sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Incredere si speranta - Predica a IPS-lui Bartolomeu Anania




La un moment dat Mantuitorul Hristos se indrepta spre o cetate Nain. Era inconjurat, insotit, de ucenicii Sai, si de mare multime de popor, care era bucuros sa Il urmeze si sa ii asculte invataturile. Si iata ca, atunci cand se apropia de poarta cetatii, din cetate iesea un alt convoi numeros de oameni ducand la groapa un mort. Mortul era un tanar din acea cetate, singurul fiu al mamei sale, care la randul ei era vaduva. Si fireste, ca la orice inmormantare toti lacramau, iar mama mortului fireste, plangea, pentru ca isi pierduse fiul. Si de indata ce s-a intalnit cu convoiul, Mantuitorul Hristos S-a oprit, si S-a oprit langa patul pe care era adus mortul. Pe atunci mortii nu se duceau in sicrie, ci pe o targa, pe un pat, si era pus de-a dreptul in mormant. Si I-a spus mamei mortului: "Nu plange!". Si a grait catre mort: "Tinere, tie iti zic, scoala-te!". Si mortul s-a ridicat si a inceput sa vorbeasca iar Domnul Iisus i l-a dat mamei sale, si toti cei de fata Il mareau pe Dumnezeu pentru aceasta minune. Si moartea executa ordinul Stapanului si i-l paraseste pe fiu, pe tanar.

Dragii mei, iata, sa ne imaginam aceste doua convoaie omenesti: unul care iese din cetate sub semnul mortii si altul care intra in cetate sub semnul Vietii, pentru ca Iisus este Cel ce a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!". Si daca este Viata, oriunde se gaseste El este viata, si trebuie sa fie viata. Dar, ne spune Sfantul Evanghelist Luca, ca, Iisus cand a vazut-o pe mama mortului ca plange, i S-a facut mila, si apropiindu-Se de ea i-a spus: "nu plange!". Pai cum sa nu plangi, cand o mama singura, vaduva, se gaseste langa cadavrul fiului ei? Singura pe lume, cum sa nu plangi? Care dintre noi nu plange la o inmormantare, macar lacramam? Care nu plange la moartea cuiva drag? Jeleste, uneori cu forme foarte violente ale plansului si ale durerii. Omeneste este sa plangi. Uneori si animalele plang, iar omul care este mai sensibil decat ele, sa nu planga?

Iubitii mei, acest "nu plange" nu este o tagada a naturii umane, ci este o promisiune asupra a ceea ce urmeaza sa invinga plansul, in asa fel incat plansul sa nu fie biruitor in viata omului, asa cum nici moartea nu trebuie sa aibe ultimul cuvant. El spune mamei "nu plange" si dupa aceea ii inviaza fiul. Si ne spune Sfantul Evanghelist "si dupa ce l-a inviat l-a dat mamei sale, cea care plangea, iar mama a plecat acasa fericita, cu fiul ei viu si intreg".

Iubitii mei toti ne intristam... Un poet francez a scris un vers celebru: "cu fiece plecare murim cate putin". Orice despartire este un fel de moarte a sufletului, pentru ca orice despartire de cei dragi este urmata de o durere, de o lacrima, de un regret, de o parere de rau... Cu atat mai mult cand ne despartim pentru totdeauna, de un mort. Avem sentimentul ca ceva din noi s-a rupt

Dar, eu as pune o intrebare esentiala: cand plangem la inmormantare, pe cine plangem in realitate, pe cel care pleaca, sau pe cei care raman? Pai, cel care pleaca a murit. E o lege, este singura noastra certitudine, moartea. De orice ne putem indoi in aceasta viata numai de moarte nu. Si atunci daca este singura certitudinte, oricum trebuie sa se intample mai curand sau mai tarziu. Totusi, noi plangem pe mort, si mai degraba ii plangem pe cei vii.

Cand Mantuitorul Hristos se gasea pe drumul calvarului ducandu-Si in spinare Crucea, plin de sudoare si de sange, zdrobit de bataile cu bicele, obosit, femeile pe marginea drumului plangeau. Plangeau de mila lui. Era un Om care suferea. Auzisera de El, pe semne ca era un criminal, dar si un criminal cand sufera ti se face mila de el. La care Mantuitorul le spune, din mers: "nu pe Mine sa ma plangeti, fiice ale Ierusalimului, ci plangeti-va pe voi, si pe copiii vostri". Fiicele Ierusalimului reprezentau pe evreii care nu-L recunoscusera pe Iisus si care de fapt Il ucideau. Plangi pe un pacatos care nu se pocaieste. Pe el trebuie sa-l plangi, nu pe cel care merge la moarte, sau care a murit.

Dar, fara indoiala ca, cei din cetate o plangeau pe femeia vaduva care ramasese fara singurul ei copil, nadejdea ei, bucata ei de paine. Cel care lucra sa o intretina si pe ea, si de-acuma ramanea singura, poate in situatia de a intinde mana, de a cere de pomana, de a se umili, si deseori de a cere fara sa i se dea nimic. Aceasta este o tristete enorma. Si de mila unei asemenea femei plangi, nu se poate sa nu plangi. Asadar daca analizam bine iubitii mei, mai degraba ii plangem pe cei care raman decat pe cel care a plecat. Noi, Biserica, nu plangem, ne rugam, si ne rugam pentru cel plecat, pentru cel mort. De ce? Pentru ca nu stim precis unde se duce, si trebuie sa-l insoteasca rugaciunile noastre. Voi reveni asupra acestei idei.

Acuma vreau sa merg mai departe si sa spun: este intotdeauna moartea o nenorocire? Ca n-o putem explica. De ce un om moare la 12 ani, un altul la 30, un altul la 90, la 110 ani? Si zicem "totul este in mana lui Dumnezeu!". Pentru ca El stie ce face, in timp ce noi nu stim ce gandeste El.

Am sa va dau un exemplu din Sfanta Scriptura si anume din Vechiul Testament, pentru ca exista acolo o carte scurta care se numeste Cartea Rut. De ce este vorba? De o evreica, dintr-o cetatea a lui Israel, care se numea Noemina, si care a plecat impreuna cu barbatul si cu cei doi feciori ai lor in tara Moabului. De ce? Pentru ca era o seceta foarte mare, foamete cumplita, si nu mai aveau cu ce sa traiasca. Si au plecat in acea tara pagana unde nu era seceta si unde se gaseau de-ale gurii. Si au ramas acolo mai multa vreme; pana si seceta din tara lor a fost de lunga durata. In acest timp Noeminei i-au murit barbatul, si a ramas cu cei doi feciori. Feciorii erau la varsta casatoriei si s-au casatorit cu doua fete din partea locului, cu doua moabitence. Una dintre ele se numea Rut. Si s-a intamplat ca au murit si baietii Noeminei, si ea s-a trezit vaduva, si cu cele doua nurori vaduve, trei femei singure, iar ea in tara straina, nestiuta de nimeni. Si atunci ea a spus: "iata dragele mele a vrut Dumnezeu sa ramaneti vaduve, dar voi sunteti tinere, si trebuie sa va refaceti viata. E bine ca eu sa ma intorc in tara mea, pentru ca am primit veste ca nu mai este seceta, am cu ce trai, iar voi ramaneti aici dragele mele, Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va ajute ca sa voi sa puteti sa va reconstrui viata". La care una a ramas, iar cealalta, Rut, a raspuns: "nu mama, eu raman cu tine, mi-am lipit sufletul de al tau, si merg cu tine. Tara ta va fi si tara mea, casa ta va fi si casa mea, Dumnezeul tau va fi si Dumnezeul meu!". Si a zis "bine!". Si Rut a mers impreuna cu socara sa, Noiemina, in cetatea de bastina, si acolo s-a casatorit cu Booz. Era un om cu stare, cu dare de mana, si ruda cu Noemina, deci israelian, si au intemeiat o casnicie, si de la aceasta casnicie s-a nascut Iesei si astfel moabiteanca Rut a devenit bunica regelui David, profetul si psalmistul. Totul parea o nenorocire, si seceta si instrainarea si moartea barbatilor, dar iata ca Mana lui Dumnezeu a lucrat nevazuta, pentru ca Rut, aceasta femeie pagana sa fie pomenita in Sfanta Scriptura in arborele genealogiei dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum se stie, dupa trup, Domnul se tragea din David. Sfanta Fecioara Maria era numita fiica lui David, iar El era numit fiul lui David, adica urmasul direct al lui David. In spita aceasta se gasea si moabiteanca Rut, caruia ii murise si socrul si sotul.

Este Providenta de fata lucratoare in aceasta asa-numita intamplare? Nimic nu este intamplator dragii mei! Iata deci cum o moarte pare o mare nenorocire, si tot prin aceasta moarte Dumnezeu are un plan prin care se va implini in viitor. De aceea dragii mei, intotdeauna sa nu cadem in disperare atunci cand ne gasim in fata perspectivei de a muri noi, sau in fata mortii altcuiva, pentru ca noi credem in invierea mortilor, asa cum nu au cei care nu au nadejde, nu au speranta.

Dragii mei, noi ca fii ai Bisericii si ca slujitori ai Bisericii, ii mangaiem pe cei vii, pe cei ramasi. E datoria noasta sa le alinam durea si sa-i incurajam. In acelasi timp ne rugam pentru cei morti. De ce? Pentru ca nu stim unde se duce. Moartea in sine este o certitudine, dar ceea ce este dincolo de moarte ramane un mister. Inca nu putem sa raspundem de acum. Noi stim atat, ca dupa moarte sufletul merge fie in Rai fie in Iad, dupa viata pe care a dus-o. Dar rugaciunile noastre il insotesc si acolo, dupa moarte, pentru ca rugaciunea nu are bariere. In fata rugaciunii nu exista nicio poarta inchisa sau incuiata. Ea strabarte cerurile, ajunge la Dumnezeu, si cu Dumnezeu ajunge la persoana pentru care ne rugam. De aceia iubitii mei, o speranta exista si pentru cei care ajung in Iad, prin pacatele lor.

In "Infernul" lui Dante se spune, se povesteste, ca pe poarta Iadului exista o inscriptie: "lasati aici orice speranta, voi cei ce intrati!". Ei bine, in crestinismul nostru rasaritean aceste cuvinte sunt inexistente. Dimpotriva, chiar cand intri in Iad, tot trebuie sa ai o speranta, este posibil sa scapi, prin rugaciune! Pentru ca in Iad se sta de la moartea insului si pana la Judecata de Apoi. Este un spatiu de timp, pe care nu-l stim, nu-l putem estima cat este de lung, dar in acest timp rugaciunile Bisericii nu inceteaza pentru cel care se gaseste chiar acolo in Iad, si o raza de lumina tot se deschide si pentru el, pentru ca la Judecata din Urma, la Invierea cea de Obste, el sa fie in buna parte curatit de pacatele lui prin rugaciunile celor ce s-au rugat pentru el, si bineinteles daca si el, in libertatea pe care o are, le accepta si le primeste. Daca nu le accepta si spune "nu am nevoie de rugaciunile voastre", va merge in focul vesnic si in intunericul cel mai dinafara. Dar daca devine constient, se scutura si-si capata constiinta de sine, si a mantuirii lui, atunci este posibil sa se mantuiasca.

Iata deci, iubitii mei, indemnul pe care ni-l da Sfanta Scriptura din Evanghelia de astazi. E normal si omeneste sa plangem in fata mortii, a fenomenului mortii, sa-i plangem pe cei morti, si sa-i plangem pe cei ce au ramas, dar crestinismul ne indeamna sa ne ridicam ceva-ceva deasupra omenescului, si sa nu plangem, sa-l invingem prin credinta noastra, atunci nu vom mai fi disperati in fata mortii, ci vom fi dimpotriva tremati si ne vom apropia de ea sau vom astepta sa se apropie cu mai multa seninatate, cu mai multa cumpanire, cu atat mai mult cu cat noi prin Biserica si prin Sfintele Taine suntem pregatiti si ne pregatim pentru ea.

  Ultima pocainta si ultima impartasanie este decisiva pentru un om, chiar daca a dus o viata pacatoasa si nu s-a pocait, cel putin pe patul de moarte, daca este constient si este sincer, si se pocaieste sincer de viata pe care a dus-o, prin Sfanta Euharistie, care urmeaza pocaintei, este posibila mantuirea lui si patrundera lui in Rai. Iata ce imensa posibilitate ne ofera Biserica prin exemplul talharului de pe cruce de langa Mantuitor. O viata intreaga traise in pacate, omorase oameni, si in clipa in care isi da seama ca langa el pe cruce se gaseste Fiul lui Dumnezeu ii spune: "pomeneste-ma Doamne cand vei veni in Imparatia Ta!". La care Iisus a raspuns "adevar iti spun: astazi vei fi cu Mine in Rai". Vedeti dumneavoastra cum poarta Raiului se deschide prin pocainta unui mare pacatos, cu atat mai mult pentru noi. De aceia dragii mei fiti increzatori, pentru ca, chiar daca credinta noastra se clatina, chiar daca stiinta noastra teologica este incompleta si subreda, ne ramane un mare dar al Sfantului Duh: speranta. Pe aceasta sa n-o pierdeti niciodata!

De aceia, se spune, ne rugam pentru cel care a murit "intru nadejdea vietii de veci". Prin viata de veci se intelege viata noasta de veci in Dumnezeu, alaturi de Iisus Hristos, in Rai. "A murit intru nadejdea vietii de veci". De aceia iubitii mei, noi speram. In ce speram? Nu in dreptatea noastra, ci in mila lui Dumnezeu.

Mantuitorului Hristos i S-a facut mila de femeia vaduva. Alte minuni le-a facut pentru alte ratiuni, sa-Si demonstreze dumnezeirea pentru ca oamenii sa creada. Chiar invierea lui Lazar a fost demonstrativa in fata multor iudei, pe cata vreme invierea fiului vaduvei din Nain, care este aratata acolo in acea frumoasa fresca, iata mama in vesmant visiniu, ingenunchiata langa patul mortului, si Iisus care se apropie pune mana pe mort si porunceste sa se ridice. Iisus Hristos, minunea aceasta a facut-o din mila, ca I-a fost mila de mama aceia nefericita, si I-a fost mila si de cei care il plangeau pe mort.


De aceia, iubitii mei, intre dreptate si mila, Dumnezeu este Cel care opereaza cu mila, ca daca ar fi dupa dreptate, ca la judecatorie, ca la tribunal, care dintre noi s-ar putea mantui? Nici sfintii, sfintii adevarati mor nelinistiti ca nu se vor mantui. In clipa in care un sfant isi pierde aceasta neliniste si este sigur ca este sfant, nu se va mantui, si va cadea fiindca a intrat in cel mai mare pacat, al mandriei. Constiinta de propria ta perfectiune te duce la mandrie. De aceia, inca o data, speranta este una din cele trei virtuti teologice care vin de la Dumnezeu: credinta, speranta, si iubirea. Chiar daca va pierdeti iubirea, chiar daca subreziti credinta, pastrati-va speranta, fiindca tot de la Dumnezeu vine!

Un comentariu:

  1. http://iondelachiuiesti.blogspot.com/2011/01/aristocratia-evreiasca-angliei.html

    RăspundețiȘtergere