luni, 30 mai 2011

Parintele Paisie Aghioritul, un mare iubitor si aparator al traditiei bisericesti

Parintele Paisie ar putea fi caracterizat ca un mare iubitor, implinitor, dar si aparator al traditiei noastre. Fireste, in ceea ce priveste Sfanta Tradite Apostolica, ca una ce este un izvor al credintei noastre si de aceeasi valoare si autoritate cu Sfanta Scriptura, ar fi de prisos sa vorbim, deoarece alipirea de ea constituie o datorie de baza a fiecarui ortodox. Asadar, ne vom rezuma aici la Traditia bisericeasca in general. Si, deoarece pozitia Staretului referitoare la aceasta a fost de multe ori consemnata in textele sale, in "Cuvintele" si in biografiile sale scrise de altii, pentru evitarea repetitiilor vom fi nevoiti sa prezentam lucrurile succint si fragmentar.
Fericitul Parinte respecta intru totul toate cele pe care ni le-au randuit Sfintii Parinti. Ca unul ce era plin de Duhul Sfant, putea sa inteleaga - si de multe ori talcuia si altora - motivele pentru care au asezat aceste randuieli, dar si pentru care se impune sa ramana neschimbate. Pentru indreptarea unor greseli de amanunt, care se poate sa se fi strecurat, sau pentru unele modificari care trebuiau facute din motive duhovnicesti, Stretul considera ca propunerea si infaptuirea lor trebuie facute numai cu acordul barbatilor sfinti, inzestrati cu harisma discernamantului si miscati de Duhul Sfant.
In continuare vom arata cateva atitudini concrete, din care reiese pozitia Staretului:

 
I. Marea sa durere si opozitia sa limpede fata de rugaciunile comune facute de ortodocsi impreuna cu ereticii si, cu atat mai grav, cu cei de alta credinta, chiar si cu idolatrii!

In ciuda incercarii sale de a se stapani si de a nu se manifesta in mod public - deoarece, asa cum spunea el, "ar fi expluatat-o unii pentru interesele lor meschine si s-ar fi facut un rau mai mare" - in unele cazuri "care depaseau orice limite", lasa sa explodeze sfanta lui indignareNu ezita sa numeasca congresele in cadrul carora se faceau rugaciuni comune (de pilda, pentru pacea lumii) "zdrentele diavolului din care nu poate iesi nimic bun". Ne amintim de o astfel de "explozie" a sa petrecuta in prezenta mai multor parinti, inainte de inceperea unei privegheri la o chilie invecinata, pricinuita de primul congres de la Assisi (1986).

II. Staruinta sa in lupta dusa pentru pastrarea neschimbata a limbii liturgice si condamnarea cu asprime a oricarei discutii despre traducera textelor liturgice in limba neogreaca. Deoarece, dupa cum el insusi accentua:

a) Se pierde sfintenia cuvintelor si nu se mai deosebesc apoi de limba nesfintita, adica fireasca, lumeasca [la fel si Arhimandritul Sofronie observa:

"Daca am folosi pentru savarsirea Sfintei Liturghii limba de fiecare zi, atunci aceasta ar naste in sufletul si mintea celor aflati acolo impotriviri apartinand unui nivel inferior, nivelul existentei noastre firesti" in A-L vedea pe Dumnezeu asa cum este", Arhim. Sofronie Saharov, Sfanta Manastire a Cinstitului Inaintemergator, Essex-Anglia, 1993, pg. 376]

 Din acest motiv, nu era de acord cu inlocuirea termenilor liturgici, chiar si in unele lucrari auxiliare, folosite pentru explicarea textului Sfintei Liturghii.

b) Este cu neputinta sa fie redati pe deplin in limba cea noua (neogreaca) termenii si sensurile, cu cat mai mult cu cat traducerea nu este facuta de oameni sfinti.

c) De altfel, nu este asa de greu, pentru cineva care are putina dispozitie buna, sa inteleaga limba sau cel putin sa afle ce inseamna cateva cuvinte necunoscute lui. [Si parintele Sofronie este categoric in aceasta privinta: "Nu este nevoie ca limba liturgica sa fie inlocuita cu cea de fiecare zi, caci aceasta ar scadea nivelul duhovnicesc si ar produce o paguba incalculabila. Sunt absurde afirmatiile unor oameni contemporani, care spun ca nu inteleg limba duhovniceasca veche" (op. cit. pg. 375]

III. Dezacordul sau fata de citirea rugaciunilor liturgice in auzul poporului (credinciosilor). Staretul spunea ca prin aceasta:

a) Mireanul poate pierde simtamantul plin de evlavie pricinuit de diferenta dintre el si cel sfintit si se creeaza un sentiment de evlavie falsa, care ascunde inlauntrul ei, dar si cultiva in acelasi timp, mandria.
b) Abate pe credincios catre o urmarire rationala a Sfintei Liturghii, iar nu catre trairea mistica a ei.

