Paradoxul infernului si necesitatea fericirii

Iadul este patria mâhnirii. Este privirea rece a omului, răsfrântă asupra lui însuşi, deoarece nu mai are nimic de comunicat altora. Dostoievski definea iadul ca fiind neputinţa de a mai putea iubi. Iadul este o stare de spirit. Nu trebuie să mori pentru a ajunge acolo. E de ajuns să simţi otrava lipsei de bucurie, singurătatea împreună cu ceilalţi pentru a spune că începi să simţi iadul. Este starea în care simţi că fiecare nouă zi te dizolvă, îţi topeşte sufletul, făcându-te să simţi amară fiecare clipă. Această subterană a spiritului este locuinţa fără ferestre de unde omul ajunge să regrete că are ochi să vadă…

Bisericile catolice au in arhitectura lor decoratii exterioare, numite gargui, care sunt sculpturi pentru gurile de scurgere a apei, reprezentand animale fioroase sau alte personaje fantastice. Ele amintesc celor care se apropie de biserica ca Raul ramane in afara bisericii.

(si alte imagini cu gargui)

Iadul îşi are însă logica lui! Ne-o spune Sartre în piesa lui de teatru ,,Cu uşile închise”. Prin gura unui personaj, ne mărturiseşte crezul său: ,,infernul sunt ceilalţi“. Dar chiar şi în iad oamenii au ,,nevoie” unul de celălalt: nevoia de a se chinui reciproc, plăcerea de a-şi întoarce tortura de sine asupra celorlalţi.

Care este de fapt paradoxul infernului? După părerea mea acest paradox constă în a-i chinui pe ceilalţi, socotindu-te tot tu victima!

Omul este fiinţa ce trăieşte în sfera nădejdii, în sfera posibilului. Oricât de însângerat poate părea orizontul viitorului, mintea sa creează utopia salvării, dar o utopie necesară, izbăvitoare.

[...]

Cel ce-şi trăieşte iadul viu fiind, pluteşte dincolo de certitudine şi incertitudine. El doar îşi joacă rolul de a trăi. Înoată mut alături de ceilalţi într-o mare a vieţii căreia nu-i intuieşte nici o finalitate. Înoată zi de zi, cu braţele din ce în ce mai moi, până când ajunge să-şi dea seama că tristeţea va dura veşnic, cum ar spune Van Gogh.

Dar ne putem întreba: cum a ajuns omul de mai sus, prizonier în propria persoană? Oare iadul ni se poate ,,întâmpla” şi nouă, celor comozi în caldul simţ comun?

Ei bine, cred că fiecare poate deveni acest om, cred că fiecare persoană poate deveni captiv în propria fiinţă aruncând cheia pe ,,fereastră” fără să-şi dea seama de cele mai multe ori.

Ne condamnăm la infern, ori de câte ori nu avem curajul să fim noi înşine! Ori de câte ori ne reprimăm sentimentele de bine unii faţă de ceilalţi! Nu vi se pare ciudat, că nouă, oamenilor, ne vine mai uşor să admirăm o floare decât o persoană?

Omul începe să trăiască tragedia incapacităţii de a mai admira omul de lângă el, ochii săi plini de mister în care o întreagă lume, un întreg univers se răsfrânge!

De cele mai multe ori ne condamnăm prezentul, îl sacrificăm, de dragul viitorului. Voi fi fericit mâine, părem a spune cu cuvinte interioare: ,,Mai este timp, fericirea o voi trăi”, iar zilele de ,,mâine” se adună şi se tot adună… până când omul, atât de obişnuit cu durerea, cu tristeţea sa, ajunge să creadă că ea este starea normalităţii sale.

Fericirea trebuie trăită azi! Fără a mai privi înapoi. ,,Azi” este timpul fericirii. Dacă fericirea nu o trăim în prezent, riscăm să nu o mai putem trăi vreodată.

[...]

Iadul poate începe să-şi facă simţită prezenţa, atunci când riscăm a spune ,,voi fi … mâine fericit”.

Este absurd să ne prefacem că suferinţa nu există! Dar de multe ori, dacă nu o trăim noi, cădem în ispita de a considera ca ea nu există. În felul acesta, insensibilitatea noastră faţă de cel care suferă capătă dimensiuni greu de imaginat, şi anume: în faţa cuiva care ne povesteşte suferinţa sa, noi să începem să căscăm! Ba să simţim un subtil fior al unei somnolenţe pe care o mascăm politicos.

Oamenii care lucrează la program opt ore sau de cele mai multe ori chiar mai multe, semeni de-ai noştri, pentru care sărbătorile înseamnă mai multă sare pe rana singurătăţii şi a foamei lor, boala, insensibilitatea, banalizarea răului, toate acestea sunt realităţi crude de care nu trebuie să facem abstracţie.

[...] Ispita de a se ascunde după paginile unui roman, pentru a nu trece prin experienţa căscatului în faţa suferinţei semenilor, trebuie depăşită, aş zice eu astfel: ce ar fi, dacă fiecare scriitor, fiecare profesor, şi-ar călca pe inimă şi în loc să cumpere un roman, ar dărui acei bani bătrânului care mănâncă carne o dată la cinci luni! Ar fi un exerciţiu creştinesc, fără îndoială! Chiar cred că suferinţa unui om nu are nici un preţ şi că trebuie făcut totul pentru a-l adăpa cu bucurie, cu această apă vie a sufletului pe cel care suspină de durere. Nu mă refer neapărat la durerea corpului, la durerea fizică! Mă refer deopotrivă la mizeria pe care unii o pot simţi, atunci când se simt aruncaţi într-o lume a tupeului şi a şmecheriei...

Orice ar fi însă, omul trebuie şi este de datoria lui ca fiinţă conştientă şi liberă, să gândească şi să trăiască fericirea. Dar fericirea fiecărui om nu poate fi atinsă atâta timp cât nu-şi dezvoltă omenia din el însuşi!

Aş încheia cu câteva vorbe ale lui Cioran, scrise când era la vârsta marilor întrebări:

,,Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i se răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură…, dar cine poate avea o iubire atât de mare?”

Mâhnirea… ce cuvânt incomparabil cu cerul…!

Prof. Bogdan Ionescu

Integral la: http://www.cbrom.de/Teme-Actuale/paradoxul.htm