Patru pot fi căderile omului
Patru pot fi căderile omului, după cele patru semne ale Apocalipsului:
Dacă luăm crucea celor patru Făpturi : Îngerul, Leul, Boul și Vulturul, ele devin [fără cruce] cele patru nimiciri, cele patru Fiare, cei Patru Cavaleri
ai Apocalipsului, cele patru mari semne ale căderii omului.
Mai întâi două din aceste căderi sunt prin proprie ispitire. Omul nu e ispitit de cineva, de diavol sau de satan, ci de sine, din proprie libertate:
1). Ispita minții, angelismul. Ispita subtilității omului, a duhului prea înalt - idealisme pur
filozofice, înțelepciunea lumii.
2) Ispita puterii, vitalismul. Omul scoboară în viscere, în fratele lui și se dezlănțuie. De aici senzualismul, materialismul pur, nihilismul, anarhismul. Mântuirea
umanistă. Raiul fără aureolă al comunismului integral.
Mai sunt însă două căderi mai vechi ale omului, căderi prin ispita cea din afară.
3) Vechea ispită diabolică. Omul stă rănit de draci. El se scoboară în lucruri, în fetișe, în idolatrii, în farmece. Magia neagră.
4) Ispita satanistă. Omul cuprins de vraja albă a Falsului înger de lumină, prin
care vrea să ajungă să se depășească, să cucerească înălțimea. Spiritul faustian.
Fiecare din aceste căderi corespund unui semn apocaliptic sub care
lipsește crucea. De aici căderea în neant, în iad.
***
Despre moartea cea de-a doua
Să ne punem pe noi înșine în trezie față de patru rătăciri care ne duc la moartea ce-a de-a doua de care vorbește
Apocalipsul.
"Cel ce va birui - încercările, ispitele - nicidecum nu se va vătăma de cea de-a doua moarte"(Apoc. 2, 11)
"Împietrirea inimii, nepăsarea, nesimțirea este moartea cea de-a doua, mai grozavă și mai înainte decât moartea cea cu trupul, pentru că este moartea sufletului, putrezirea a ceea ce nu putrezește, a ceea ce este veșnic viu și tu îl faci să moară". Iată grozăvia - vezi Sfântul Ioan Sinaitul sau Scărarul.
Iată poticnirile spăimântătoare pe care omul cel credincios le poate
întâlni în călătoria lui spre mântuire, în pelerinajul lui mistic, în
umblarea vieții lui duhovnicești. Aceste primejdii ne sunt date, și, pentru a le trece cu bine, noi
trebuie să le cunoaștem.
Ele pot fi descrise, puse în vileag, cu amănunțime. Mereu trebuie să ni le
amintim și să le punem sub o nouă lumină, ca mereu să le avem proaspete
minții și să fim în grijă de a nu cădea.
Nu e de ajuns să fii un om duhovnicesc, un mistic arzător, plin de
avânt, de înflăcărare, de entuziasm, pe care lumina dumnezeiască să îl
fure în vârtejul de foc al adâncimii ei. Totul nu e dacă să te aprinzi, să arzi, ci totul e să nu arzi și să te
mistui și să te scrumești sau să te împietrești și zgură rece și
moartă să ajungi.
E nevoie să cunoști limpezimile cunoștinței de har, ca să te
înțelepțească și să-ți dea puterea și claritatea marii treceri,
și să ne abatem de la ispitirile acestea de moarte care ne pot, fără să
ne dăm seama, prinde, ne pot grozav surprinde.
Ca un adevărat și ager observator, și un dibaci cunoscător al sufletului,
care ți-a dat o bogată experiență a firii omenești și a feluritelor
ispitiri, ce o poate încerca, evanghelistul Ioan ne spune glasul Domnului:
"Cel ce are urechi de auzit să audă ceea ce Duhul lui Dumnezeu zice Bisericii, adică întregii creștinătăți, să ia aminte.""Cel ce va birui nu va fi niciodată atins de a doua moarte."
"Cel ce va birui". Dar ce fel de biruință și asupra cui? O biruință duhovnicească, adică o biruință deplină care totdeauna mai
înainte de toate este o biruință asupra ta însuți. Prin, ce această biruință, în afară și în lăuntrul nostru? Prin har, prin învrednicirea noastră harică, prin hărnicia noastră
duhovnicească dusă până la capăt.
"Cel ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, mai mult pentru a-l trăi decât
pentru a-l cunoaște, acela pentru care acest Cuvânt a ajuns o hrană
îndrumătoare, de călăuzirea, de inițiere a vieții, în care pe Dumnezeu Îl gustă - pe Dumnezeu îl guști ca pe o cuminecătură în sfințenia
Cuvântului - uitând de totul și de toate - abia acesta are urechi de auzit. Unul ca acesta va înțelege adevărul pe care Dumnezeu i-l descoperă și
așa va învinge prima moarte, cea care este însuși păcatul - trupește murim din păcat - și va scăpa și de moartea cea de-a doua, care e trecerea dincolo de putința
pocăinței, aflarea încă de pe aici a veșnicei pedepse.
Prin urmare, pentru cei credincioși îndeosebi luarea-aminte asupra pândirii
ispitelor care duc la moartea cea de-a doua. Apostolul zice : "Celor ce se cred că stă în picioare să ia aminte să nu cadă" (I Cor. 10, 13). Căderile acestea sunt căderi în ispită. În lumea
aceasta stăpânește o cruce de ispită, adică patru feluri de ispitiri
și toți cei ce par să fie duhovnicești, dar nu sunt îndeajuns, nu au încă
viață cu adevărat, viață virtuoasă și integră, sunt ispitiți sau
rătăciți de aceste patru feluri de ispitiri.
Dumnezeu ni le trimite pentru a le birui și a ne desăvârși prin această biruință fără de care biruința nu este mântuire. Să trecem dară cu vrednicie
acest văzut și nevăzut război duhovnicesc. Apostolul ne lămurește :
"Nici o ispită nu v-a ajuns, care să nu fi fost potrivită pe puterea omenească. Și Dumnezeu, Care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătiți și mijlocul să ieșiți din ea, ca să o puteți răbda" (I Cor. 10, 13)
Iată cele patru ispite ale evlavioșilor, ale celor ce se cred
duhovnicești și nu sunt.
Cea dintâi rătăcire vine dintr-o neliniște ca o insomnie firească - lipsa de somn după
fire, naturală, dar înțeleasă aceasta în duh.
Cad sub ea toți acei ce nu trăiesc decât pentru cele plăcute ale vieții. Sunt mereu în ispite : plăcerile trupului și simțurilor, plăcerea
vederii, auzirii, a întâlnirilor, a vorbirii pentru a vorbi, cu cei ce
pleacă urechea la dorințele lor, cei ce caută să-și placă unul altuia, a
se atrage, a se încânta și a se amăgi unii pe alții prin cuvinte, gesturi,
mișcări, înfățișarea feței lor sau prin altceva: scrisori, daruri, dorințe
etc și tot felul de prieteșuguri lumești. De asemenea, cei ce mănâncă
hrană mai mult decât trebuie, sau hrană aleasă, rafinată; care poartă
veșminte, haine stridente și de o formă ciudată, neobișnuită, scumpe și
numeroase; care caută prin toate mijloacele lor să-și împodobească acest înveliș
netrebnic al nostru, de fapt pășunea de mâine viermilor.
Această rătăcire, din afară, e trupească și toți oamenii o
încearcă. A pătruns până în rândurile cinului călugăresc, fiindcă domnește în
mănăstiri și schituri, printre episcopi și în tot trupul Bisericii
întregi, de la vlădicii cei mai înalți până la oamenii cei mai
smeriți. Ea se îndreptățește pe sine prin cele mai ciudate dovezi și
argumente.
Cine va susține că farmecul - nu cel dumnezeiesc, ci cel din afară -
e ca un har, ca o frumusețe care place lui Dumnezeu, iar cei gingași
și plăpânzi, care au acest farmec, ar fi de un soi mai ales, mai
nobil; care îi autorizează, le îndreptățește confortul, viața
înlesnită, și bunăstarea; sau se va pune în cinste și prețuire
cuvântul că omului de bine i se cuvine toată cinstea, onoarea și toată înlesnirea și, admite aceasta,
înseamnă, fără îndoială, că
el însuși ești acel om de bine de care e vorba. Așa ne înșelăm și amăgim singuri.
Lumea aceasta toată ajunge o lume căldicică, de o evlavie dulce,
bisericoasă pe dinafară, căreia îi plac frumusețile cele din afară ale
credinței, și cântă, citește și zice rugăciuni, face plecăciuni,
împlinește ascultările.
Omul e destul de cuvios, are lacrimi la toate acestea, și
pururi se înduioșează de sine, hrănind pururi părerea de sine. De fapt trăiește, totuși numai după trup iar nici pe departe
după duh, față de care e mort sau pe moarte. El e acel călugăr înger
pe dinafară și stins la lăuntru, bine plăcut la arătare, chiar
luminos, gol pe dinăuntru;
are o bună mireasmă părelnică, care acoperă duhori ascunse.
