Precizari foarte importante si folositoare legate de Saptamana Mare si de Pasti

Paştile şi Săptămâna Mare 

„Paşte”[1] înseamnă[2]:

1. Trecere, căci Dumnezeu, voind să elibereze din robie pe poporul ales, a trecut („pasah” Iş. 12, 23) prin Egipt, omorând pe tot întâiul-născut, dar cruţând pe israeliţi, care şi-au stropit pragul uşii cu sânge de la

2. Mielul junghiat atunci (în ziua de 14 Nisan[3] către seară) de către fiecare familie şi numit paştele („pesah” Iş 12, 11) Domnului (formă şi sens apropiate de „pătimire”[4]).

Paştele nostru este Hristos,

Mielul(In1,29) junghiat pentru noi (1Co 5, 7), care a pătimit pentru noi (1Ptr 2, 21) (Răstignirea a avut loc tocmai într-o zi de 14 Nisan, vinerea[5]!), trecând (In1, 36) prin lumea aceasta, prin moarte şi iad (Egiptul mental), ca să ridice păcatul lumii, cu moartea pe moarte călcând şi celor adăpaţi cu Sângele Lui[6] (prin credinţă, Botez şi Împărtăşanie) viaţă dăruindu-le. Trecerea Domnului devine astfel şi trecerea Omului, strămutarea de la robie/moarte la libertate/viaţă (ca odinioară prin Marea Roşie Iş 14-15).



La început,
creştinii – majoritari iudei – prăznuiau Paştele o singură zi: 14 Nisan, îmbinând întristarea pentru Patima Mielului cu bucuria pentru Trecerea lui, prin post (ajunare ziua) şi priveghere (către seară), urmate de împărtăşire şi agapa pascală (către dimineaţă)[7].

Curând însă,
– încreştinându-se toate neamurile şi fiind nevoiţi, din nefericire, să se deosebească de iudeii necredincioşi, care-i persecutau – creştinii au început să prăznuiască Paştele aşa cum s-a petrecut: vineri (Mielul-Patima), sâmbătă (Trecerea la iad) şi duminică (Trecerea la viaţă); dezavantajul: dislocarea a accentuat unilateral (ca la Apostoli), fie tristeţea (în Apus), fie bucuria (în Răsărit).

Toate aceste trei zile
(lat. triduum) alcătuiesc de atunci Paştele creştin (început joia către seară, odată cu trădarea, şi încheiat în noaptea Învierii) şi la ele se referă pluralul „Paşti”. Indicaţia din calendarele actuale, cum că Lunea şi Marţea luminată ar fi „Paşti”, este o reminiscenţă de pe vremea când se indicau zilele nelucrătoare şi motivul lor („zi liberă după Paşti”), şi este greşită (nici o altă Biserică nu o foloseşte)! Săptămâna luminată nu mai este paşti, ci numai înviere şi înnoire[8].

Că Sfintele Paşti ţin de Joi seara până Sâmbătă/Duminică noaptea ne-o dovedesc:

• Modul de calculare a Paştilor, stabilit la Sinodul I Ecumenic (Niceea 325): 

1.  duminica Învierii este prima după cea dintâi lună plină  următoare echinocţiului de primăvară[9]; 
2. dacă paştele iudaic se nimereşte în zilele Paştilor (joi-duminică), atunci se amână o duminică. A fost cazul în 2009: echinocţiu la 21 mar, lună plină la 9 apr, deci Învierea la 12 apr; însă paştele iudaic era în Joia Mare (9 apr), încât Învierea s-a amânat pentru 19 apr.  

Occidentalii însă nu mai respectă a doua hotărâre; ei au prăznuit la 12 apr; şi totdeauna când există distanţă de o săptămână între Paştile ortodoxe şi occidentale, vina rămâne a aceloraşi [10]!

• Numirea – subînţeleasă – a duminicii Învierii drept „întâia după Paşti”, duminica Tomii fiind deja „a doua după Paşti”!

Revenind...
cu şase zile înainte de Paşte – ne spune Ap. Ioan (In12, 1-19) – Iisus se afla în Betania, la Lazăr, pe care-l înviase din morţi; iar a doua zi a intrat triumfal în Ierusalim şi s-a lăsat pentru singura dată aclamat Împărat, ceea ce i-a atras ura necredincioşilor şi răstignirea. Astfel, sâmbăta şi duminica dinaintea Paştilor[11] pomenim totdeauna Învierea lui Lazăr[12] şi Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile). Sunt zile de praznic (Liturghia Sf. Ioan), în care se săvârşeau mari procesiuni la Ierusalim (Betania şi Mt. Măslinilor), iar sâmbăta[13] se botezau mulţi (ca să petreacă Săptămâna Mare ca şi creştini); duminică se dezleagă la peşte[14].

Între aceste praznice şi Paşti,

• Lunea-Miercurea Mare (zile stricte de post şi aliturgice[15]) s-au adăugat ulterior, fiind închinate:

1.  smochinului uscat şi patriarhului Iosif[16] (Luni),  
2. celor 10 fecioare din Evanghelie[17] (Marţi) şi  
3. femeii păcătoase care a uns pe Domnul cu mir[18] (Miercuri);

• Joia Mare până către seară (când încep Paştile) comemorează Cina cea de Taină: după-amiază (14h) se săvârşeşte Liturghia Cinei şi Spălarea picioarelor, urmată de agapă (cu dezlegare la vin şi untdelemn); la denie se citeşte emoţionanta Cuvântare de despărţire şi Rugăciunea din Grădina Ghetsimani (=prima şi lunga Evanghelie Ioan 13-17).

Toate aceste zile au denie[19] în seara precedentă, întocmai cum vor avea şi cele trei zile de Paşti:

1. 12 Evanghelii (joi seara pentru vineri), 
2. Prohodul (vineri pentru sâmbătă) şi  
3. Învierea  (sâmbătă pentru duminică).

Despre Vinerea şi Sâmbăta Mare sunt mai multe de spus (unele s-au scris deja[20]); să reţinem acum doar că sunt zile de ajun(are)[21] – total (post negru) pentru cine poate.

Iată, deci, cum s-a format treptat Săptămâna Mare:

 2 zile de praznic + 3 zile de post + Joia Cinei + 3 zile de Paşti (vezi tabelul alăturat). 

S    † Învierea lui Lazăr D    † Intrarea în Ierusalim                                             denie - Luni L       †Iosif şi smochinul                                            denie - Marti M     †Cele zece fecioare                                            denie - Miercuri M     †Femeia păcătoasă cu mir                                            denie - Joi J      †Cina de taină 1. Paşti denie 12 Evanghelii  V    †Răstignirea         ajun 2. Paşti denie Prohod S    †Pogorârea la iad ajun 3. Paşti denie Învierea D    † Învierea Domnului

Aşadar, cei ce aşteptăm Sfintele Paşti, să (ne) pregătim (pentru) Mielul cel adevărat, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, fără de care Paştele creştin este un non-sens! Este trist astăzi că tocmai la Liturghia de Paşti, din noaptea Învierii, creştinii nu vor să mai rămână şi nu se mai împărtăşesc. Feluritele motive invocate dovedesc fie dezinteresul lor (pentru care fiecare îşi poartă vina), fie lipsa de educaţie (pentru care responsabili sunt preoţii şi dascălii Bisericii). Este ca şi când iudeii nu ar fi vrut, odinioară, să junghie mielul, preferând moartea cu egiptenii în locul eliberării. Paştele nu este un joc complicat (ori asculţi, ori te învârtoşezi), dar este o joacă cu veşnicia!

Ierom. Arsenie de la Malvialle

---

[1] Din ebraicul pesah, trecut prin greacă (pasha-pasca) sau latină (pascha), folosit numai la singular. Limbile moderne au şi un plural deviat: Paşti, Pâques.

[2] A se vedea cap. Ieşire 12

[3] Prima lună din calendarul evreiesc.

[4] Din grecescul pasho-pascw = a pătimi > pathima-paqhma = patimă.

[5] Cf. - In 19, 31:

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.

       - si In 18, 28:
Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

[6] In 6, 53-58:
    
 Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.  Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.

[7] Diac. Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic, ed. Deisis, Sibiu 2008, p.300-301.

[8] În greacă se numeşte: Săptămâna înnoirii (diakainhsumou).

[9] Formulare arhicunoscută, pe înţelesul tuturor, care ascunde calcule astronomice mult mai complicate.

[10] Iar când decalajul este de o lună, vina aparţine ortodocşilor, care din 1927 consideră echinocţiul de primăvară nu la 21 martie (real), ci la 3 aprilie (închipuit, după calendarul vechi), din cauza Bisericii ruse şi sârbe, care nu şi-au putut îndrepta atunci calendarul, din motive politice; iar azi, obişnuinţa îndelungată face şi mai cu anevoie îndreptarea.

[11] Exact după ce vineri s-au încheiat cele 40 de zile de post (vezi articolul din nr. trecut).

[12] Deşi a avut loc cronologic mai devreme (In 11), ea se leagă de revenirea Domnului în Betania, la Lazăr, şi explică Intrarea în Ierusalim (In 12, 18).

[13] Până azi, în Sâmbăta lui Lazăr se cântă la Liturghie: Câţi în Hristos v-aţi botezat… în loc de Sfinte Dumnezeule...

[14] Tradiţia rusă dezleagă şi sâmbătă, doar la icre.

[15] Ne împărtăşim doar seara, cu „Daruri înaintesfinţite” (vezi articolul din nr. trecut).

[16] Mc 11, 12-15. Contrar smochinului, Iosif a adus roade (fecioria), când încă nu era vremea lor (abia Domnul a chemat la feciorie, Mt 19, 12).

[17] Mt 25, 1-13. Explică ziua de Luni: nu orice feciorie este bineprimită la Dumnezeu.

[18] Mc 14, 1-9; Mt 26, 1-13. Explică ziua de Marţi: o păcătoasă poate ajunge înaintea fecioarelor (nebune), dacă îşi îndreaptă toată viaţa şi atenţia către Hristos.

[19] Adică Priveghere (atunci când Utrenia=slujba de dimineaţă se săvârşeşte în seara/noaptea dinainte).

[20] APOSTOLIA13/2009

[21] Singura sâmbătă de peste an când se ajunează (Can. 66ap. şi 55Trul). Ajunul se întrerupe la Liturghia de seară (a Sf. Vasile), când ne împărtăşim. Dar apoi nu se mănâncă nimic, până după Înviere şi Liturghia de noapte (a Sf. Ioan). 

Este Vinerea Mare aliturgică?

Rânduiala actuală

Cu toţii ştim că în Vinerea Mare nu se mănâncă nimic (ajunare totală), deci nici nu se slujeşte Liturghie ca să ne împărtăşim (zi aliturgică). O notă din rânduiala ei, aflată atât în Triod, cât şi în Tipicon (parantezele indică diferenţele din Tipicon), explică: „s-a luat deprinderea [am luat din Tipicul din Palestina] ca în această Sfântă şi Mare zi de Vineri să nu se facă nici o liturghie [a Darurilor înaintesfinţite, nici o altă liturghie desăvârşită] şi nici masă să se pună, nici să se mănânce... Iar dacă va fi cineva foarte neputincios sau prea bătrân şi nu va putea să postească toată ziua, să i se dea numai pâine şi apă, după apusul soarelui. Aşa am luat din sfintele porunci ale Sfinţilor Apostoli, să nu mâncăm în Vinerea Mare, după cuvântul Domnului către farisei: dacă se va lua Mirele de la ei, atunci vor posti în zilele acelea”. Întrebare: este, aşadar, aceasta o poruncă apostolică sau o deprindere (obicei) din Palestina?

Rânduiala străveche

Ierusalim. Jurnalul de călătorie al Egeriei, o cuvioasă pelerină din sec.IV, ne relatează cu lux de amănunte că în Joia Mare se săvârşeau două liturghii: una a zilei, în biserică (14-16h), apoi o alta, la Cruce (adică la Golgota), unică în an; după privegherea de toată noaptea pe Muntele Măslinilor, în Vinerea Mare avea loc, tot la Cruce, închinarea la lemnul Crucii (8-12h) şi slujba Patimilor (12-15h), apoi în biserică: vecernia şi priveghere de toată noaptea (1).

Antiohia. Sf. Ioan Gură-de-Aur (+407) ne informează, în omiliile sale la Vinerea Mare (2), că în acea zi exista obiceiul de a ieşi afară din cetate, la cimitirul oraşului (Hristos „a pătimit afară de poartă” Evr 13,12), pentru a prăznui Crucea şi a se împărtăşi acolo cu Sfintele Taine înaintesfinţite: „masa are (deja) pe ea Mielul”, „Oaia jertfită şi săvârşită” (RO:85).

Constantinopol. Împărtăşirea cu Darurile înaintesfinţite avea loc inclusiv în Vinerea Mare. Obiceiul, la care face aluzie şi canonul 52 Trulan (691-692) (3), este atestat incontestabil în sec.X de către Tipiconul Marii Biserici (cel mai vechi şi complet): în seara Vinerii mari (între 15-18h; Ceasul IX nu exista în general), după citirea Evangheliei, „diaconul zice ectenia mare şi [se săvârşeşte] restul [rânduielii] Înaintesfinţitelor. Psalţii: Acum Puterile... Chinonic: Psalmul 33,9” (4). A dispărut în sec.XIII, iar în tradiţia slavă, în sec.XVI.

Roma. Tipicul Roman I (Ordo Romanus I) din sec.VIII prescrie: liturghia din Joia Mare să aibă loc dimineaţa (11h) şi să se păstreze Sfinte Taine pentru a doua zi, când „la ceasul IX... se închină la Sfânta Cruce şi se împărtăşesc toţi (adorant sanctam crucem et communicantur omnes)” (5).

Explicaţii

1. Zi „liturgică” se numeşte orice zi în care slujim liturghie „desăvârşită”, completă, cuprinzând toate cele patru elemente apostolice (FA 2,42), inclusiv prinosul (6) (aducerea şi sfinţirea Darurilor). Zi „aliturgică” este orice zi fără liturghie. Dintru început, toate duminicile şi sărbătorile (rânduite de fiecare Biserică locală) au fost zile obligatoriu liturgice, iar zile obligatoriu aliturgice nu au existat. 
2. Mai târziu (sec.IV), s-au rânduit 40 de zile aliturgice (40 = lat. quadragesima; Păresimi), cu ajunare până seara. Aşa s-a născut Postul Mare: „în vechime mulţi se apropiau de Sfintele Taine fără nici o pregătire. Părinţii, dându-şi seama de vătămarea ce o are cineva când se apropie nepregătit (de ele), s-au adunat şi au rânduit patruzeci de zile de post (ajun), de rugăciuni, de ascultare (a cuvântului), de adunări, pentru ca în aceste zile toţi să ne curăţim cu toată grija prin rugăciuni, prin milostenie, prin post (ajun), prin privegheri de toată noaptea, prin lacrimi, prin mărturisire şi prin toate celelalte, şi astfel, după puterea noastră, să ne apropiem cu conştiinţa curată (de ele)” (7).
3. În timpul Păresimilor, credincioşii mai conştienţi şi pregătiţi doreau totuşi să se împărtăşească. Însă, pentru că nu se slujea liturghie, s-a găsit soluţia de a se păstra Sfinte Taine de la liturghia anterioară (duminica) şi de a se împărtăşi seara, după ajunare, în cadrul unei slujbe simple, fără fast. Rânduiala aceasta, numită „a Darurilor înaintesfinţite”, nu este o „liturghie” (lipseşte prinosul) şi ziua în care ne împărtăşim astfel rămâne „aliturgică”.
4. Vinerea Mare face parte din Păresimi, deci este aliturgică; în plus, se ajunează nu numai până seara, ci total. În acelaşi timp însă, este şi un mare praznic: „Domnul nostru este pe Cruce şi noi prăznuim aceasta, ca să afli că Crucea este sărbătoare şi praznic duhovnicesc... Crucea ne este cauza a mii şi mii de bunătăţi... Pentru aceasta prăznuim Crucea când săvârşim pomenirea ei. Aşa ne-a poruncit şi Pavel (1 Co 5,7-8)... unde e jertfă, acolo este curăţire de păcate, acolo-i împăcare cu Stăpânul, acolo-i praznic şi bucurie” (8). Din acest motiv, împărtăşirea era firească şi practica, generalizată (lipsea doar la Ierusalim, unde însă se dubla ca liturghie completă în Joia Mare!).
5. Împărtăşirea în Vinerea Mare este şi o soluţie pastorală, comunitară: nu toţi pot ajuna integral o zi întreagă şi atunci este preferabilă o măsura comună, echilibrată. Gheron Iosif, unul din marii nevoitori contemporani, scria: „eram în lume, mâncam la două zile o dată, în ceasul al nouălea... am rugat pe Domnul să mă ierte că mâncam la două zile şi I-am spus că atunci când voi fi la Sfântul Munte, voi mânca o dată la opt zile... După ce am venit, am căutat mult, dar n-am găsit decât rânduială cu mâncare o dată în zi” (9).

 Concluzii

 

1. Zi aliturgică înseamnă zi în care nu slujim liturghie completă (cu prinos).
2. Există zile aliturgice de voie (toate în care nu slujim) şi obligatorii (Păresimile întregi).
3. Obligaţia stă în legătură cu porunca de a ajuna.
4. Ajunarea nu exclude împărtăşirea cu Daruri înaintesfinţite, seara, cu simplitate.
5. Vinerea Mare se ajunează total, dar, pentru bucuria Crucii, ne împărtăşim.
6. Aceasta a fost tradiţia generală a Bisericii până în sec.XIII-XVI.
7. Actuala tradiţie este unilaterală: se practica numai la Ierusalim.
8. Actuala tradiţie este arbitrară: ar trebui şi să slujim două liturghii în Joia Mare.
9. Actuala tradiţie se contrazice: rânduiala Ceasului IX face aluzie la împărtăşire (10).

Aşadar, a ajuna total în Vinerea Mare şi a nu sluji liturghie (11) rămâne o poruncă apostolică. Dar a nu ne împărtăşi cu Daruri înaintesfinţite (în Joia Mare) reprezintă o deprindere târzie, exagerată şi unilaterală, împotriva căreia stă atât tradiţia generală a Bisericii primare, cât şi rânduiala actuală a Ceasului IX.

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei (MOREOM)

Text:

„la ceasul 8 (14h), tot poporul se adună la (biserica) Martyrium..., se aduce Prinosul din ziua aceea (fit oblatio) şi slobozirea are loc aproximativ la ceasul 10 (16h)... Apoi, se merge la Cruce, se zice un singur imn, se face rugăciune şi episcopul aduce Prinosul şi toţi se împărtăşesc (fit oratio et offeret episcopus ibi oblationem et communicant omnes). Exceptând această unică zi, peste tot anul nu se aduce niciodată Prinosul la Cruce, decât numai în această zi”

EGERIA, Jurnal de călătorie 35

1. EGERIA, Jurnal de călătorie 35-37 (SC 21:226-239).
2. SF. IOAN GURĂ DE AUR, CPG 4337-9 Despre cimitir şi Cruce şi La Cruce şi la tâlhar I-II (RO: Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi, ed. IBMBOR, Bucureşti 2002, p.79-115).
3. „În toate zilele postului sfintei Patruzecimi, afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă sfânta Liturghie a celor Înaintesfinţite”.
4. MATEOS Juan, Le Typicon de la Grande Eglise, 2 vol., OCA 165-166, Roma 1962-1963, p.81-83.
5. DACL (Dictionnaire d’Archéologie chrétienne et de Liturgie) XI.1:771.
6. În greacă: „ana-forá” (ana-phero =„a purta în sus, a ridica”; Ps. 50,21), în latină: „ob-latio” (of-fero).
7. SF. IOAN GURĂ DE AUR, CPG 4327 Împotriva iudeilor III.4 (RO: Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, ed. IBMBOR, Bucureşti 2007, p.281).
8. SF. IOAN GURĂ DE AUR, CPG 4338, RO:87-88.
9. Scrisoarea 37 în: Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, ed. Bizantină, Bucureşti 1995, I:178.
10. Ceasul IX din Vinerea Mare se încheie cu Obedniţa, care reprezintă tocmai rânduiala ierusalimiteană de împărtăşire cu Darurile înaintesfinţite şi trimite evident la Împărtăşanie (rugăciunea „Slăbeşte, lasă...” care e de fapt a 8/10-a dinaintea Împărtăşaniei; „Tatăl nostru...”; „Unul Sfânt, Unul Domn...”; Psalmul 33). Oare, să se fi abandonat împărtăşirea din Vinerea Mare, prevăzută la Ceasul IX, pentru simplul fapt că la Constantinopol nu exista Ceasul IX şi împărtăşirea se lega exclusiv de vecernie (cum o avem astăzi)?
11. Nici la Bunavestire nu se săvârşeşte liturghie – când aceasta ar cădea în Vinerea Mare (nu este cazul în actuala situaţie calendaristică provizorie) –, cum indică Tipicoanele actuale.