vineri, 27 aprilie 2012

Invierea Domnului, in talcuirea Mitropolitului Hierotheos Vlachos


1. Icoana Invierii prin excelenta

[...] Asa cum observam din textele liturgice, praznuirea Invierii incepe din Vinerea Mare, o data cu slujba Utreniei Sambetei Mari, atunci cand are loc purtarea Epitafului. Omiliile Parintilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, in realitate, cuvinte purtatoare de lumina biruintei Invierii.

Acest lucru se vede si din hagiografia Invierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorarii lui Hristos la Iad sa fie considerata o adevarata icoana a Invierii Mantuitorului. Desigur, exista si icoane ale Invierii care descriu aratarea lui Hristos catre mironosite si catre ucenici, dar icoana Invierii prin excelenta este cea a triumfului asupra mortii, care s-a facut prin pogorarea lui Hristos la Iad, atunci cand sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a purces in lumea intunericului, de unde a eliberat sufletele dreptilor Vechiului Testament care il asteptau pe Izbavitor.

Infatisarea Invierii sub forma pogorarii lui Hristos la Iad are mai multe motivatii teologice importante. Prima motivatie este legata de faptul ca nimeni nu L-a vazut pe Hristos in ceasul in care a inviat, fiindca El a iesit din „mormantul inchis”. Venirea ingerului care a dat piatra la o parte de pe mormant si cutremurul s-au facut doar pentru ca mironositele sa se incredinteze de faptul ca Hristos a inviat. A doua motivatie se leaga de faptul ca Hristos a zdrobit stapanirea mortii si a diavolului in ceasul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea S-a pogorat la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Traditia ortodoxa vadeste faptul ca, prin moartea lui Hristos, stapanirea mortii a fost zdrobita cu totul. De aceea, in Biserica se intoneaza: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand...” Biruinta lui Hristos asupra mortii a avut loc exact in momentul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivatie a unei astfel de reprezentari a Invierii provine din faptul ca prin pogorarea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam si pe Eva de sub stapanirea mortii. Daca prin caderea lui Adam a cazut intregul neam omenesc, pentru ca Adam a fost parintele din care ne-am tras cu totii, o data cu invierea sa am gustat si noi din fructele invierii si ale mantuirii. Datorita legaturilor firesti care exista intre descendenti si ascendenti, ceea ce s-a petrecut cu protoparintele nostru s-a petrecut cu intreaga fire omeneasca.

Din aceste motive, cea mai reprezentativa icoana a Invierii este considerata pogorarea lui Hristos la Iad. Asadar, dupa cum vom vedea si in continuare, punctul central al Invierii este omorarea mortii si izbavirea de diavol. In Biserica se canta: „Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului”. Izbavirea de Iad si desfiintarea mortii constituie intelesul adanc al sarbatorii Invierii.


 2. Despre Iad
[...]
Cuvantul Iad din Noul Testament corespunde cuvantului ebraic Şeol, care inseamna pestera, prapastie, abis si desemneaza imparatia intunecoasa si nevazuta a mortilor, adica locul unde se afla sufletele celor plecati din aceasta lume.

[...]

Iadul este considerat un loc anume, aflat in cele mai de jos ale pamantului, in acord cu conceptiile acelei epoci, potrivit carora Pamantul este la mijloc, Cerul este deasupra pamantului, iar Iadul se gaseste in tenebrele de sub pamant. Desigur, aceste lucruri trebuie intelese in mod simbolic. Datorita faptului ca sufletele nu sunt materiale, ci sunt fara materie, nu putem considera ca Iadul este un loc anume.

Astfel, in Sfanta Scriptura, imaginea Iadului este folosita simbolic pentru a desemna stapanirea mortii si a diavolului. Sfantul Apostol Pavel spune: Deci, de vreme ce pruncii s-au facut partasi sangelui si trupului, in acelasi fel si El S-a impartasit de acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stapanirea mortii se identifica cu puterea diavolului.

Asadar, in Traditia ortodoxa, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stapanirea mortii si a diavolului. De aceea spunem ca sufletele oamenilor care se afla sub puterea diavolului si a mortii se afla in Iad. [...]

3 Pogorarea lui Hristos la Iad descrisa de Sf. Epifanie

[...]

In Traditia Bisericii, se vorbeste mult despre pogorarea lui Hristos la Iad, in sensul patrunderii Sale in imparatia mortii. Troparele care se canta la Vecernia Pastelui sunt cutremuratoare. Ele incep astfel:astazi Iadul striga suspinand”. Asadar, Iadul se tanguieste. In aceste tropare se mai spune printre altele ca puterea Iadului a fost nimicita pentru ca Hristos i-a eliberat pe toti cei care fusesera de veacuri sub stapanirea sa. Graitoare sunt in acest sens cuvintele:

Zdrobitu-s-a stapanirea mea, Pastorul S-a rastignit si pe Adam l-a inviat. De cei peste care eram imparat sunt lipsit, si pe care i-am inghitit, puternic fiind, pe toti i-am varsat. Desertat-a mormintele Cel ce a fost rastignit; slabit-a puterea mortii.

Deosebit de important pentru intelegerea acestor fapte este cuvantul de invatatura al Sfantului Ioan Gura de Aur care se rosteste in timpul sfintei Liturghii din Duminica Pastelui. Printre altele, in acest cuvant se spune ca, atunci cand l-a intalnit pe Hristos, Iadul „s-a amarat… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorat… s-a surpat… a fost legat”. In continuare, se adauga ca, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a rapit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o data in fata lui Dumnezeu; a inghitit pamant-tarana, dar a primit cerul in pantece; a luat ceea ce a vazut, adica trupul omenesc si firea omeneasca, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adica de Dumnezeire.

Sfantul Ioan Damaschin expune invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad intr-un tropar din canonul Pastelui. Vom prezenta in intregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut:

Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase; iar a treia zi, ca si Iona din chit, ai inviat din mormant”.

In cadrul unei omilii prin care talcuieste un psalm al lui David ce se refera la acest subiect (Ps. 23, 7-10), Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunata a pogorarii lui Hristos la Iad si a tuturor lucrurilor care s-au petrecut in acest rastimp. In cuvinte expresive, el spune ca Hristos S-a pogorat la Iad „ca un Dumnezeu, ca un razboinic… ca un imparat”, insotit nu de douasprezece cete de ingeri, ci de mii de mii si de milioane de milioane de ingeri.

Inainte ca Hristos sa ajunga in locasurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a coborat acolo Arhanghelul Gavriil ca sa vesteasca tuturor sosirea lui Hristos, asa cum tot el vestise odinioara si Fecioarei Maria zamislirea Mantuitorului in pantecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicati, capetenii, portile voastre. Dupa aceea a grait Arhanghelul Mihail: …si va ridicati portile cele vesnice. Puterile ingeresti au strigat: dati-va la o parte strajeri ai raului, iar stapaniile: sfaramati-va lanturi care nu ati fost nicicand dezlegate… infricosati-va tirani si calcatori de lege. Apoi a venit Hristos si a semanat frica, tulburare si groaza. Atunci, stapanitorii Iadului au intrebat cu glas mare: cine este acesta imparatul slavei? Iar puterile cerului au raspuns: Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi… Domnul puterilor, Acesta este imparatul slavei (Ps. 23,7-10).

In continuare, Sfantul Epifanie face o descriere minunata a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit pasii lui Hristos, Care Se apropia, asa cum i-a auzit candva si in Rai, dupa caderea in pacat. Odinioara, a simtit frica, insa acum, simte bucurie si desfatare. Cuprins de pocainta, Adam a strigat tuturor sufletelor: „Domnul meu sa fie cu voi cu toti”, iar Hristos a raspuns: „Şi cu duhul tau“.

Dupa aceea, Hristos l-a prins de mana, l-a inviat si i-a spus tot ce facuse pentru mantuirea lui si a intregului neam omenesc.

4 Motivele pogorarii la Iad a lui Hristos

[...]

In primul rand, asa cum am mai spus, pogorarea la Iad a fost facuta cu scopul de a zdrobi portile imparatiei intunericului, adica de a pune capat mortii si stapanirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit inca din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfaramat porti de arama si zavoare de fier a frant (Ps. 106, 16). De asemenea, Profetul Isaia s-a facut si el purtator al cuvantului lui Dumnezeu: Eu voi merge inaintea ta si drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi portile cele de arama si zavoarele cele de fier le voi sfarama (Isaia 45,2).

Talcuind aceste fragmente, Sfantul Ioan Gura de Aur noteaza ca Dumnezeu nu a spus ca va deschide portile de arama, ci a fagaduit ca le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul inchisoarea sufletelor; in egala masura, El nu a spus ca va deschide zavoarele, ci le va sfarama, pentru ca inchisoarea sa ramana neputincioasa, deoarece nimeni nu poate fi tinut acolo unde nu este usa sau zavor. Atunci cand Hristos nimiceste ceva, nimeni nu poate sa faca acel lucru la loc.

In al doilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a-l prinde si a-l supune pe Diavol, care pana atunci era stapanul mortii si al Iadului. De altfel, Insusi Hristos a propovaduit in timpul vietii Sale ca nimeni nu poate sa intre in casa celui tare ca sa-i jefuiasca lucrurile si sa-i prade avutia daca mai intai nu l-a legat pe cel tare (Matei 12, 29). Asadar, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce inseamna ca acesta nu mai are nici o putere asupra oamenilor.

In al treilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfantul Apostol Pavel invata acelasi lucru atunci cand spune:

Iar aceea ca „S-a suit” ce inseamna decat ca S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului? Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple (Efes. 4,9).

Astfel, pogorarea in cele mai de jos ale pamantului s-a facut pentru ca toate sa se umple de lumina lui Hristos si, in esenta, pentru ca imparatia mortii sa se piarda. Desigur, trebuie facuta distinctie intre harul lui Dumnezeu care le plineste (le umple) pe toate si harul indumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se impartasesc numai cei indumnezeiti. Sfantul Grigorie Teologul afirma ca, daca toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, inseamna in mod sigur ca existau inchinatori ai lui Dumnezeu atat pe pamant, cat si in imparatia mortilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune: „Ca sa umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorat in cele de dedesubtul pamantului“. Sfantul Ioan Damaschin canta cu glas de biruinta:

Acum toate s-au umplut de lumina: si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru Care s-a intarit”.

In al patrulea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru ca si acolo sa aiba loc cele ce se petrecusera pe pamant. Pe pamant, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei pacatosi, a dat orbilor lumina ochilor si S-a facut pricina de mantuire pentru cei care au crezut, dar si mustrare a necredintei pentru cei necredinciosi. Aceleasi lucruri trebuiau sa se petreaca si in Iad, unde se aflau sufletele celor care murisera, astfel incat intreaga fire omeneasca, adica intreaga omenire, sa auda vestea de mantuire adusa de Hristos. Dupa ce a rasarit soarele dreptatii pentru cei care traiau pe pamant, trebuia sa straluceasca lumina lui Dumnezeu si pentru cei ce locuiau in intuneric si in umbra mortii (Sfantul Ioan Damaschin).

5 Ranile patimilor

Analizand pogorarea lui Hristos la Iad, trebuie sa raspundem la doua intrebari interesante. Prima intrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut ranile de pe Trupul Sau? Iar a doua intrebare este: s-au mantuit toti cei care erau prizonieri ai mortii in Iad?

Raspunsul la prima intrebare nu trebuie sa aiba caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legatura cu faptul ca Hristos a luat atat trup, cat si suflet, fiind om intreg si desavarsit.

Aceasta intrebare a fost pusa deoarece, intr-un tropar din canonul Sambetei Mari, se spune ca Iadul s-a amarat vazand om muritor care s-a indumnezeit si care era plin de ranile Crucii.

Iadul Intampinandu-Te, Cuvinte, s-a amarat vazandu-Te om indumnezeit ranit de batai si Atotputernic; si de infricosatorul Tau chip a ramas fara glas”.

De aici intelegem ca, desi era plin de rani, Hristos era atotputernic.

Se stie faptul ca la Iad s-a pogorat sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, in vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a ramas in mormant. Prin urmare, ranile pe care Hristos le avea in Iad erau fie rani ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua varianta se exclude, drept care trebuie spus ca ranile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca ranile trupului care s-au facut pe Cruce sa fie considerate si rani ale sufletului?

Intr-o analiza anterioara, am spus ca, in timpul Patimilor, atunci cand trupul patimea, Dumnezeirea nu patimea impreuna cu trupul, ramanand nepatimitoare. Dar impreuna cu trupul, patimea si sufletul lui Hristos. Sfantul Nicodim Aghioritul explica faptul ca unele energii ale sufletului lucreaza fara participarea trupului, ca de exemplu, mintea, ratiunea, judecata, care actioneaza atunci cand trupul se linisteste, in vreme ce alte energii ale sufletului, asa cum sunt imaginatia si simtirea, nu lucreaza fara participarea trupului. Astfel, atunci cand trupul lui Hristos era biciuit, semnele si imaginile transfigurate ale biciuirilor si ale patimilor se imprimau si in sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat si pe suflet, si aceasta este ceea ce a vazut Iadul.

De altfel, acelasi lucru se petrece si cu sufletele oamenilor. Sfantul Vasile cel Mare spune ca oamenii care au savarsit lucruri rele si viclene vor invia spre osandire si spre rusine caci „vor purta in ei rusinea si semnele pacatelor”.

Cu adevarat, aceasta rusine este mai ingrozitoare decat intunericul si decat focul cel vesnic caci, asa cum afirma Sfantul Vasile cel Mare, acesti oameni vor pastra pentru vecie in memoria sufletului semnele pacatului pe care l-au savarsit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodata. Poate ca in acest fel putem sa intelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a vazut si a recunoscut sufletul lui Lazar.

In legatura cu cea de-a doua intrebare, trebuie si spunem ca, prin pogorarea lui Hristos la Iad, nu s-au mantuit toti cei ce se gaseau acolo, ci numai dreptii, adica numai cei care ajunsesera la diferite trepte ale indumnezeirii. Sfantul Epifanie spune ca nu s-au mantuit toti oamenii care se aflau in Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate in sensul ca L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atata vreme cat au fost in viata au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Din alte invataturi ale Sfintei Scripturi si din Traditia patristica, stim ca si oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare si de indumnezeire, pentru ca s-au invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat, cu diferenta ca moartea nu fusese inca biruita si de aceea, ei mergeau in Iad. Insa, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos a sfaramat stapanirea mortii, iar cei care aveau comuniune cu El au cezut ca El este puternic si stapanitor si mantuitorul oamenilor si, astfel, au fost eliberati.


6 Inceputul rezidirii este sambata si al renasterii este duminica 
 
[...]

In textele liturgice, Sambata Mare, in care Hristos S-a odihnit dupa toate cate savarsise pentru mantuirea omului, este corelata cu cea de-a saptea zi a creatiei, in care, dupa zidirea lumii si a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se canta: „acesta este Sambata cea prea binecuvantata”.

[...]
Exista o talcuire care spune ca porunca odihnei din ziua de sambata a fost data de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea si reinnoirea omului care urma sa aiba loc prin jertfa si prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorarea Sa la Iad si prin omorarea pacatului si a mortii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul ca, desi inceputul rezidirii si al reinnoirii a fost in ziua Sambetei Mari, in mod cert, renasterea a inceput cu adevarat in ziua de Duminica, atunci cand Hristos a iesit cu trupul din mormant (Sfantul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar daca cinstim ziua de sambata, cinstim mai mult duminica, pe care, mai intai de toate, o consideram ziua rezidirii si a reinnoirii. Cu toate acestea, pretuim si ziua de sambata, dupa cuvantul Sfantului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Cinstita este aceasta sambata, ca zi a rezidirii noastre”.

In Traditia ortodoxa, cinstirea sambetei mai are si o alta insemnatate. In esenta, sambata este legata de odihna omului, de isihasm, adica de asa-numita liniste sfanta, cu tot ceea ce inseamna ea. Dupa ce spune ca cinstirea sambetei este necesara pentru poporul lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel recomanda: sa ne silim, deci, sa intram in acea odihna (Evrei 4,11). Sfantul Grigorie Palama afirma ca, atunci cand omul indeparteaza din mintea sa orice gand si cand, cu rabdare si cu rugaciune neintrerupta, gandul sau se intoarce in inima, el intra in sfanta odihna, adica in vederea de Dumnezeu si in contemplarea Lui.

Aceasta odihna, acest isihasm, nu este o inertie, ci o adevarata miscare. Chiar daca S-a odihnit in cea de-a saptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreata. Acest lucru este valabil si pentru om, care, atunci cand se afla in stare de vedere duhovniceasca, savarseste cea mai inalta lucrare, pentru ca se uneste cu Dumnezeu si ajunge sa iubeasca ceea ce iubeste si Dumnezeu. De aceea, spunem ca omul poate sa traiasca Invierea lui Hristos prin propria sa odihna, adica printr-un mod de viata isihast. Cu cat omul gusta mai mult din sfanta Sambata, adica din sfanta odihna, cu atat mai intens traieste momentul Invierii.

7 Cum sunt socotite cele trei zile dupa rastignire

Intr-un anumit moment, vorbind in parabole, Hristos S-a referit la invierea Sa din morti de dupa trei zile, spunand: Daramati templul acesta si in trei zile il voi ridica. Iudeii au crezut ca vorbea despre templul lui Solomon, pentru inaltarea caruia a fost nevoie de patruzeci si sase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Sau. Chiar si ucenicii au inteles acest lucru abia dupa Invierea Sa (Ioan 2,19-22).

Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fara ascunzisuri despre Invierea Sa cea de-a treia zi: Şi a inceput sa-i invete ca Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe si sa fie defaimat de batrani, de arhierei si de carturari si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31).

Atat de mult se raspandise aceasta invatatura, incat cei care se aflau pe Golgota in ceasul jertfei de pe Cruce, Il huleau spunand: Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti (Matei 27, 40).

De asemenea, arhiereii si fariseii i-au cerut lui Pilat sa pazeasca mormantul, pentru ca si-au adus aminte ca, atunci cand traia, Hristos spusese: Dupa trei zile Ma voi scula (Matei 27, 63).

Cu totii spunem ca Hristos a inviat din morti dupa trei zile. Desigur, atunci cand vorbim despre Inviere, nu intelegem ca a inviat Dumnezeirea, ci ca sufletul, care se despartise de trup fara a fi separat de Dumnezeire, a revenit in trup, si astfel Hristos a iesit din mormant. Apare insa o problema in legatura cu cele trei zile. De cand incepe numaratoarea lor si cum sunt ele socotite, avand in vedere faptul ca Hristos a murit la ora trei dupa-amiaza in Vinerea Mare si a inviat in primele ore ale Duminicii?

Sfantul Ioan Damaschin a formulat o talcuire potrivit careia, cu adevarat, Hristos a stat in mormant timp de trei zile si trei nopti. Analizand faptele legate de Rastignire, el spune ca, in Vechiul Testament, Dumnezeu a numit intunericul noapte si lumina zi. Asadar, intunericul care s-a asternut peste toate in timpul Rastignirii, de la ora douasprezece si pana la ora trei dupa-amiaza, este considerat noapte, fiindca soarele nu s-a intunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solara. Intunericul a cazut pe tot pamantul pentru ca a lipsit energia generatoare de lumina ce izvoraste din corpul solar. De la ora trei si pana la apusul firesc al soarelui, a fost zi. In continuare, a fost noaptea de vineri spre sambata, care se socoteste ca fiind cea de-a doua noapte, iar sambata este cea de-a doua zi. In fine, noaptea de sambata este a treia noapte, iar inceputul zilei de duminica, in care a inviat Hristos, este socotit ziua a treia.

[...]
Este important si motivul pentru care Hristos a inviat dupa trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut sa invieze imediat dupa moartea Sa pe Cruce, dar a inviat dupa trei zile pentru a se adeveri taina mortii, care in alte conditii ar fi putut fi pusa la indoiala. De asemenea, nu a ramas in mormant o vreme mai indelungata pentru ca, daca ar fi trecut mai mult timp, taina Invierii ar fi putut provoca neoranduiala, deoarece, cu cat intarzia mai mult, cu atat ar fi pricinuit mai multe probleme si intrebari iudeilor si ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina mortii sa nu fie pusa a indoiala, si nici taina Invierii lui Hristos sa nu starneasca impotriviri.

[...]

11 Aparitiile lui Hristos dupa Inviere

In textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece aparitii ale lui Hristos inviat din morti, dintre care zece au avut loc in intervalul dintre Inviere si Inaltare, iar una, dupa Cincizecime. Unele dintre aceste aparitii sunt descrise in amanunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat ca nu sunt descrise toate de aceiasi Evanghelisti, adica nu sunt amintite toate cele unsprezece aparitii intr-o anumita Evanghelie, ci o parte sunt amintite de catre unii Evanghelisti, iar cealalta parte, de altii.

Cu siguranta, au mai existat si alte aparitii ale lui Hristos. Acest fapt rezulta din cuvantul Sfantului Evanghelist Luca, ce este cuprins in Faptele Apostolilor:

carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).

Lucrul acesta era firesc sa se intample pentru ca, pe de o parte, Hristos a vrut sa-i mangaie pe ucenici, iar pe de alta parte, a dorit sa ii pregateasca pentru Inaltarea Sa, dar si pentru venirea Preasfantului Duh.

Cele unsprezece aparitii ale lui Hristos sunt urmatoarele:
  1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).
  2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; loan 20,11 -18).
  3. Femeilor mironosite (Matei 28,9-10).
  4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16,12-13; Luca 24,13-15).
  5. Celor zece Apostoli, atunci cand Toma nu era de fata (Marcu 16,14; Luca 24,36-43; Ioan 20,19-25).
  6. Celor unsprezece ucenici, atunci cand Toma era de fata (Ioan 20, 26-29).
  7. Celor sapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,1-23).
  8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28,16).
  9. Apostolilor in Betania, atunci cand S-a inaltat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11,1 Cor. 15, 7).
  10. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15,7).
  11. Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

Aceste aparitii ale lui Hristos de dupa Invierea Sa din morti sunt consemnate in Noul Testament. Exista totusi multe alte exemple de sfinti care s-au invrednicit sa-L vada ei insisi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxa, care este Trupul inviat al lui Hristos, ne ofera experienta Invierii. Referindu-se la rugaciunea „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat“, Sfantul Simeon Noul Teolog invata ca, prin aceasta rugaciune, nu ne referim numai la Invierea pe care au vazut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simpla mentiune istorica, ci mai ales despre Invierea, sau mai bine zis, despre Hristos inviat din morti, pe Care Il vedem in Biserica. Nu spunem „crezand in Invierea lui Hristos”, ci „Invierea lui Hristos vazand. Desigur, sunt multi cei care cred in Inviere, dar mai sunt si altii, chiar daca putini, care Il vad in tot ceasul pe Hristos inviat, imbracat in lumina „si stralucind cu stralucirea nestricaciunii si a Dumnezeirii”, caci cu adevarat, Invierea lui Hristos „este invierea celor de pe pamant”. Asadar, unii sunt martori „auditivi” ai Invierii lui Hristos, iar altii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenta, martorii Invierii lui Hristos.
[...]

12 Femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat

Faptul ca femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos inviat din morti are o semnificatie deosebita. Inspaimantati de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns intr-o casa, in vreme ce femeile, pline de dragoste, de caldura sufleteasca si de barbatie, s-au dus la mormant inca dinainte de a se ivi zorile pentru ca sa unga Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frica nici de intuneric, nici de singuratate si nici de soldati. Aceasta inseamna ca, pentru a se invrednici sa-L vada pe Hristos inviat, omul are nevoie de dragoste si de barbatie.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, faptul ca Hristos S-a aratat mai intai femeilor mironosite are un profund inteles teologic. Sfantul Grigorie invata ca Invierea lui Hristos este innoirea si invierea firii omenesti, rezidirea si reintoarcerea la viata fara de moarte pe care a avut-o primul Adam. Dupa facerea sa, primul Adam a fost vazut mai intai de femeie, care a fost zidita imediat dupa Adam, pentru ca in acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa il vada. In egala masura, pe noul Adam nu L-a vazut nimeni atunci cand a iesit din mormant, dar mai tarziu, prima data a fost vazut de femei.

Asadar, mironositele au devenit evangheliste ale Evanghelistilor si apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebita insemnatate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea caderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Invierii. In acest fel s-a facut reasezarea firii femeiesti pe locul avut inainte de pacat. Nimeni nu o mai poate invinui acum pe femeie de incalcarea poruncii si de cadere.

Nichita Talcuitorul face si alte observatii in legatura cu numele femeilor mironosite. Aceste nume infatiseaza trasaturile personale ale acestora si ne arata felul in care trebuie sa traim si drumul pe care trebuie sa-l urmam pentru a-L vedea pe Hristos inviat din morti.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos sapte duhuri necurate, simbolizeaza acel suflet care se curata de aluatul diavolului prin supunerea fata de poruncile evanghelice. Salomeea, al carei nume inseamna pace, reprezinta omul care a dobandit pacea interioara prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului si a primit lumina cunostintei prin vederea de Dumnezeu si prin intelegerea adancimilor duhovnicesti. Ioana, al carei nume inseamna porumbita, simbolizeaza sufletul fara rautate si plin de virtuti, care a scapat prin blandete de orice patima si care izvoraste intelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci cand omul se distinge prin aceste stari duhovnicesti si se apropie de mormantul inimii sale, el vede dandu-se la o parte piatra indiferentei si a tulburarii cugetului, iar ingerii, care reprezinta constiinta sa, ii vestesc ca a inviat in el gandul virtutii si al cunostintei care fusese mort si, mai mult decat atat, omul se va invrednici sa vada aratarea in inima sa a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi, fara ca aceasta aparitie sa mai fie o preinchipuire sau un simbol.

In concluzie, pentru a se invrednici de inchinarea in fata lui Hristos inviat din morti si de auzirea „cuvantului invierii”, omul are nevoie de curatire interioara.

13 Preasfanta Nascatoare este prima care L-a vazut pe Hristos Inviat

In troparele Bisericii, se spune ca vestea Invierii lui Hristos a fost dusa la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu de ingerul Domnului.

Ingerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioara, bucura-te; iarasi zic: Bucura-te, ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant”.

Desigur, din textele evanghelice nu rezulta clar ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat. Exista insa fraze care se refera la „cealalta Marie”. Sfantul Evanghelist Matei scrie: Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28,1). De asemenea, in alta parte, se vorbeste despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Talcuind aceste situatii, Sfantul Grigorie Palama spune ca este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormant. Ea a aflat de la inceput din gura Arhanghelului Gavriil ca Fiul ei a inviat, dupa care L-a vazut pe Acesta, si numai ea s-a invrednicit sa-I cuprinda picioarele cu mainile sale.

Asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, era drept si corect ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa fie prima care sa afle vestea Invierii si prima care sa-L vada pe Hristos inviat. Desigur, acest lucru are legatura si cu faptul ca Maica Domnului ajunsese la o mare curatie, pentru ca de mic copil traise indumnezeirea.

Faptul ca Sfintii Evanghelisti au evitat sa spuna direct ca prima care L-a vazut pe Hristos a fost Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu are o motivatie importanta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, pentru ca ei nu au vrut sa dea necredinciosilor prilej de a pune la indoiala invierea, de vreme ce aceasta a fost constatata de Maica lui Hristos.

Maica Domnului a fost ultima care a plecat de langa Cruce. Tot ea a fost si prima care s-a dus la mormant ca sa unga cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru ea era Maica Lui, dar si datorita starii ei duhovnicesti inalte, pentru ca cei care au vedere de Dumnezeu intr-un grad ridicat au o cunostinta mai mare si o dragoste mai desavarsita.

[...]
15 Hristos s-a aratat lui Toma dupa ce acesta a fost pregatit

Atunci cand a avut loc prima aratare a lui Hristos catre ucenicii Sai, Sfantul Apostol Toma nu era de fata. Cu toate acestea, si el s-a invrednicit de vederea lui Hristos dupa opt zile, adica in duminica urmatoare (Ioan 20, 24-30).

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arata ucenicilor atunci cand acestia erau stransi laolalta. De aceea, nefiind de fata, Apostolul Toma nu a putut sa-L vada si el. In duminica urmatoare insa, atunci cand se afla printre ceilalti, s-a invrednicit si el sa aiba parte de aceasta mare experienta. Prin urmare, suntem sfatuiti sa nu lipsim de la intalnirile de duminica, pentru ca sa nu patim si noi ceea ce a patit Toma.

Exista o motivatie profunda pentru care Toma nu s-a invrednicit sa-L vada pe Hristos din prima zi. Asa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, Toma era sovaitor si considera imposibila Invierea lui Hristos. Asadar, el nu ajunsese inca la o asemenea stare duhovniceasca incat sa-L vada pe Hristos inviat. Anterior, am subliniat faptul ca Hristos Se arata celor care se gaseau intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare, pentru ca aratarea Sa sa reprezinte pentru ei mantuire, nu iad. Se pare insa ca Toma nu ajunsese inca la maturitatea duhovniceasca ceruta de o asemenea impartasire.

De altfel, faptul ca Hristos a intarziat o saptamana pana sa i Se arate lui Toma a insemnat ca i-a lasat acestuia timp pentru a se pregati. Hristos a amanat aparitia in fata lui Toma „pentru ca sa fie invatat de ceilalti ucenici, iar cele auzite sa-l faca mai ravnitor si, in viitor, sa-l faca mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Asadar, a fost nevoie de o saptamana intreaga pentru ca Toma sa primeasca de la ceilalti ucenici invatatura trebuincioasa si pentru ca sa afle cele petrecute in legatura cu aratarea lui Hristos, astfel incat sa se aprinda in el o mare ravna, dar si sa se pocaiasca pentru necredinta sa, iar aratarea lui Hristos sa ii fie spre mantuire.

Dupa ce Toma s-a pregatit in mod corespunzator, in momentul aparitiei lui Hristos, el s-a facut teolog si a marturisit: Domnul meu si Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Aceste cuvinte arata certitudinea sa privind cele doua firi ale lui Hristos unite intr-un singur ipostas, pentru ca Domn desemneaza firea omeneasca, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiasca, si amandoua aceste firi sunt unite in Hristos inviat din morti (Cuviosul Teofilact).

Asadar, Toma nu a fost necredincios in sensul ateismului, ci in sensul ca nu era in stare sa primeasca credinta prin vederea de Dumnezeu. Pentru multa vreme, el s-a aflat la treapta credintei „din auzite”, dar dupa aceea a ajuns la credinta ce se naste din vederea de Dumnezeu. Exista asadar o mare diferenta intre ateu, care este un om impotriva lui Dumnezeu, si cel necredincios sau cel neincrezator, care isi are credinta din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

16 Pe Marea Tiberiadei Ioan L-a recunoscut pe Domnul si Petru a alergat catre El

Una dintre aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor s-a facut pe Marea Tiberiadei, in ceasul in care acestia pescuiau in larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de aceasta aparitie si nici felul in care Hristos S-a aratat, ci vom sublinia numai cateva aspecte interesante.

Primul aspect este ca ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus”. Acest lucru se explica prin faptul ca, in realitate, aparitiile lui Hristos nu sunt numai prezenta Acestuia, ci reprezinta adevarate revelatii dumnezeiesti. Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede: „Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi”. Hristos Se arata pe Sine Insusi atunci cand voia. Asemenea aparitii sau transformari ale lui Hristos au fost multe, atat inainte, cat si dupa Inviere.

Al doilea aspect este ca aparitia lui Hristos se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor. Astfel, dupa pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus si lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»” Iar atunci, Petru si-a incins haina si s-a aruncat in apa pentru ca sa ajunga mai repede la Hristos. De aici, vedem ca ucenicul pe care il iubea Hristos si care este expresia vederii de Dumnezeu Il recunoaste pe Hristos, in vreme ce Petru, care se gasea inca la treapta faptuirii, tocmai din cauza lepadarii si a starii de pocainta in care se afla, alearga catre Hristos. Sfantul Grigorie Palama spune ca Ioan era „mult mai pregatit decat toti ceilalti pentru a primi cunostinta dumnezeiasca, in vreme ce Petru era „mai grabnic in fapta decat toti”. Asadar, Ioan era la treapta teoriei, in vreme ce Petru era sarguincios spre practica. Acest lucru arata ca teoria il recunoaste pe Dumnezeu, iar practica urmeaza teoriei. Cateodata, se manifesta mai intai practica, dupa care urmeaza teoria, iar alteori, teoria – care naste cunostinta – este urmata de practica.

Al treilea aspect are legatura cu faptul ca, atunci cand au venit pe tarm, ucenicii au vazut „jar pus jos si peste pus deasupra si paine. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, cuvantul anthrakiarf desemneaza in realitate un fel de piele pe care drumetii o asezau jos, in loc de masa. Asadar, ucenicii au vazut un peste care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alaturi de o paine. Faptul ca i-a chemat sa pranzeasca si ca le-a dat El insusi sa manance arata ca El este Cel care va darui desfatarea ce va sa fie dupa ce Apostolii vor prinde pesti in mrejele lor, prin propovaduire si prin strangerea tuturor laolalta intru credinta cea adevarata.

[...]
20 Semnificatia Pastelui

Ziua Invierii se mai numeste si Paste. Acest cuvant este repetat in multe tropare ale Bisericii si aduce crestinilor bucurie duhovniceasca.

Asa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, cuvantul Pasha(Paste) provine din evreiescul Fasca, litera f devenind p, iar litera c devenind h. In limba ebraica, cuvantul Paste inseamna trecere, fiind cunoscuta sarbatoarea Pastilor, in timpul careia evreii isi aminteau de trecerea minunata prin Marea Rosie. Desigur, dupa cum afirma si Sfantul Grigorie Teologul, exista unii care cred ca Pasha provine din cuvantul pashin (a patimi) si inseamna Patima lui Hristos pentru noi, insa cea mai buna interpretare este prima.

Asa cum poporul israelit sarbatorea trecerea Marii Rosii si dobandirea libertatii, la fel si Ierusalimul cel dupa har sarbatoreste noua trecere de la moarte la viata. Aceasta este interpretarea pe care Sfantul Grigorie Teologul o da intr-o predica rostita in ziua de Paste. Preluand aproape fara modificare anumite texte ale Sfantului Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

Ziua Invierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de la pamant la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cantam cantare de biruinta”.

Sarbatorind Pastele, Cuviosul Iosif Vrienios, care a fost ucenic al Sfantului Grigorie Palama si indrumator al Sfantului Marcu Evghenicul, analizeaza intelesul teologic al acestui praznic imparatesc. Pastele inseamna trecerea de la intuneric la lumina, iesirea din iad pe pamant, ridicarea de la pamant la ceruri, mutarea de la moarte la viata, invierea muritorilor cazuti, rechemarea exilatilor alungati din Rai, scoaterea din stricaciune a celor robiti, viata adevarata a celor credinciosi, bucuria intregii lumi si cinstea Sfintei Treimi. Semnificatiile Pastelui sunt fara numar, pentru ca la fel de multe sunt si fetele harului care insoteste aceasta sarbatoare. Pastele este alinarea sufletelor, desfatarea gandurilor, odihna trupurilor, luminarea ochilor, dulceata rostirii, veselie, caldura, pace si bucurie.

Sarbatoarea Invierii lui Hristos are loc o data pe an, dar mai exista si Pastile din fiecare saptamana. Sfanta Liturghie si impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos fac posibil ca fiecare om sa se impartaseasca din lumina Pastelui. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens: „Pastele nu inseamna post, ci jertfa si dar, inseamna fiecare strangere laolalta a credinciosilor”, pentru ca, de fiecare data cand ne adunam la sfanta Liturghie, plinind ceea ce ne cere Biserica, puterile lui Satana sunt nimicite (Sfantul Ignatie Teoforul), iar noi dobandim simtirea ca moartea a fost biruita.

Pastele nu este numai sarbatoarea in sine, ca mutare de la moarte la viata, ci este Insusi Hristos. De altfel, mantuirea omului nu poate fi conceputa fara Dumnezeul-Om, pentru ca El este calea, adevarul si viata. El este invierea oamenilor. De aceea, in canonul sarbatorii Pastelui, Sfantul Ioan Damaschin il numeste pe Hristos Paste. El scrie:

O, Pastile cele mari si preasfinte, Hristoase! O, intelepciunea si Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu”.

Aceasta caracterizare are legatura cu ceea ce a spus si Sfantul Apostol Pavel: Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (I Cor. 5,7).

Asadar, prin Hristos, Care este Pastele cel viu, putem si noi sa traim Pastile, care inseamna trecerea noastra de la moarte la viata.

2 comentarii:

  1. Doamne ajuta.Ati putea publica un articol privitor la Insemnatatea Luminatorii Pastelui? Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ati putea preciza ce intelegeti prin "Insemnatatea Luminatorii Pastelui"? Sau ce anume v-ar interesa mai mult.

      Dupa cunostinta mea cand vorbim de luminatori, prin aceasta intelegem ca fiind luminatorul zilei, soarele, si luminatorul noptii, luna. Si Cine altul poate fi Luminatorul Pastelui decat numai Soarele Hristos?

      Ștergere