Un tanar monah aghiorit, care din indelunga urmarire a rugaciunilor citite de preot in timpul Sfintei Liurghii le invatase pe de rost, a continuat si in Sfantul Munte sa "urmareasca" mental pe preotul slujitor. Cand insa i-a spus aceasta Parintelui Paisie, el l-a sfatuit sa nu o mai faca.

IV. Dezaprobarea sa vadita chiar si fata de propunerile facute pentru discutarea schimbarilor perioadelor Sfintelor Posturi. Feluritelor pretexte aduse in discutie in acest caz, Staretul le opunea posibilitatea fiecarui duhovnic de a face un pogoramant individualizat (de pilda pentru cazurile de boala, de neputinta etc.).

V. Puternica sa impotrivire fata de incercarile facute in vederea schimbarii sau desfiintari imbracamintei clericilor si, in general, a laicizarii infatisarii lor (tunderea barbii si a parului).

VI. Straduinta sa plina de ingrijorare facuta pentru pastrarea traditiei monahale si, mai ales, a celei aghiorite. Pe langa caracterul ascetic, vom vorbi si despre alte cateva elemente ale traditiei  aghiorite, asupra carora Staretul punea accentul si care, asa cum spunea el, mai demult le intalnea din belsug in Sfantul Munte, in timp ce in vremea noastra ele s-au imputinat tot mai mult:

1. Credinta nestramutata in Dumnezeu, cea izvorata din simplitatea inimii, care adeseori savarsea minuni, iar nu o "intelegere" a lui Dumnezeu, care are mai degraba numai infatisarea evlaviei si este plina de cunostinte ermeneutice, dogmatice si, in general, teologice, dar este influentata (sau chiar dominata) de supraaccentuarea ratiunii si de scolasticism.

2. Daruirea in intregime lui Dumnezeu a inimii si increderea desavarsita in El, iar nu in mangaieri omenesti (donatii banesti, impodobiri si infrumusetari, prietenie - si chiar slugarnicie - cu puternicii zilei...).

3. Intaietatea acordata celor duhovnicesti (rugaciune, studiu duhovnicesc, trezvie...) si indeletnicirea masurata cu diferitele "lucrari secundare" ale vietii monahale, facuta pentru dobandirea celor abosolut necesare intretinerii trupului. [Adica, invatarura Evangheliei: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. " (Matei 6, 33) pe care noi, din pacate am rasturnat-o.]

4. Pastrarea linistii exterioare cu pretul oricarei jertfe, pentru a putea dobandi linistea launtrica (evitarea zgomotelor de orice fel).

5. Asculatrea fata de Staret, facuta cu bucurie si de bunavoie, din respect si dragoste, iar nu cea facuta din frica, care seamana mai mult cu disciplina militara.

6. Simplitatea, sinceritatea, lipsa de viclesug in comportament, iar nu politetea prefacuta, fatarnicia, diplomatia si minciuna.

7. Initiativa, dar si spiritul de jertfa, aratate in timpul ascultarii, astfel incat ea sa se poata face liber - fireste, din constiinta - de catre fiecare ascultator, cu posibilitatea de a se ruga, a studia s.a.m.d., dar si cu cea de ajutorare a fratelui ce se osteneste (desigur, atunci cand nu "deschide" singur lucrari de prisos, complacandu-se in raspandire). In acest fel, dispare bolnaviciosul caracter "functionaresc" cu programul "sablon" de ascultare, cu nepasarea fata de istovirea aproapelui ("eu am terminat si sunt in regula"), cu "apatia europeana" fata de bunurile obstesti ("o va repara specialistul") etc. , caractere care nu numai ca nu-i lasa pe monahi sa-si cultive marimea de suflet si sa sporeasca in viata duhovniceasa, ci alunga de la ei chair si fireasca omenie.

Sursa: din Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor de Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti 2006



PAGINI WEB:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu