapt o iluzie a păcatului - pe care, cu un semn de abstracție matematică, o numim plus sau minus infinit. Ea e de fapt neputința noastră de cuprindere justă, de atingere propriu-zisă a Realității, care ne scapă totdeauna printre degete.

Ne-ajungerea aceasta la capătul adevărat al puterilor și al lucrurilor e urmarea ieșirii noastre din inima Misterului, evadarea noastră din propriul centru, și care ne-a rămas păstrată în amintire, în chipul legendei Izgonirii din Rai.

Arta și sfințenia 

E o asemănare între opera de artă și sfânt, arta având nevoie de a aminti ceea ce pământul naște mai desăvârșit.

Sfântul, cap de operă a lui Dumnezeu, e marele model viu al operei de artă, și aceasta proclamă că ea oglindește, se află dincolo de aparențe.

Sfântul e propria sa operă de artă.

*

Nu trebuie să te oprești în mirajul operei de artă.

Mântuirea ființei scapă în chip riguros celui ce rămâne la oglindire, la răsfrângere, topindu-se prea ușor a contrmpla formele inteligibile în oglinda care constituie neantul.

Dacă Dumnezeu ar fi oprit actul Său după floare, lumea ar fi încremenită într-o frumusețe disperată. Viața participată, neputând să se rezolve ea însăși, nu ar fi dat loc generațiunii. Totul ar fi rămas spânzurat. Floarea nu e sfârșitul voinței creatoare; ea trebuie să se sacrifice pentru a ceda locul rodului, care conține germenele și plecarea unui nou început.

Artistul exclusiv e gestul dumnezeiesc oprindu-se în floare. Obiectul de admirație, floarea, îmbălsămează și pământul e parfumat; totuși ea nu are rost de a exista decât în afara noastră și numai departe de noi ea capătă valoarea sa vizuală.

Dar, iată, fructul care apare: toate grațiile florii îi sunt în chip secret absorbite. Acesta e făcut să treacă în om, care îl va gusta și se va hrani din el și îl va asimila. 

Deci sfântul e acela care mănâncă realitatea ființei ca pe un fruct, pentru că el e bun, adică euharistic. Nu frumosul îl vrea el, ci binele și însăși substanța. Această hrană îl va alătura Arborelui Vieții. Pe când artistul face turul proprietății paradisiace, fără a intra acolo.

Farmecul

Șarmul exterior înșeală, pe când adevăratul motiv al slavei, pe care el se mulțumește numai a o limita, îi e străin.

*

Cultul frumosului pentru frumos e o tentație, o ispită. 

*

Frumusețea ajunge o mărginire, fiindcă e luată în chip răsturnat decât înțelesul ei.

De aceea, frumusețea care cu adevărat merită dragostea nu e atât o strălucire care ne-o arată, cât chemarea tainică pe care o cuprinde.

*

Poemul se exprimă în fapta și în lucrul ce se înfăptuiește.

*

Anecdota, povestirea, intriga poemului ne dă mijlocul de a ne exterioriza, de a ieși din singurătatea omenească, din voluptățile mohorâte, triste, care conferă meditației personale această valoare de reprezentare universală fără care orice operă poetică e zadarnică.

*

Poemul se apropie de simfonie și metafizică.

*

Frumusețea trebuie să fie o plinătate care se revarsă, dar o plinătate a ceva.

*

Artă, vraja, grația e acest surâs tainic și magic care în asemănarea lui Dumnezeu se reproduce pentru tulburarea inimii și ne împinge sufletul spre ceea ce e veșnic și necreat în noi.

Nu vraja exterioară care înșeală.

*

Cultul frumosului pentru frumos e o înșelare, o ispită zadarnică, dar nu tragică.

*

Frumusețea ajunge o mărginire fiindcă e luată în chip răsturnat decât înțelesul ei. Ea e goală.

Arta e o răpire în adevăr.

*

Frumusețea ține de adevărul metafizic deoarece strălucirea, vraja care este ca a unui sens pe care trebuie să-l aibă formele, presupun o anumită potrivire cu Sensul suprem, cauza lucrurilor.

Estetismul pur e steril, orgolios și duce la izolare și spargere.

*

A trezi în oameni dorința de a-și îneca sufletul lor în Adevărul metafizic.

Frumusețea poftită pentru ea însăși și nu pentru lumina adevărului din ea, ca o frumusețe de participare, e zadarnică sau diabolică.

*

O propunere revoluționară. Eliberarea de obsesia puristă a "artei pentru artă". Viziunea puristă a autoidolatră. E trufașă, sparge ansamblul armoniei rodnice a artei, care e una.

Când nu mai ai nicio clipă de pregetat

 

Orice măreție omenească țâșnește și crește adânc în propria noastră deznădejde. Când durerea cea mare a ceasului tău te-a lovit, trebuie să te arăți vrednic de ea. Această sfâșiere de sânge a ta e un semn dat dăinuirii tale. Înțelege bine acest semn. De i-ai ghici tâlcul puterii lui, atunci crucea ta, nenorocirea ta se preschimbă dintr-o dată în apă vie, din care să dea mai mult și mai din plin pomului vieții tale; durerea ta devine rădăcina învierii, mormântul din care să crească și să se împlinească făptura ta întreagă, cum n-a fost altfel. 

Mântuitoare e o astfel de deznădejde și durere bărbătească. Ea e născătoare de viață, viață de-a pururea; precum spune Scriptura, Omul cel viu se înfăptuiește pe sine "cu nădejde dar mai ales împotriva nădejdii", ca Avraam nădăjduind împotriva nădejdii. Cu alte cuvinte, fapta ta cea mai puternică, cea mai de-a dreptul a ta, se realizează mai desăvârșit atunci când simți că ești în primejdie de a-ți da viața pentru ca ea, această faptă, să fie, atunci când deznădăjduiești de a mai trăi.

Omul întreg are ochiul treaz în afară, dar și conștiința limpede a destinului său de la care nu se poate abate,....

Cu cât perioada de derută, de acoperire, de înăbușire a realizării tale a fost mai mare, cu cât tirania care ți-a stânjenit împlinirea datoriei tale a fost mai totală, cu atât și izbucnirea ta din tine, și dincolo de tine e mai puternică, mai vijelioasă,  mai rodnică.

Marea necesitate a trezitorului

Cunoașterea de tine însuți nu se poate [dobândi] decât printr-un altul. Îți trebuie neapărat o oglindă, un suflet de oglindă, un prieten, un frate, sau Dumnezeu.

Când se apropie cineva de un om cu dragoste, această uimire de cleștar vede luminos și mărit ceea ce acela nu știe și nici nu bănuiește despre sine. Personalitatea ta nu e această rădăcină și inimă a devenirii tale viitoare?

Pentru sfinți, acești oameni cu inima de foc, care ard de dragoste pentru om și pentru Dumnezeu, cu o putere nemistuită, pentru ochii lor, noi suntem străvezii. Ei citesc în noi cu claritate, în unghiul din centrul făpturii noastre, acoperit totdeauna cu perdele de uitare și de umbră  acolo de unde începe misterioasa unicitate a omului, comoara lui vie, care de multe ori rămâne până la moarte necunoscută de nimeni, nici de propriul ei purtător. 

Câți oameni mor naufragiați, ca o insulă neștiută nici măcar de ei înșiși, măcar pentru un ceas, pentru o clipă.

Aici stă marea necesitate a trezitorului, a duhovniciei. Să ai darul de la Dumnezeu să întâlnești pe marele cuvios cucerit de râvna fierbinte pentru om, acela care te revelează ție însuți, așa cum nu ai fi avut putința vreodată.

Sursa : Ce e omul? de Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor)

 

LEGATURI:

• Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) despre cele patru ispite ale evlavioșilor, ale celor ce se cred duhovnicești și nu sunt