A doua rătăcire vine din fățărnicie, sau ipocrizie, fariseism. Ea constă în a face să se vadă, chiar a afecta o mare
sfințenie, acolo unde nu este. A vrea să pari că ești duhovnicesc, mai mult decât ești de fapt. A
râvni duhovnicește, mai mult decât înfăptuiești. Multe persoane cu porniri și purtări duhovnicești pot astfel să cadă în
acest chip și pe vecie să se rătăcească. Cele ale duhului, ale sfințeniei îți sunt numai
o preocupare, o îndeletnicire, iar nu o trăire adevărată,
o trăire mântuitoare în Sfântul Adevăr, o luptă pe viață și moarte cu
Îngerul.
Să deslușim bine aceasta.
Acei care la arătare sunt smeriți, îmbracă o haină proastă, care au îmbrăcat
o viață aspră de pocăință, care au părăsit pe părinți, prieteni,
bunuri, care părăsesc orice bucurie a lumii, căutând mântuirea lor, dar în înțeles strâmt - adică, mai limpede, căutând folosul, câștigul lor, însă ei zic
"mântuirea" lor - mai mult decât slava lui Dumnezeu,
nu mai sunt de fapt adevărați slăvitori, adică drept slăvitori,
pravoslavnici, ci
ascund o părere de sine sub asprimi. Ei sunt astfel la ascuns îndoielnici în credința lor și supuși
imaginațiilor, închipuirilor nebunești, gândurilor păgubitoare și tot
felul de ispite și greșeli duhovnicești.
Nu trăiesc decât printr-un egoism acoperit, printr-o părere de sine
și prețuirea de sine.
Aceștia nu au ajuns la ceea ce trebuie să ajungă un adevărat dăruit
lui Hristos - și mai ales un dăruit prin juruință, prin vot, un călugăr
adică-, la adevărata lepădare de sine, ce se numește a muri, a fi mort față
de tine însuți. De aceea
nici nu înțeleg și nu pot să trăiască renunțarea și nesocotirea de
sine, disprețul cu adevărat de sine. Ei nu pot ajunge la claritatea propriei neputințe, recunoscute și numai
așa depășite. Unii ca aceștia pot ajunge la multă râvnă și la multă înfățișare și
așezare duhovnicească. Dintr-o ascunsă și adâncă părere de sine, ei doresc să aibă pe
Dumnezeu numai ei înșiși atot "euharistic", în tot chipul la cerere,
de aceea doresc și pustnicie. Ar voi să aibă și ei o mare și
adevărată trăire duhovnicească, și nu o au. Ea se amână pururea, rămânând
pentru ei înșiși mereu o făgăduință, o căutare stearpă.
În lipsă de adevărata dăruire de sine, de smerenie,
credinciosul acesta ar voi ceva din afară care să-l izbăvească. Dumnezeu să-i trimită un înger sau un sfânt care să-l învețe și să-i
spună cum trebuie să trăiască, și dacă lui Dumnezeu îi e bineplăcută
fapta și viața lor. Unora ca acestora le e dorul ca Dumnezeu să le trimită un semn, o
epistolă anume cu slove de aur care să le descopere voința Lui într-un
vis sau o vedenie. Asemenea oameni
vor o înnoire peste rânduielile cele învechite, viață nouă,
călugărie nouă, așa cum nu a mai fost. De aceea, fac prea puțin caz de
faptele și învățăturile cele vechi ale sfinților. Ei își doresc să aibă
pentru ei înșiși un drum deosebit, care nu a mai fost descoperit vreodată
și de care nu a auzit nimeni.
Acești tainici mari trufași ai smereniei au chipuri de a fi excentrice, ciudate, ca să sară în ochi, se
încing cu o funie, umblă cu picioarele goale când toți sunt încălțați, sau
fără camilafcă când toți o au, fac asprimi mari numai ca să treacă drept
sfinți și a impresiona lumea. Nu pot îndura ca un altul să le fie superior și să aibă trecere mai
multă ca ei, în cinste. Și ca niște mari și adevărați farisei, se socotesc că știu totul, că-s plini de înțelepciune, dar sunt la
adânc grosolani și măreți că totuși sunt cineva. Dar viața lor bună, sfințenia lor e numai o podoabă plăcută, o
paradă, o lăudăroșenie dibace, iscusită, care face mare larmă despre sine.
Cea de-a treia ispită e mai subție, mai subtilă. Aceștia sunt bine înzestrați firește, au o minte clară, căci voiesc să ducă o viață într-adevăr duhovnicească, totuși, având o
minte ageră, un spirit critic și neînduplecat pot,
prin aceasta tocmai, să cadă. Ei se dezvoltă și cresc în lumina naturală a minții și se
complac în aceasta până într-atât, încât ajung să se creadă în stare de a înțelege numai prin mintea lor singură
și fără ajutorul suprafiresc al harului, al lui Dumnezeu, orice adevăr,
orice fel de trăire, orice treaptă de viață duhovnicească.
Ajung la îndrăzneala spartă, vrăjmașă a unei minți care pretinde că
poate sonda și pătrunde numai cu știința ei tainele Scripturilor pe care
le-a dictat Duhul lui Dumnezeu și
urechea lor e surdă la adevărul cel viu. Trufia lor îi face să creadă că ei le pot înțelege mai bine decât
sfinții înșiși, care le-au scris, le-au învățat și le-au trăit. (Occidentul are în multă cinste asemenea fețe). De aceea, omul întrucât trăiește duhovnicește, în chip simplu și
sănătos, adică întrucât duce o viață de strânsă și puternică pocăință își
dă seama că acești frați îndrăzneți și prea înțelepți lumește nu au subțietatea
cea adevărată a duhului și că în realitate sunt grosolani și lipsiți
de pricepere, chiar proști în pretențiile și presupunerile lor istețe. Înțelepții aceștia, ai unei duhovnicii neîmplinite, se bucură și
gustă mai mult ceea ce numai se poate înțelege prin raționamente,
prin mărunțișul gândurilor obișnuite și nu au o cunoaștere de taină,
care de fapt e adevărata hrană a sufletului, dincolo de
rațiunea raționantă. Ei nu au de fapt rugăciune.
Acești înțelepți îndoielnici și neodihnit iscoditori de
obicei au o înfățișare greoaie și fața plină, mișcări orgolioase. Bine
întemeiați trupește, au foarte mare grijă de trup și cer ca să nu fie
nesocotiți și să fie respectați mai mult decât alți oameni. Au mereu
pretenții chiriarhicesti.
A patra ispitire e cea mai primejdioasă dintre toate. E aflarea falsă a isihiei. Aproape e cu neputință ca pe cei ce au căzut în această ispitire să-i
mai poți întoarce la Dumnezeu.
În ea cad toți acei care, fără a practica virtuțile și fără o disciplină pnevmatică, fără o
rânduială adevărată, au aflat ceva din cele ale propriei lor adâncimi, a esenței lor
dumnezeiești, și aceasta printr-o cugetarea adevărată, din care a fost exclusă
orice imagine, prin cea mai autentică meditație. Ajung ispitiți de vrăjile interioare, de inacțiunea lăuntrică și
oarbă. Furați de dulcețile duhovnicești, neglijează în afară virtuțile,
faptele duhovnicești și disprețuiesc adevărata activitate a
sufletului: voința, cunoașterea, dragostea spirituală și orice formă
activă de rugăciune, care este unirea vie cu Dumnezeu. Ei nu cunosc pacea săltătoare, ci pacea lor proprie, balta lor
interioară. Se hrănesc cu sfințenia ca din niște dulciuri. Dacă li s-ar întâmpla să iubească pe Dumnezeu cu adevărat măcar un ceas
și dacă ar practica cu adevărat virtuțile - dacă ar face-o cu
adevărat-, n-ar putea să fie înșelați de o astfel de erezie, fiindcă
îngerii, sfinții și Hristos El Însuși lucrează totdeauna. Fără fapte sau nevoință nu pot ajunge la sfințenie. Dumnezeu, El Însuși, de nu ar lucra, nu ar fi nici Dumnezeu, nici
fericit și sfânt.
De aici se trage o lipsă de credință și o libertate a cugetării
păgubitoare și false față de cele sfinte.
La această stare în general sunt aduse persoanele simple și tinere,
care s-au îndeletnicit puțină vreme cu nevoința și cu binele, precum și
acelea care au făcut pocăință lungă vreme, dar fără o blagoslovenie și
fără o pricină curată și fără lămurită dragoste pentru Dumnezeu, adică
nu au murit pentru ele însele niciodată deplin, ci sunt agonice. Au transformat rugăciunea în scop. Duhovnicia lor est o obișnuință. Au obiceiul să stea neclintiți, cu simțurile stinse,
practicând, îndeletnicindu-se cu introspectarea, cercetarea
lăuntrică. Pentru că nu au dragostea cea sfântă, adică stau în nepăsare apatică,
nelucrători, de aceea nu au nici dragostea cea adevărată care să-i
unească cu Dumnezeu și de aceea
nici nu pot să scape de ei înșiși vreodată; se odihnesc în propria
lor esență și aceasta ajunge propriul lor idol, cea mai grozavă idolatrie a Idolului de țărână.
Dintre toate rătăcirile, cvietismul e cea mai grea, fiindcă e încremenirea individualității care se odihnește în ea înseși. Acești oameni rămân mereu la aceeași părere și gândire, în loc
de a transcende, de a străbate și a se întrece pe sine
mereu din toate puterile, și cu ajutorul luminii suprafirești a
harurilor, a se sui, a se înălța prin puterile smereniei.
Aceștia toți sunt cei mai prielnici și singuri clienți ai morții celei
de-a doua.
Sursa: Ce e omul? de Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor)
LEGATURI:






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu