1.Iconografia este o arta TEOLOGICA
Cuvantul "teologie" este utilizat pentru a desemna interventia lui Dumnezeu in lume in scopul de a aduce creatura Sa, omul, in Imparatia Cerurilor. Intr-un altfel de limbaj, oral sau scris, noi incercam sa descriem si sa intelegem ceea ce de fapt ne depaseste complet. Nu putem rezista tentatiei de a vorbi de Dumnezeu si de lucrarea sa, astfel ajungand in domeniul teologiei. Prin cuvintele noastre, prin ideile noastre, incercam sa dam o forma a ceea ce este "fara forma", a picta ceea ce este taina a mantuirii noastre. In consecinta, continutul cuvintelor si conceptelor noastre, a imaginilor care infatiseaza taina mantuirii, trebuie sa se compare cu experienta celor care au trait deja taina inaintea noastra. Aceasta imagine trebuie sa se confirme cu experienta, asa cum este descrisa in Biblie, de catre Sfintii Parinti, in Sinoadele Ecumenice, in imnografia Bisericii. Daca vorbirea noastra teologica exprima Sfanta Traditie, cu toate ca versiunea noastra va lasa se se intrevada accentele si preocuparile din timpul nostru, vom fi fideli continuatori si transmitatori ai Traditiei. Daca, din contra, imaginea noastra verbala sau scrisa a tainei este falsa in raport cu ceea ce este vehiculat de experienta fidela din toate timpurile, expresia noasta va provoca o reactie alergica in trupul Bisericii si va fi rejetata.
Iconografia este deci teologie in culori, si, astfel fiind putem sa-i aplicam aceleasi criterii utilizate pentru a descrie teologia exprimata in cuvinte. Este o expresie fidela a experientei Transfigurarii, sau una falsa? Altfel spus, este "orto-doxa" sau "hetero-doxa"? Exprima o "credinta dreapta si adevarata" sau "slava unei alte credinte"? In acelasi mod, aceste intrebari asupra ortodoxiei sau heterodoxiei sunt puse si fata de scrieri. Vedem astfel importanta teologiei imaginii ca si cea a teologiei cuvantului.
Sa luam un exemplu care ne va arata ceea ce vrem sa spunem prin "iconografia este o arta teologica". Pe 9 decembrie, Biserica ortodoxa sarbatoreste Zamislirea Sfintei Fecioare Maria; pentru Biserica Catolica aceasta sarbatoare este pe 8 decembrie. Icoana acestei sarbatori, a intalnirii parintilor Ioachim si Ana, ii arata pe cei doi care se imbratiseaza, cateodata in fata unui pat. Prin pudoarea sa, aceasta icoana ne invata ca Ioachim si Ana au zamislit pe Fecioara Maria in mod natural, prin unire sexuala. Ea este luata, in mod drept, ca o imagine a casatoriei crestine si a sfinteniei la care sunt chemati cei doi soti. Dar, aceasta icoana a Sfintilor Ioachim si Ana a servit ca model pentru "icoane" ale Mariei si lui Iosif, in vederea valorizarii casatoriei crestine. Conform sensului icoanei lui Ioachim si Anei, este clar ca imaginea lui Iosif si a Mariei proclama un mesaj care este heterodox, atat din punct de vedere catolic cat si ortodox. Textul scris, o explicatie a imaginii, imprimat pe verso, este atat de indraznet cat si imaginea: "Iosfi si Maria [...] sunt amandoi, tineri si frumosi, iar gestul lor de tandrete mutuala traduce dragostea lor atat virginala cat si conjugala [...]". Altfel spus, conform teologiei scrise si picatate a acestei imagini, Iosif si Maria l-au conceput pe Iisus in mod natural prin unire conjugala. Si culmea ironiei: un citat al Papei Paul al VI-lea este in mod egal inscris pe verso.
Nu ne-am indoi de sinceritatea sau pietatea celor care au comandat si pictat imaginea, dar, in necunostinta caracterului teologic al iconografiei, au creat, cu toata bunavoina, dar in mare ignoranta, o "icoana" heterodoxa.
Cel de-al doilea cuvant-cheie, care califica iconografia, vine din cuvantul grec "eshaton" si desemneaza "ceea ce este ultimul". Intr-un context crestin, semnifica timpurile din urma, a Doua Venire a lui Hristos, adica a Imparatiei Cerurilor. Timpul eshatologic, pentru crestini, este "timpul" nostru si "spatiul" nostru transfigurate prin slava lui Hristos. Folosim ghilimelele pentru a vorbi de timp si de spatiu, pentru ca aceste cuvinte descriu realitatea lumii noastre, si pierd un pic pertinenta lor cand incercam sa vorbim de o realitate care depaseste experienta noastra cu privire la lume. Este motivul pentru care poezia, parabolele si limbajul imaginar convin mai bine pentru a vorbi despre vremurile din urma, cu mult mai bine decat un limbaj discursiv, rational si stiintific. Toate pasajele eshatologice ale Bibliei, cele din Daniel, cele despre care ne vorbeste Domnul, sau din Apocalipsa, utilizeaza o imagerie verbala care, in ochii nostrii, ar putea tinde spre fantezie. Sa ne amintim textul din Apocalipsa, 21 asupra Noului Ierusalim:
1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu[...]
9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, [...]
10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.[...]
18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată.
19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald,
20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.
21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.
22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei.
23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.
|
|
2.Iconografie ortodoxa este o arta ESHATOLOGICA
Cel de-al doilea cuvant-cheie, care califica iconografia, vine din cuvantul grec "eshaton" si desemneaza "ceea ce este ultimul". Intr-un context crestin, semnifica timpurile din urma, a Doua Venire a lui Hristos, adica a Imparatiei Cerurilor. Timpul eshatologic, pentru crestini, este "timpul" nostru si "spatiul" nostru transfigurate prin slava lui Hristos. Folosim ghilimelele pentru a vorbi de timp si de spatiu, pentru ca aceste cuvinte descriu realitatea lumii noastre, si pierd un pic pertinenta lor cand incercam sa vorbim de o realitate care depaseste experienta noastra cu privire la lume. Este motivul pentru care poezia, parabolele si limbajul imaginar convin mai bine pentru a vorbi despre vremurile din urma, cu mult mai bine decat un limbaj discursiv, rational si stiintific. Toate pasajele eshatologice ale Bibliei, cele din Daniel, cele despre care ne vorbeste Domnul, sau din Apocalipsa, utilizeaza o imagerie verbala care, in ochii nostrii, ar putea tinde spre fantezie. Sa ne amintim textul din Apocalipsa, 21 asupra Noului Ierusalim:
 |
| Ierusalimul ceresc |
Vedem ca orice cuvant ce ar exprima Imparatia Cerurilor necesita sa fie intors, sa se intoarca spre partea imaginara, pentru a "vedea acum ca prin oglinga, in ghicitura" (I Cor. 13, 12) a ceea ce, despre care, noi avem doar o pregustare.
Aceleasi conditii se aplica icoanei, dar se exprima intr-o maniera diferita: icoana are sarcina de a reprezenta, de a face sa se vada persoane sau evenimente in lumina Imparatiei Cerurilor. Aceste persoane au trait, aceste evenimente se petrec in istorie, in istoria noastra, in conditiile in care guverneaza existenta noastra, dar aceste persoane, aceste evenimente lasa sa transpara o realitate care nu se supune acestor conditii. Iconografia, deci, trebuie sa serveasca ca modalitate materiala si tehnica care apartine lumii noastre (culoare, linii, pensule, etc) pentru a face sa se vada Imparatia Cerurilor. In plus, legatura cu cuvantul trebuie evidentiata. Ceea ce poezia si parabolele sunt pentru ureche, iconografia este pentru ochi.
Pentru ca scopul iconografiei este de a picta lumina Imparatiei Cerurilor, unde vechiul pamant si cer au disparut si unde totul este nou, nu este surprinzator ca iconografia nu cauta sa reproduca lumea asa cum noi o concepem inainte de ce-a de-a doua venire a lui Hristos. In acest sens, iconografia nu este o arta "naturalista" a carei ratiune este de a copia frumusetea naturala. Lumea noastra, intr-un final nu este deloc "naturala" pentru ca este deformata de pacat si circumscrisa mortii: doua conditii, doua puteri, care nu existau in gradina Raiului, descrisa in primele capitole ale Facerii. Experienta noastra umana se situeaza intre doi poli: primul este Alfa, "la inceput", Paradisul, unde moartea si pacatul n-aveau loc, unde Adam si Eva erau goi, fara rusine, unde protoparintii nu omorau pentru a se hrani, unde totul era in armonie, si unde omul si Dumnezeu vorbeau in mod direct, traind in comuniune perfecta. Pentru ca noi nu avem o experienta directa a acestui inceput, autorul biblic s-a vazut obligat sa inveseze conditiile lumii noastre pentru a ne da o imagine a unei existente de care noi n-avem decat intuitii vagi. Al doilea pol este Omega, la sfarsit, "timpulrile din urma", cand Hristos va instaura Imparatia Cerurilor in plinatatea ei, si de care noi nu putem sa ne bucuram decat printr-o pregustare.
Pentru a-si atinge scopurile lor, pictorii de icoane, "deformeaza" principiile picturii naturaliste (proportii, perspective, timp, etc) pentru a sugera eruperea in lumea noasta a unei realitati noi. Prin tehnicile iconografice, pictura reprezinta persoane, evenimente, animale, plante, peisaje, pe care noi le recunoastem acum ca elemente ale existentei noastre terestre, dar care sunt totusi bizare, intr-un cadru ciudat. Prin acest "bizar" icoana indica noutatea Ierusalimului Ceresc, Imparatia Cerurilor, unde noi recunoastem lumea noastra dar nu chiar asa cum este.
Sa dam cateva exemple pentru a demonstra tensiunea intre necesitatea reprezentarii unui "Dincolo" cu mijloacele de aici.
In mod normal fondul icoanei este pictat in auriu, fie cu aur adevarat, fie cu o culoare aurie. Persoana, sau evenimentul pictat sunt reprezentate deja in Imparatie unde este scaldat in acea lumina. Aurul este culoare cea mai stralucitoare si mai bogata; este materia care reflecta cel mai bine, in lumea noastra stralucirea luminii. Si pentru ca Ierusalimul ceresc, conform Apocalipsei, "este de un aur pur" si "nu are nevoie nici de soare nici de luna pentru a straluci, caci slava Domnului il ilumineaza", este in mod logic ca fondul icoanei sa fie in auriu pentru a reprezenta efectul de a fi penetrat de o lumina orbitoare. Fondul auriu este un cadru nelimitat in care persoanele si evenimentele se situeaza. El da impresia ca subiectii din imagine nu sunt intr-un cadru spatial sau temporar, ci ca plutesc intr-un mediu transpatial si transtemporal. Un fond naturalist, realist, care elimina orice fundal al luminii divine, diminueaza perceptia Imparatei in lumea noastra.
Conform principiilor picturii naturaliste, trebuie reprodus intr-un tablou, cat mai fidel posibil, proportiile si perspectivele. Altfel, publicul va avea impresia ca priveste o opera suprarealista sau simbolica. O persoana intr-o icoana, din contra, nu conserva proportiile normale ale corpului uman. Ea este alungita, si subtiata pentru a creste senzatia de a fi fara greutate si volum; ea este totusi, in mod clar, o fiinta umana, barbat sau femeie. Nu se poate confunda cu cladiri, arbori, roci, animale, etc. Sunt identificabili, dar totusi diferiti. Daca, in natura, asa cum noi o cunoastem, liniile se unesc cand se distanteaza de noi spre orizont, intr-o icoana, liniile perspectivei sunt adeseori inversate si dau impresia ca se intalnesc in fata imaginei persoanei care o priveste. Acesta se simte privit de persoana care este reprezentata in icoana. In spatiul nostru terestru, noi privim in mod normal tablourile dar, in spatiul ceresc, asupra caruia icoana deschide o fereastra, noi suntem obiectul privirii.
Timpul liniar cu care suntem obisnuiti - adica prezentul care se succede trecutului si care anticipeaza viitorul, o derularea a momentelor care nu tolereaza nicio exceptie - pierde tirania sa asupra noastra in timpul iconic. Doua evenimente separate in timpul istoriei pot fi reprezentate in aceeasi icoana si fara nicio indicatie de separare in timp.
Icoana Acoperamantului Maicii Domnului, a carui sarbatoare este pe 1 octombrie, combina doua evenimente, astfel ca, cei care nu stiu sa citeasca imaginea pot crede ca o singura scena este pictata. In cele doua treimi superioare si in coltul din dreapta de jos, putem sa-l vedem pe Sfantul Andrei cel Nebun intru Hristos si pe discipolul sau Epifanie (Constantinopol, sec. al X-lea), cat si aparitia Fecioarei Maria vazuta de ei. In aproape toate treimile inferioare, Sfantul Roman Melodul, sec. al VI-lea, este aratat in timp ce canta si dirijeaza corala. In calendar, cele doua evenimente sunt sarbatorite pe 1 octombrie, ceea ce explica de ce se gasesc pe aceeasi icoana.
Icoana de la Rusalii cat si cea a Inaltarii la Ceruri au deasemenea o calitate transtemporala deoarece sunt icoane atat teologice cat si istorice. In ambele, Sfantul Pavel este reprezentat in timp ce in momentul istoric respectiv nici nu era crestin. Icoanele dau o intorsatura istoriei si isi permit sa-l includa pe Sfantul Pavel pentru ca ele reprezinta atat evenimentul istoric cat si imaginea teologica a Bisericii. In imaginea temporara, Sfantul Pavel nu isi are locul, dar in imaginea teologica transtemporala ce reprezinta Biserica, el are un loc eminent. Pentru aceste doua sarbatori, elementul teologic se adauga baziei isotorice.
Este foarte rar, si este o incalcare a traditiei iconografice, ca o icoana a Pastelui sa Il arate pe Hristos iesind din mormant.
O icoana a evenimentului istoric al invierii arata femeile mironosite aducand mir la maormant, unde ele intalnesc ingerul asezat pe piatra langa giulgiurile infasurate. Hristos inviat nu este reprezentat.
Cealalta imagine a traditionala de Paste este cea a Coborarii in infern, unde Hristos, inconjurat de persoane ale Vechiului Testament, inviaza pe Adam si Eva. Evenimentul insusi este mai degraba cel al Sambetei Sfinte cand Hristos se gaseste pe taramul mortilor pentru a anunta invierea, dar, de fapt, aceasta icoana arata invierea intregii umanitati la sfarsitul veacurilor si nicidecum invierea lui Hristos. Ceea ce noi sarbatorim in timp curent linear, dupa 2000 de ani de istorie, este invierea lui Iisus Nazarineanul in jurul anului 33, reprezentata in imagini prin femeile mironosite care apar mereu in succesiunea momentelor istorice. Cand, in ceea ce ne priveste, trebuie sa asteptam momentul viitor, cand Hristos va veni din nou. Din contra, pentru cei care nu mai sunt in curgerea timpului, ci sunt deja morti in Hristos, care sunt in starea in care totul este prezent etern, invierea istorica a lui Hristos este deja invierea eshatonului din Timpurile cele din urma.
Cuvantul eclezial desemneaza ceea ce priveste natura Bisericii, care o exprima, si care are radacinile in fiinta insusi a Bisericii. Putem sa facem o distinctie fata de cuvantul ecleziastic care desemneaza mai degraba ceea ce are trasatura de a actiona in Biserica, barbati si femei ai Bisericii, in istorie si in societate. De exemplu, daca punem expresia structura ecleziala langa structira ecleziastica vedem ca primul desemneaza un element al naturii insusi a Bisericii, un element care nu se schimba, sau foarte putin, in istorie si in cultura. Cealalta expresie este rezervata structurilor schimbatoare pe care Biserica si le-a dat pentru buna ei functionare, in contextul specific istoric.
Pentru ortodoxie, iconografia este o arta a Bisericii, ecleziala, nu pentru ca ea este necesara pentru existenta Bisericii, ci pentru ca Biserica este adevaratul pictor al oricarei icoane. Si pictand, Biserica se exprima in mod vizual cum se exprima in mod oral cand Sfintele Scripturi sunt citite in Sfanta Litrughie. In calitate de loc al comuniunii cu Dumnezeu si cu sfintii, o "theo-sfera" unde energiile transfigurate ale lui Dumnezeu actioneaza, Biserica creaza un alt loc, icoana, unde fidelii pot sa intre in contact cu Imparatia Cerurilor si sa se deschida puterii sale sfintitoare. Nu este un hazard, deci, ca icoanele sa se gasesca in mod natural intr-o biserica, in centrul actiunii liturgice, si cand gasim si in alta parte icoane, fata de biserica, ele nu fac decat sa prelungeasca, sa raspandeasca taina dumnezeirii in lume. Fiecare icoana, oricare ar fi subiectul, reda vizibila si face sa potenteze taina unica a lui Hristos care se defineste in mod esential astfel: Hristos a venit sa caute imaginea sa, -omul -, indepartata si supusa pacatului si mortii, pentru a o curati, a o restaura, si a o duce cu El in Imparatia Sa.
Prin aceasta caracteristica ecleziala se poate vedea rolul iconografiei. Aceasta persoana, barbat sau femeie, laic sau cleric, casatorit sau calugar, este un instrument al Bisericii, deci o persoana ecleziala, care exercita talentul sau artistic in vederea redarii vizibile si lucratoare a acestei taine a lui Hristos. Vocatia iconografului nu este in final expresia impulsului sau artistic in vederea exprimarii si dezvoltarii talentului sau, asa cum fac ceilalti artisti. Cu toate ca iconograful poate sa aibe un talent artistic de prima clasa, icoanele sale sa fie capodopere artistice, scopul sau nu este de a deveni celebru si operele sale celebre. Scopul sau, in realitate, este sa lase locul lui, precum Sfantul Ioan Botezatorul in fata lui Hristos.
Pentru ca iconografii sunt mai mult decat simpli ilustratori ai isotriei Bibliei sau ai istoriei, Biserica se ingrijeste mereu de ei. Ea vrea sa se asigure ca viata lor, prin calitatea crestina, exprima Evanghelia, ca sunt patrunsi de taina pe care o cauta sa o exprime prin arta lor, fiind in mod intim in comuniune cu Biserica, conformandu-se traditiei iconografice si indepartand orice fantezie personala din pictura lor. Aceasta este un ideal, in mod sigur, catre care orice pictor de icoane trebuie sa tinda. Istoria ecleziastica dovedeste ca Biserica n-a fost intotdeauna la inaltimea acestui ideal, si nici iconografii de altfel. Anumite canoane ecleziastice, mai ales ale Bisericii ruse, reveleaza partea coruptibila, din pacate, a unor iconografi organizati in fraternitati. De exemplu, pictorul care invata nu trebuie, prin orgoliu, sa impiedice un tanar pictor talentat sa avanseze, nici sa favorizeze membrii familiei sale, nici sa accepte pe cei fara talent, nici sa atraga atentia episcopului asupra unei picturi foarte bune pretinzand ca ucenicul sau mediocru a pictat-o. Si inca, iconografii trebuie sa se abtina de la orice bautura alcoolica, sa nu fie implicati in jafuri sau furturi. In ciuda vocatiei lor inalt-spirituale si sacre, iconografii arata ca drojdia Evangheliei nu a facut sa creasca toata greutatea aluatului umanitatii.
Cand vobim de canoane in istoria Bisericii, adeseori desemnam legi stabilite de catre o autoritate ecleziastica pentru a reglementa comportamentul crestin si care trebuiesc respectate. O a doua definitie, mai vechie, vede in cuvantul canon un ideal, o regula de masura, un model cu care trebuie sa comparam ceea ce facem sau spunem. Intr-un final nu exista multe legi care guverneaza arta icoanei. Cuvantul canonic utilizat ca adjectiv epitet pentru "iconografie" se aplica mai degraba in a doua acceptie, cea a modelului. O icoana canonica este deci o imagine care se conformeaza modelului stabilit pentru un anume sfant sau eveniment. De-a lungul istoriei si practicii artei iconografice, o traditie s-a format, si a fixat modelele pe care artistii sunt indemnati sa le urmeze. In cadrul acestor modele, pictorii sunt liberi sa exercite creativitatea lor.
Iconografia primeste cateodata critici, spunandu-se ca pictorii iconari nu sunt adevarati artisit, pentru ca nu sunt liberi si ca nu lasa loc creativitatii, inspiratiei personale. Aceste reprosuri se fondeaza pe cuvinte cheie precum: libertate, creativitate, aritist, etc. Aceste cuvinte sunt foarte elastice; se adapteaza destul de usor conceptelor si filozofiilor artistice foarte diferite. Nu este adevarat ca iconografia nu este libera sau ca se suprima creativitatea. A spune astfel de lucruri manifesta o necunostinta a naturii artei iconografice. Inspiratia, creativitatea, libertatea sunt prezente si active la un pictor de icoane, dar acesti facotori se exercita in cadrul unui model, canon, nu in afara lui. O icoana canonica reusita este o noua creatie, o noua libertate de expresie a modelului stabilit; pentru a o realiza, artistul trebuie sa se serveasca de inspiratia sa, de talentul sau pentru a traduce canoanele in noua opera artistica. Ca in oricare domeniu al artei, exista iconografi geniali, mediocrii si slabi, dar canonicitatea unei icoane nu depinde de talentul personal al artistului. O icoana este canonica daca reproduce modelul evenimentului sau al sfantului; ea este mai mult sau mai putin canonica conform modelului si picturii in cauza.
Care este relatia intre frumusete si canoniocitate? In teorie, niciuna. Nu este necesar ca o icoana sa fie frumoasa pentru a fi canonica. Este bineinteles de dorit ca o icoana canonica sa fie bine facuta, si frumoasa, dar expresia fidela a modelului nu depinde de frumusetea sa. In orice caz, frumuseta se defineste printr-o judecare de valori estetice care expima o conceptie filozofica a artei; ea poate sa incarneze gustul unei epoci sau al unui popor. Aprecierea frumusetii se schimba in mod continuu, dar canonul pentru o icoana sau alta rezista schimbarii.
Cu toate ca exista legende pretinzand ca anumite imagini au venit din cer, ca ceea ce recunoastem astazi ca iconografie canonica este rezultatul unei lungi evolutii de-a lugul secolelor, traditia iconografica este de fapt, multipla, adica ea s-a schimbat si s-a dezvoltat in timp, si in cadrul mai multor popoare si civilizatii care au modificat-o. Traditii locale au aparut si au disparut, unele "scoli" au raspandit influenta lor, au prosperat si in final au disparut.
Pentru ca persoane reale din istorie au pictat icoane, acestea fac in mod legitim obiectul studiului stiintific al istorie artei, de catre persoane care sunt crestine sau de alta natura, si, din acest punct de vedere, studiul iconografiei se gasesc la acelasi nivel ca oricare alta arta. Nu este surprinzator, deci, de a constata ca istorici sovietici ai artei, cu toate ca erau atei, au facut studii foarte bune asupra iconografiei.
In evolutia iconografiei putem sa identificam mai multe etape mari istorice:
In primele trei secole ale istoriei crestine, arta figurativa si-a facut aparitia aproape nebagata in seama, in viata Bisericii. Cu toate ca iudeii Vechiului Testament, cat si alte generatii post-biblice, nu au fost innebunite pentru dezvoltarea artei figurative, precum grecii, nu ar fi corect sa spunem ca au respins orice forma de imagine. Istoria biblica si cea a artei iudaice contrazic aceasta veche, dar falsa notiune. Dar, iesind din primul lor mediu iudaic, pentru a raspandi Evanghelia in lumea greco-romana, si avand din ce in ce mai mult constiinta implicatiei doctrinei Intruparii, adica a faptului ca Dumnezeu s-a facut Om, crestinii au inceput sa largeasca categoria imaginilor neidolatre permise in traditia iudaica. Cunostintele noastre despre aceasta perioada sunt mai de graba foarte putine. Cu toate astea, stim ca, la sfarsitul acestie prime perioade, inainte ca imperiul crestin sa se fi stabilit de imparatul Constantin, crestinii au inceput deja sa exprime credinta lor prin imagini simbolice, ca cea a Bunului Pastor, de exemplu, dar de asemeni prin imagini, si chiar portrete ale persoanelor sau evenimente istorice din Vechiul si Noul Testament. Stim ca in aceasta perioada, crestinii au adoptat si au adaptat arta figurativa ca model de exprimare a credintei lor.
Intre imparatul Constantin si criza iconoclasta din 725, crestinismul a devenit religie de stat. Arta crestina, care inainte evolua foarte lent si fara directie, s-a vazut luata in considerare si utilizata ca instrument politic. Imparatii crestini trebuiau sa aibe edificii, biserici, demne de noul lor loc in Biserica. Imparatul Constantin, precum si altii, au construit biserci monumentale, in mod convenabil decorate cu imagini de tot felul. Biserica ea insusi a promovat cultul martirilor la mormantul lor, unde vedeam adeseori portretul - icoana - sfantului. Sarbatorirea praznicelor precum Nasterea Domnului, Bunavestire, Schimbarea la Fata, etc. precum si a unui mare numar de noi sfinti, ne-martiri, necesita noi imagini. Datorata multor protectori imperiali si a altor persoane bine plasate in imperiu, artistii au adoptat noi metode, precum mozaicul.
Numirea Mariei ca Maica a Domnului (theotokos) de catre al treilea Sinod Ecumenic din Efes, in 431, a dat un elan dezvoltarii noilor modele de reprezentare a Maicii Domnului. Intr-un final, Biserica a adoptat arta imperiala de dinaitne de Constantin si alte forme clasice ale artei greco-romane in scopuri proprii. De exemplu, imaginea lui Hristos si a Maicii Domnului intronizati ca imparati au aparut in iconografie; icoana nasterii Macii Domnului este pur si simplu o transpozitie, in context crestin, a formei nasterii binecunoscuta din Antichitate: o femeie culcata pe un pat, si moase in jurul ei. Formele clasice ale icoanelor au inceput sa apara din aceasta perioada, fara a astepta totodata forma lor definitiva.
Spre sfarsitul acestei a doua perioade, in 692 la Sinodul din Quinisexte, Biserica a exprimat in mod oficial preferinta sa pentru imaginile istorice, icoanele istorice, contrar imaginilor simbolice. Imaginile simbolice ale lui Hristos, precum Pastorul cel Bun sau Mielul, trebuiau de aici inainte sa lase locul imaginii directe a lui Hristos intrupat, a lui Iisus din Nazareth. In consecinta, este foarte rar sa vedem un miel reprezentandu-L pe Hristos intr-o biserica ortodoxa.
A treia perioada a vazut inceputul crizei iconoclaste, care a durat mai mult de 150 de ani. Mai multe intrebari s-au pus atunci in mod direct si clar: o icoane este un idol? Arta figurativa este comparabila cu Evanghelia sau este o violare a celei de-a doua porunci? Dupa o lupta sangeroasa, asupra acestei probleme Biserica a definit ca o icoana nu este un idol si ca venerarea imaginii nu este adorare. Rusia a acceptat crestinismul Bizantului, ceea ce presupune o iconografie bine dezvoltata. Rusii s-au apropiat de aceasta comoara artistica, de stil grec, si i-au dat un chip slavic. Astfel s-a nascut un alt stil, dupa unii, care nu are rival ca expresie a viziunii spirituale care il sustine.
Asediul Constantinopolului de catre turci in 1453 a dus la sfarsitul imperiului crestin, cu exceptia Rusiei, si a inaugurat o lunga perioada de ezitari si alunecari, a se vedea chiar de rupere a traditiei iconografice. Deja, in Europa occidentala, o alta viziune artistica incepea sa patrunda spiritul crestin, o evolutie care culmina cu o ruptura totala cu trecutul. Spiritul Renasterii inlocuia deja, in Occident, ultima expresie a iconografiei partajata de Orient si Occident: arta romana. Cu tote ca trebuie sa recunoastem ca pictorii si sculptorii reiesiti din Renastere au realizat capodopere ale artei, acesti artisiti au decis sa adopte o alta cale decat cea traditionala. Cucerirea Orientului de catre islam a adus crestinii la saracie, mai ales culturala, dar si la toate nivelurile, lasand Rusia sa fie singura tara ortodoxa libera. Sarcaia ortodocsilor si bogatia tarilor occidentale a produs la crestinii orientali un complex de inferioritate, ajungand sa socoteasca tot ce venea din Occident superior a ceeea ce vehicula traditia ortodoxa. Istoricii vorbesc de "captivitatea occidentala". Aceasta mentalitate in domeniul artei iconografiei a produs o dragoste nebuna pentru imaginile occidentale. Astfel viziunea Renasterii incepea sa concureze viziunea exprimata in icoane, intr-o asemenea masura ca in secolele XVIII si XIX a avut loc o abandonare aproape totala a iconografiei traditionale atat in lumea slava cat si in lumea greaca.
O "abandonare aproape totala" este de fapt expresia potrivita pentru a descrie situatia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. In timpul acestei perioade, Duhul a suflat asupra osemintelor, si o renastere a icoanei traditionale, cat si in alte domenii, s-a produs, a carei culminare a condus la renasterea pe care o traim astazi. Suntem din nou constienti de fundamentele teologice ale viziunii iconografice si putem vedea la ce punct o arta fondata pe o alta viziune a estompat splendoarea icoanei.
Iconografia este deci o arta istorica care a produs imagini grecesti, rusesti, ucrainiene, bulgare, arabe, copte, etc. Fiecare epoca a modelat, mai bine sau mai putin bine aceasta arta sacra. In ciuda suisurilor si coborasurilor istoriei, viziunea teologica a unei epoci a gasit mereu o diversitate de forme si de expresii. Este deci foarte posibil sa speram ca noi icoane, marcate de secolul XX dar fidele viziunii iconografice, sa vada ziua in timpurile noastre.
Contrar sacrului este profanul. Pentru ca ceva sa fie sacru, prin opozitie inseamna ca sunt si lucruri profane. Cele doua contrarii merg mana in mana. Cultura occidentala contemporana se defineste printre altele, prin abolirea acestor doi poli. Specialistii numesc o astfel de cultura "secularizata", adica o societate care defineste valorile sale fara nicio referinta la o realitate sau adevar, care depaseste lumea pe care stiinta poate sa o studieze. O societate impregnata de o viziune secularizata nu recunoaste pur si simplu existenta unuia dintre acesti poli: sacrul. Din acest punct de vedere, aceasta distinctie nu are sens pentru viata umana. Chiar si pentru crestinii contemporani, discursul asupra Celui este in intregime Altul, Dumnezeu, se coloreaza in viziunea secularizata.
Ori, in acest context cultural, icoana reintroduce sacrul in lumea noastra. Problema, este ca cuvantul sacru, este destul de echivoc, putand sa vehiculeze multe nuante. O groaza de lucruri pot pretinde a fi sacre: idoli, prostituate, Biblia, un munte, un drapel, familia, etc. Panagismul greco-roman a stabilit o legatura intre lumea de aici si divinitatea, simtita, dar putin definita, prin divinitatile foarte umane, prin preoti si preotese, sibile, teofanii si alte mecanisme. Crestinismul, la inceput si dintotdeauna, nu s-a simtit in forma in aceasta lume sacra, deoarece pentru el, ceea ce conteaza nu este o constiinta vaga a sacrului, ci mai de graba o cunostinta foarte clara a lui Dumnezeu. In cele din urma romanii, asupreau crestinii, numindu-i atei pentru ca ei vroiau sa distruga lumea sacra a dumnezeilor lor.
In contextul cultural contemporan, si invers celui din primele secole, cand credinta crestina se raspandea, societatea noastra a abolit orice lume sacra, si icoana reintroduce o prezenta a unui Dincolo. Dar prezenta de care da martuirie traditia ecleziala, pe care icoana o vehiculeaza in forme si culori, nu este sacrul vag si imprecis al Antichitatii. Icoana nu da martuire a oricarei lumi sacre, ci ea este in mod clar a celei care este Sursa a toata "sacralitatea", de care a vorbit Moise, care s-a incarnat in Persoana istorica a lui Iisus din Nazaret, Care S-a facut cunoscuta in Biserica, si Care va veni din nou la sfarsitul veacurilor pentru a judeca vii si mortii.
Cu toate ca cultura contemporana se secularizeaza din ce in ce mai mult, nu trebuie sa intelegem ca oamenii nu mai au foame de Dumnezeu. Abundenta sectelor, multiplicarea guru-ilor, dragostea nebuna pentru filozofiile ezoterice, fascinatia pentru culte, etc., dovedesc ca omul modern, la un nivel al fiintei sale pe care nu-l cunoaste bine sau pe care-l ignora, refuza sa se defineasca in mod unic doar prin universul sau material. Oamenii sunt infometati, iar un mare numar de predicatori ofera o hrana adeseori avariata. Sunt unii, care chiar in numele "sacrului" se folosesc de icoane pentru a exprima religia lor sincretista si ezoterica: icoanele in loc sa-L anunte pe Hristos cel rastignit, sunt atunci obiectul unor lecturi care proclama o "sacralitate" mistica sau o filozofie gnostica detasata de Dumnezeul lui Israel. O carte aparuta in limba engleza, intitulalta "Icons and the Mystical Origins of Christianity" este reprezentativa pentru aceasta tendinta, aceeasi de care Sfantul Irineu de Lyon marturiseste in opera sa intitulata "Impotriva ereziilor". Fenomenul descris de Sfantul Irineu privea pe carpocratieni, un grup gnostic din secolul al II-lea, care se serveau de imaginea lui Hristos si cele ale filosofilor din cultul lor. Nu este surprinzator - jenant, da, dar nu surprinzator - de a constata ca sunt destui care profita de popularitatea icoanelor, si le apropiaza pentru interesele lor si impun icoanelor un mesaj strain celui pe care ele le anunta in mod autentic. Si, in general, publicul, dintre care si crestinii nu au posibilitatea de a evalua posibilitatea a ceea ce este spus in numele icoanelor. Din cauza absentei, a se vedea chiar nesocotinta unui discurs serios cu privire la Dumnezeu in cultura ambianta, cei care sunt infometati sar fara a reflecta pe orice apare, dand impresia ca sunt religiosi, dar ducandu-i cateodata la pierzare.
Acest fenomen culural ne obliga sa reiteram necesitatea mentinerii unei legaturi stranse intre icoana si comunitatea ecleziala din sanul careia reiese. Cu cat icoana se indeparteaza de aceasta sursa, Biserica, si de mesajul sau autentic, Evanghelia lui Hristos, cu atat ea pierde din sacralitate. Iconografia este o arta sacra, bineinteles, dar o arta sacra crestina, in mod strans legata de Biblie, de Hristos si de traditia ecleziala. Orice alt mesaj numit sacru care nu-si gaseste sursa aici, arata originile sale straine. Ca in orice alt domeniu, sa fim "consumatori avertizati" ai sacrului.
Cuvintele mistic, taina si tainic evoca cea ceea ce se ascunde dar in acelasi timp este si aratat, cel putin partial. Ceva absolut ascuns este si absolut necunoscut, si ceva absolut cunoscut nu poate nimic revela. In cele doua cazuri, taina este imposibila. Icoana este o imagine mistica pentru ca ea se plaseaza intre persoana ascunsa, sfantul, sau Hristos, si noi, adica cei care observam. Ea este vehiculul unei prezente personale pe care noi o simtim, dar care nu o sesizam. O taina, mai ales religioasa, necesita in acelasi timp doua verbe, a fi si a actiona. "A fi" pentru ca reda prezent ceea ce este, ceea ce exista: pe Muntele Sinai, Moise a intalnit pe Cel-ce-este, Dumnezeu, Taina suprema. O taina necesita de asemeni si verbul "a actiona" pentru ca Cel-ce-este actioneaza, este actv, este dinamic; si opereaza pentru a implini un scop. Icoana este deci in mod inalt tainica, purtatoare de taina, pentru ca ea ne pune in contact cu o prezenta care poate opera o schimbare in noi.
Sursa acestei puteri transformatoare este inainte de toate chipul uman. Chiar in Vechiul Testament, cand Dumnezeu nu isi arata Chipul, Biblia vorbeste adeseori de Fata lui Dumnezeu pentru a indica o intalnire personala cu Cel-ce-este. In Noul Testament, aceasta fata, in sens figurat, a luat un adevarat chip uman pentru a reda prezenta Sa mult mai initma. Intimitaea umana se dezvolta prin fata catre fata. Cei ce se iubesc se intrepatrund privindu-se in ochi. Si cand persoana iubita nu mai este prezenta, o imagine artificiala, un portret, o fotografie, serveste de substitut, in acelasi timp dureros si bucuros, care evoca sentimente datorate absentei celui preaiubit. Vazand chipul lui Hristos sau al cuiva intim lui Hristos, intr-o icoana, prin aceasta, se reda prezenta tainei acestei persoane.
Nimeni nu poate fi orb acesteia decat cel care nu vrea sa vada. Nimeni nu poate fi neatins de taina icoanei decat cel care nu vrea sa fie atins. Nu e nimic magic in icoana. Daca noi alegem sa ignoram prezenta, daca noi inchidem inima noastra la puterea sa transformatoare, Hristos nu poate sa faca nimic in noi. Deci, cu toate ca persoana reprezentata in icoana este in mod real prezenta si activa, refuzul celui care priveste neutralizeaza taina si nicio transformare nu are loc. Dar care este schimbarea pe care prezenta personala tainica poate sa o opereze in noi? Nimic altceva decat mantuirea celui care priveste, si prin aceasta, mantuirea creatiei intregi. Icoana nu este decat o alta modalitate, fata de sfintele taine, de a realiza planul divin a lui Hristos al carui scop este instaurarea Imparatiei Cerurilor.
Unde isi are icoana locul sau? Pentru ca ea-insusi este un loc de comuniune unde taina actioneaza, este natural ca sa-si gaseasca locul unde prezenta lui Hristos si a casnicilor lui sa fie cea mai densa: in Liturghia euharistica, intr-o biserica. Tot ceea ce se aliniaza energiilor divine pentru a vibra, pentru a emite "iradierea" lui Dumnezeu, se concentreaza in Liturghie. Toata creatia este deci prezenta: arhitectura, muzica, pictura, vocea umana, scrierile, tamaia, uleiul, painea, vinul si intr-un final barbatii si femeile ei-insisi. Pentru ca liturghia este locul unde taina lui Hristos opereaza cel mai intens, nu este surprinzator ca, chiar acolo, noi regasim portretele celor care au acceptat sa se lase transformati de Hristos si sa traiasca in Imparatia Cerurilor. Alte locuri unde vedem icoane sunt, intr-un final, locuri legate intr-un mod sau altul de liturghia euharistica: in paraclise unde se poate ruga o mica comunitate, in resedinte unde locuieste o mica comunitate ecleziala, familia; in cimitire unde crestinii asteapta plenitudinea Imparatiei dincolo de moarte; in natura unde cupola cerului este cea care inlocuieste pe cea a bisericii.
Exista o relatie intre faptul ca icoanele sunt imagini in doua dimensiuni si caracterul lor tainic? De ce statuile in trei dimensiuni nu isi au locul langa picturi? Am spus mai inainte ca o taina care este foarte cunoscuta sau sesizabila micsoreaza caracterul sau mistic, si ca in mod precis aceasta diferenta intre doua si trei dimensiuni redau icoanele mult mai apte pentru a transmite sensul tainei. Putem sa sesizam privind o statuie ca cele trei dimensiuni impiedica perceptia unui spatiu tainic in spatele statuii. In spatele statuii se gaseste un spatiu fizic asemenea ca si in fata ei. O statuie este inconjurata de spatiul nostru, spatiul lumii, acelasi spatiu care ne inconjoara, la fel ca arborii si obiectele cele mai ordinare din viata cotidiana. Nu vrem sa spunem ca o statuie a lui Hristos sau a unui sfant este incapabila de a vehicula un sens mistic, dar, conform principiilor care guverneaza in iconografie, o statuie, o imagine in trei dimensiuni intr-o lume in trei dimensiuni, este foarte asemanatoare acesteia pentru a putea lasa sa raspandeasca lumina Imparatie. Din contra, o imagine in doua dimensiuni, care transforma deja realitatea de aici proiectand o realitate din trei dimensiuni pe o suprafata in doua dimensiuni, fara sa se ingrijeasca de regulile proportiilor spuse "naturale", deschide o profunzime insesizabila "in spatele" suprafetei si faciliteaza necoruprerea lumii transfigurata a Imparatiei Cerurilor. La limita, basorelieful in lemn sculptat sau in metal are locul sau alaturi de icoane, dar calea regala, si tainica se regaseste in imaginile cu doua dimensiuni.
Asceza crestina, in expresia sa cea mai sfanta, vizeaza sa faca sa troneze duhul asupra trupului, sa domine inima asupra patimilor dereglante si deturnante ale omului si sa reorienteze omul, o fiinta complexa spre Imparatia Cerurilor. Cuvantul ascetic are adeseori o conotatie rea in spiritul multora, pentru ca exprima o atitudine asupritoare a materiei si a corpului. Si, de fapt, nu lipsesc exemple de crestini care au inteles asceza crestina ca fiind o eliminare a fortelor vitale umane in locul schimbarii unei directii. Tentatia pagana opunand spiritul materiei a fost intotdeauna o tentatie diabolica pentru crestinism. Totusi, creatia omului si Intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul in materie, rezista inradacinarii acestei atitudini in Traditia ecleziala. Aceasta ultima, exprima mai degraba viziunea transifgurarii intregii creatii, a materiei cat si a spiritului, a se vedea a tuturor dimensiunilor cosmosului, in Imparatia lui Dumnezeu. O astfel de viziune implica, in mod evident, ca fortele vitale ale omului sa fie dirijate spre Dumnezeu si nu spre pamant, spre ele-insele. Asceza crestina este deci activitatea, lupta, batalia care vizeaza sa reorinenteze aceste forte spre "inalt".
Icoana exprima aceasta viziune 1) pentru iconar, 2) pentru icoana-insasi si 3) pentru observator. Mai intai, artistul iconograf. Sa presupunem ca cel care picteaza viziunea transfigurata o traieste sau este pe cale sa duca lupta ce duce spre telul acesta ultim. Pictorul iconograf, fie ca este barbat sau femeie, trebuie el insusi sa se supuna purificarii propriilor sale forte vitale; trebuie sa se stearga, sa "descentreze" propia sa viata de la sine insusi (egocentrism) si sa o "recentreze" in Dumnezeu (teocentrism). Trebuie sa invete sa manance pentru a trai, si nu a trai pentru a manca. Trebuie sa fie feciorelnic sufleteste, curat, fidel, in casatorie, in viata monahala sau celibatara. Devenind el insusi astfel mai transparent energiilor divine, iconograful vede ca arta lui insusi se transforma in mod egal. Ceea ce traieste se transpune pe plansa sa in formele si culorile icoanelor care reflecta nu doar lupta impotriva fortelor dereglante ale fiintei umane, ci si, de asemeni, fructul acestei lupte: pacea interioara, stapanirea de sine, buna functionare a tuturor elementelor si a tuturor dimensiunilor omului.
Iconograful nu picteaza pentru a exprima talentul sau. Nu picteaza pentru a se face cunoscut. Este o deformare a traditiei de a semna icoane pe suprafata pictata, ca si cum pictorul ar vrea sa asimileze opera sa cu un tablou oarecare. Cu toate ca renumele unui anume iconograf, din cauza talentului sau genial, se poate raspandi, pictorul de icoane nu trebuie sa caute renumele ca scop ultim al activitatii sale artistice.
Icoana ea-insasi degaja o mireasma ascetica. Ea face sa se simta o lume si persoane calme, linistitoare, sobre. Orice agitatie, interioara sau exterioara, este absenta. Icoana da impresia ca oamenii pe care ii vedem in ea sunt alungiti; proportiile corpului sunt exagerate pe verticala. Senzualitatea este redusa si accentul este pus pe frumusetea interioara mai degraba decat pe frumusetea fizica. Cand comparam icoanele cu arta greco-romana, de exemplu, simtim imediat energiile a doua lumi diferite.
Asupra icoanei Rusaliilor, vedem apostolii si evanghelistii in cerc. Ei au un aer linistit, ca si cum ar fi in conversatie unii cu altii. Din contra, in Noul Testament se spune ca in ziua Cincizecimii, ucenicii erau agitati si ca multi credeau ca s-au imbatat. Icoana Rusaliilor nu arata ceea ce au vazut trecatorii din exterior ci consecintele primirii Sfantului Duh in interior. Vedem in icoane lumea noastra, nu asa cum este acum, dislocata, dispersata, agitata, patimasa, ci asa cum va fi in Imparatia Cerurilor si cum este pe cale sa devina prin asceza crestinilor: calma, ordonata, echilibrata, armonioasa.
Intr-un final, observatorul este atins de viziunea ascetica a icoanei. Spunem "observatorul" pentru a utiliza un termen neutru pentru ca toti, observand, nu se simt invitati sa intre in lumea icoanei. Icoana nu are puteri magice pentru a forta observatorii sa o patrunda. Totul depinde de starea sufleteasca si de spiritul acestui observator, ca in cazul ascultarii unei predici sau citirii Scrierilor Sfinte. Daca inima nu este dispusa sa primeasca mesajul icoanei, nimic nu poate forta o persoana sa o primeasca. Totusi, icoana poate sa exercite o influenta inconstienta asupra observatorului; daca cel care priveste are macar o deschidere mica spre Dumnezeu, atunci va fi interpelat de icoana si atras inca mai mult spre El. La un moment sau altul, din contra, fiecare persoana trebuie sa decida, sa isi exercite vointa de a coopera cu aceasta forata de atractie sau sa-i reziste. In acest punct se exercita libertatea fiintei umane. Icoana arata marele respect pe care Dumnezeu il are pentru libertatea noastra. Ea ne cheama, ne interpeleaza, ne invita, ne atrage in lumea sa ascetica dar ea - adica Hristos prin icoana - necesita o decizie constienta pentru sau impotriva urmarii transformarii vietii observatorului.
Secolul XX este secolul imaginei. Fotografia, cinemaul, publicitea dau marturie de puterea comunicativa si didactica a imaginii. Intelepciunea populara a stiut mereu ca o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte, si Biserica a invatat foarte devreme ca imaginile sunt un vehicul de invatatura. Cuvantul "invatator" ca si toate cele din aceeasi familie, evoca ideea de a face sa se transmita cunostinta, informatia, intelepciunea catre cineva care nu o are. Este un cuvant mai putin savant decat "pedagogic" sau "didactic", dar semnificatia este aceeasi. Imaginile in Biserica au dintotdeauna rolul de a instrui crestinii: "Bibila fara cuvinte" este pentru toti. Una din primele marturii scrise a acestui principiu ne provine din Italia, in jurul anului 400, cand Sfantul Paulin din Nole explica ca ilustrarea pasajelor din Vechiul Testament, pictate pe zidurile bisericii sale, sunt destinate pelerinilor tarani: "Nimeni nu ignora ca slava Sfantului Felix reuneste aici multi oameni. Dar in aceasta imensa multime, mai multi sunt ignoranti: cu toate ca nu si-au pierdut credinta, nu stiu sa citeasca". Nu trebuie sa gandim, totusi, ca imaginile joaca un rol didactic doar pentru analfabeti. Cel de-al treilea canon al sinodului de la Constantinopol (869-870) exprima gandirea Bisericii asupra acestei probleme: "Hotaram sa se venereze sfanta icoana a Domnului nostru Iisus Hristos la fel ca si cartea Evangheliei. De fapt, asemenea silabelor care o constituie toti primesc mantuirea, la fel prin culorile icoanelor, toti, intelepti sau ignoranti, au de castigat un profit".
Pentru ca invatatura sa aiba loc, trebuiesc indeplinite trei elemente: (1) invatatorul sa o posede (2) cunostinta, si (3) cel ce incearca sa o invete invatacelul.
Cine este invatatorul care invata prin icoane? Cum deja am arata mai inainte, iconografia este o arta ecleziala; si este deci natural sa se acorde acest rol de invatator, Bisericii. Ea este cea care creeaza o ambianta unde fidelii pot sa invete si ea este, prin experienta seculara domeniul formarii sfintilor, ceea ce face sa treaca aceasta cunostinta persoanelor componente ale ei. Prin cuvantul "cunostinta", nu intelegem doar bucati de inforamtie istorica, doctrinala, sau spirituala. Dupa 2000 de ani de istorie, Biserica a acumulat o enciclopedie de nume si de fapte a caror cunoastere este importanta pentru orice fidel informat. Acest tip de informatie este prezenta fidelilor, mai ales prin icoanele sfintilor. Evenimentele importante ale vietii unui sfant sunt adeseori pictate pe marginea icoanelor. Crestinii, ascultand imnele liturgice cantate la sarbatoarea sfantului si privind icoana expusa in biserica, pot sa se informeze asupra vietii acestuia.
Invatatura Bisericii nu se situeaza in mod esential in plan academic ci in mod egal la nivelul experientei. Pentru a ajunge in Imparatia Cerurilor, nu este necesar sa fi istoric, teolog al artei, etc., in sensul academic al acestor termeni. Cei care fac astfel de studii au un dar de la Dumnezeu care, ca orice alt dar, trebuie exersat pentru a construi Biserica. Dar orice crestin trebuie sa fie un teolog in acceptarea vehiculata de traditia patristica, adica o persoana care are o "cunoastere [-log] de Dumnezeu [teo-]". Crestinul este chemat sa-L cunoasca pe Dumnezeu in rugaciune, sa fie transformat prin aceasta cunoastere si sa lumineze in lume prin energiile necreate ale lui Dumnezeu. Implinirea acestei voactii este deschisa tuturor, oricare ar fi cantitatea de informatie invatata. Icoanele vehiculeaza acest tip de cunoastere la fel ca informatiile istorice pentru ca ele ne pun in contact, in comuniune, cu persoanele reprezentate in imagine; ele ne deschid posibilitatea sa invatam din experienta "teologica" a acestei persoane, adica din starea ei de rugaciune profunda. A cunoaste faptele privitoare la Hristos sau la un sfant si a fi in comuniune personala cu ei sunt doua lucruri diferite.
Al treilea element necesar pentru invatare este un invatacel, fie, in cazul de fata, fidelii - si in ultima instanta orice fiinta umana. Nu trebuie sa gandim ca vrem sa reliefam distinctia clasica a Bisericii care invata, adica a clerului, si Biserica care primeste invatatura, adica a laicilor. In traditia patristica, orice crestin ce face parte din Biserica, are locul sau functioanl si rolul sau. Nimeni nu are monopolul asupra invataturii asa cum am prezentat aici. Toti trebuie sa invete sa fie sfinti si toti au nevoie de lectii. Nivelul ierarhic nu are o mare pertinenta in invatarea si dezvoltarea sfinteiniei.
Acest cuvant nu desemneaza un aspect esential al naturii iconografei, ci mai degraba un fenomen al timpurilor noastre. Timp de secole, arta icoanei a ramas pur si simpla necunoscuta in Occident. Dupa ce Renasterea italiana a cucerit spiritul crestinilor din Orient, "maniera bizantina" a cazut in uitare, sau s-a vazut dispretuita, deoarece nu se manifesta prin naturalismul in voga. In secolul XX, din contra, popularitatea icoanelor nu se opreste sa creasca. Traim in mod actual o epoca unde iconografia, nu este exagerat sa o spunem, este la moda, este populara.
Avantaje si dezavantaje decurg din interesul general pentru aceste imagini. In societatea noastra contemporana, in care Dumnezeu este din ce in ce mai absent si unde totul este evaluat dupa ultima practica, aspectul "straniu" al icoanei deranjeaza prin capacitatea sa de a face apel la niveluri profunde ale persoanei umane. Icoana reintroduce o prezenta divina in viata de toate zilele. Ea surprinde "siret" observatori anesteziati sau nonsalanti care, prin ea, se simt apropiati de o dimensiune neprevazuta a existentei lor, o dimensiune refulata. Ochii siderali ai unui chip sfant penetreaza interiorul omului modern si, acolo, aceasta figura infricoseaza sau linisteste. Chiar crestinii "secularizati", daca nu ar fi o contradictie in termeni, experiaza o bucurie sau un disconfort; prezenta lui Dumnezeu fiind un foc arzator care incalzeste sau arde inima.
Este, totusi, un revers al medaliei: se poate ajunge la riscul de a corupe traditia si de a trada spiritul icoanei. Pentru ca iconografia este in mod precis o arta, toti cei care poseda un talent artistic pot sa puna mana si sa "produca" aceste imagini care se vand atat de bine. Apoi reducem icoanele la un stil bizantin rus sau altul, le reproducem si le vindem. Tentatia comerciala este foarte prezenta in zilele noastre si spiritul mercantil infloreste lansandu-se pentru cucerirea pietei. Nu este imposibil sa se comande o "icoana", adica sa se inventeze un subiect sau o persoana, care devine un fel de logo pentru o cauza sau alta. Orori, a se vedea chiar blasfeme, se pot gasi fara dificultate pe piata. Anumiti artisti nu-si fac nicio problema in legatura cu spiritul crestin, orotdox al icoanei, interesul lor fiind pur comercial.
La celalalt capat al gamei de motivatii, gasim si oameni de buna credinta care decid sa picteze icoane pentru ei insisi sau pentru altii fara sa stie ca intreprind, fara nicio pregatire sau directie, o activitate inalt sacra, legata de o traditie ortodoxa. Pericolul aici nu este comercializarea ci banalizarea icoanei, adica reducerea icoanei la a nu fi decat o imagine pioasa. Acesti artisti picteaza, cateodata prin ignoaranta, cateodata in mod consteint, nu dupa regulile traditiei iconografice, si in stransa colaborare cu comunitatea ecleziala, ci in privat si, cateodata, conform fanteziei lor. Rezultatele sunt inocente sau dezastruase in functie de faptul ca ei au deviat mai mult sau mai putin de la traditie. Nu trebuie sa gandim ca doar ne-ortodocsii sunt vizati aici. Ortodocsii de asemeni pot ignora sau nu reusesc sa recunoasca propria lor traditie. Pana la urma cele mai mai orori iconografice sunt pictate de unii ortodocsi: cine a inventat pe Sfantul Mucenic Hristofor reprezentat cu un cap de caine?
Popularitatea icoanei, cu toate ca ea poate sa fie pasagera in publicul larg, contribuie nu mai putin la o cautare artisitica, istorica, si teologica de principii fundamentale ale traditiei iconografice. Astfel, pe termen lung, traditia se purifica, nesuferind prea mult de popularitati.
Cele zece motive pe care le-am utilizat pentru a descrie iconografia nu constiutie o lista exhaustiva, dar speram totusi ca au atins esentialul a acestei arte multi-dimensionale pentru a avea o intelegere mai buna.
# Icoane ce tradeaza Adevarul
Aceleasi conditii se aplica icoanei, dar se exprima intr-o maniera diferita: icoana are sarcina de a reprezenta, de a face sa se vada persoane sau evenimente in lumina Imparatiei Cerurilor. Aceste persoane au trait, aceste evenimente se petrec in istorie, in istoria noastra, in conditiile in care guverneaza existenta noastra, dar aceste persoane, aceste evenimente lasa sa transpara o realitate care nu se supune acestor conditii. Iconografia, deci, trebuie sa serveasca ca modalitate materiala si tehnica care apartine lumii noastre (culoare, linii, pensule, etc) pentru a face sa se vada Imparatia Cerurilor. In plus, legatura cu cuvantul trebuie evidentiata. Ceea ce poezia si parabolele sunt pentru ureche, iconografia este pentru ochi.
Pentru ca scopul iconografiei este de a picta lumina Imparatiei Cerurilor, unde vechiul pamant si cer au disparut si unde totul este nou, nu este surprinzator ca iconografia nu cauta sa reproduca lumea asa cum noi o concepem inainte de ce-a de-a doua venire a lui Hristos. In acest sens, iconografia nu este o arta "naturalista" a carei ratiune este de a copia frumusetea naturala. Lumea noastra, intr-un final nu este deloc "naturala" pentru ca este deformata de pacat si circumscrisa mortii: doua conditii, doua puteri, care nu existau in gradina Raiului, descrisa in primele capitole ale Facerii. Experienta noastra umana se situeaza intre doi poli: primul este Alfa, "la inceput", Paradisul, unde moartea si pacatul n-aveau loc, unde Adam si Eva erau goi, fara rusine, unde protoparintii nu omorau pentru a se hrani, unde totul era in armonie, si unde omul si Dumnezeu vorbeau in mod direct, traind in comuniune perfecta. Pentru ca noi nu avem o experienta directa a acestui inceput, autorul biblic s-a vazut obligat sa inveseze conditiile lumii noastre pentru a ne da o imagine a unei existente de care noi n-avem decat intuitii vagi. Al doilea pol este Omega, la sfarsit, "timpulrile din urma", cand Hristos va instaura Imparatia Cerurilor in plinatatea ei, si de care noi nu putem sa ne bucuram decat printr-o pregustare.
Pentru a-si atinge scopurile lor, pictorii de icoane, "deformeaza" principiile picturii naturaliste (proportii, perspective, timp, etc) pentru a sugera eruperea in lumea noasta a unei realitati noi. Prin tehnicile iconografice, pictura reprezinta persoane, evenimente, animale, plante, peisaje, pe care noi le recunoastem acum ca elemente ale existentei noastre terestre, dar care sunt totusi bizare, intr-un cadru ciudat. Prin acest "bizar" icoana indica noutatea Ierusalimului Ceresc, Imparatia Cerurilor, unde noi recunoastem lumea noastra dar nu chiar asa cum este.
Sa dam cateva exemple pentru a demonstra tensiunea intre necesitatea reprezentarii unui "Dincolo" cu mijloacele de aici.
Fondul icoanei
 |
| Sofronie Saharov |
Spatiul transpatial
Conform principiilor picturii naturaliste, trebuie reprodus intr-un tablou, cat mai fidel posibil, proportiile si perspectivele. Altfel, publicul va avea impresia ca priveste o opera suprarealista sau simbolica. O persoana intr-o icoana, din contra, nu conserva proportiile normale ale corpului uman. Ea este alungita, si subtiata pentru a creste senzatia de a fi fara greutate si volum; ea este totusi, in mod clar, o fiinta umana, barbat sau femeie. Nu se poate confunda cu cladiri, arbori, roci, animale, etc. Sunt identificabili, dar totusi diferiti. Daca, in natura, asa cum noi o cunoastem, liniile se unesc cand se distanteaza de noi spre orizont, intr-o icoana, liniile perspectivei sunt adeseori inversate si dau impresia ca se intalnesc in fata imaginei persoanei care o priveste. Acesta se simte privit de persoana care este reprezentata in icoana. In spatiul nostru terestru, noi privim in mod normal tablourile dar, in spatiul ceresc, asupra caruia icoana deschide o fereastra, noi suntem obiectul privirii.
Timpul transtemporal
Icoana Acoperamantului Maicii Domnului, a carui sarbatoare este pe 1 octombrie, combina doua evenimente, astfel ca, cei care nu stiu sa citeasca imaginea pot crede ca o singura scena este pictata. In cele doua treimi superioare si in coltul din dreapta de jos, putem sa-l vedem pe Sfantul Andrei cel Nebun intru Hristos si pe discipolul sau Epifanie (Constantinopol, sec. al X-lea), cat si aparitia Fecioarei Maria vazuta de ei. In aproape toate treimile inferioare, Sfantul Roman Melodul, sec. al VI-lea, este aratat in timp ce canta si dirijeaza corala. In calendar, cele doua evenimente sunt sarbatorite pe 1 octombrie, ceea ce explica de ce se gasesc pe aceeasi icoana.
|
|
Icoana Invierii, imaginea eshatologica prin excelenta
 |
| Icoana ce-L arata pe Hristos iesind din mormant |
O icoana a evenimentului istoric al invierii arata femeile mironosite aducand mir la maormant, unde ele intalnesc ingerul asezat pe piatra langa giulgiurile infasurate. Hristos inviat nu este reprezentat.
Cealalta imagine a traditionala de Paste este cea a Coborarii in infern, unde Hristos, inconjurat de persoane ale Vechiului Testament, inviaza pe Adam si Eva. Evenimentul insusi este mai degraba cel al Sambetei Sfinte cand Hristos se gaseste pe taramul mortilor pentru a anunta invierea, dar, de fapt, aceasta icoana arata invierea intregii umanitati la sfarsitul veacurilor si nicidecum invierea lui Hristos. Ceea ce noi sarbatorim in timp curent linear, dupa 2000 de ani de istorie, este invierea lui Iisus Nazarineanul in jurul anului 33, reprezentata in imagini prin femeile mironosite care apar mereu in succesiunea momentelor istorice. Cand, in ceea ce ne priveste, trebuie sa asteptam momentul viitor, cand Hristos va veni din nou. Din contra, pentru cei care nu mai sunt in curgerea timpului, ci sunt deja morti in Hristos, care sunt in starea in care totul este prezent etern, invierea istorica a lui Hristos este deja invierea eshatonului din Timpurile cele din urma.
|
|
3.Iconografia ortodoxa este o arta ECLEZIALA
Cuvantul eclezial desemneaza ceea ce priveste natura Bisericii, care o exprima, si care are radacinile in fiinta insusi a Bisericii. Putem sa facem o distinctie fata de cuvantul ecleziastic care desemneaza mai degraba ceea ce are trasatura de a actiona in Biserica, barbati si femei ai Bisericii, in istorie si in societate. De exemplu, daca punem expresia structura ecleziala langa structira ecleziastica vedem ca primul desemneaza un element al naturii insusi a Bisericii, un element care nu se schimba, sau foarte putin, in istorie si in cultura. Cealalta expresie este rezervata structurilor schimbatoare pe care Biserica si le-a dat pentru buna ei functionare, in contextul specific istoric.
Pentru ortodoxie, iconografia este o arta a Bisericii, ecleziala, nu pentru ca ea este necesara pentru existenta Bisericii, ci pentru ca Biserica este adevaratul pictor al oricarei icoane. Si pictand, Biserica se exprima in mod vizual cum se exprima in mod oral cand Sfintele Scripturi sunt citite in Sfanta Litrughie. In calitate de loc al comuniunii cu Dumnezeu si cu sfintii, o "theo-sfera" unde energiile transfigurate ale lui Dumnezeu actioneaza, Biserica creaza un alt loc, icoana, unde fidelii pot sa intre in contact cu Imparatia Cerurilor si sa se deschida puterii sale sfintitoare. Nu este un hazard, deci, ca icoanele sa se gasesca in mod natural intr-o biserica, in centrul actiunii liturgice, si cand gasim si in alta parte icoane, fata de biserica, ele nu fac decat sa prelungeasca, sa raspandeasca taina dumnezeirii in lume. Fiecare icoana, oricare ar fi subiectul, reda vizibila si face sa potenteze taina unica a lui Hristos care se defineste in mod esential astfel: Hristos a venit sa caute imaginea sa, -omul -, indepartata si supusa pacatului si mortii, pentru a o curati, a o restaura, si a o duce cu El in Imparatia Sa.
 |
| Sfantul Ioan Botezatorul |
Pentru ca iconografii sunt mai mult decat simpli ilustratori ai isotriei Bibliei sau ai istoriei, Biserica se ingrijeste mereu de ei. Ea vrea sa se asigure ca viata lor, prin calitatea crestina, exprima Evanghelia, ca sunt patrunsi de taina pe care o cauta sa o exprime prin arta lor, fiind in mod intim in comuniune cu Biserica, conformandu-se traditiei iconografice si indepartand orice fantezie personala din pictura lor. Aceasta este un ideal, in mod sigur, catre care orice pictor de icoane trebuie sa tinda. Istoria ecleziastica dovedeste ca Biserica n-a fost intotdeauna la inaltimea acestui ideal, si nici iconografii de altfel. Anumite canoane ecleziastice, mai ales ale Bisericii ruse, reveleaza partea coruptibila, din pacate, a unor iconografi organizati in fraternitati. De exemplu, pictorul care invata nu trebuie, prin orgoliu, sa impiedice un tanar pictor talentat sa avanseze, nici sa favorizeze membrii familiei sale, nici sa accepte pe cei fara talent, nici sa atraga atentia episcopului asupra unei picturi foarte bune pretinzand ca ucenicul sau mediocru a pictat-o. Si inca, iconografii trebuie sa se abtina de la orice bautura alcoolica, sa nu fie implicati in jafuri sau furturi. In ciuda vocatiei lor inalt-spirituale si sacre, iconografii arata ca drojdia Evangheliei nu a facut sa creasca toata greutatea aluatului umanitatii.
4.Iconografia ortodoxa este o arta CANONICA
Cand vobim de canoane in istoria Bisericii, adeseori desemnam legi stabilite de catre o autoritate ecleziastica pentru a reglementa comportamentul crestin si care trebuiesc respectate. O a doua definitie, mai vechie, vede in cuvantul canon un ideal, o regula de masura, un model cu care trebuie sa comparam ceea ce facem sau spunem. Intr-un final nu exista multe legi care guverneaza arta icoanei. Cuvantul canonic utilizat ca adjectiv epitet pentru "iconografie" se aplica mai degraba in a doua acceptie, cea a modelului. O icoana canonica este deci o imagine care se conformeaza modelului stabilit pentru un anume sfant sau eveniment. De-a lungul istoriei si practicii artei iconografice, o traditie s-a format, si a fixat modelele pe care artistii sunt indemnati sa le urmeze. In cadrul acestor modele, pictorii sunt liberi sa exercite creativitatea lor.
Iconografia primeste cateodata critici, spunandu-se ca pictorii iconari nu sunt adevarati artisit, pentru ca nu sunt liberi si ca nu lasa loc creativitatii, inspiratiei personale. Aceste reprosuri se fondeaza pe cuvinte cheie precum: libertate, creativitate, aritist, etc. Aceste cuvinte sunt foarte elastice; se adapteaza destul de usor conceptelor si filozofiilor artistice foarte diferite. Nu este adevarat ca iconografia nu este libera sau ca se suprima creativitatea. A spune astfel de lucruri manifesta o necunostinta a naturii artei iconografice. Inspiratia, creativitatea, libertatea sunt prezente si active la un pictor de icoane, dar acesti facotori se exercita in cadrul unui model, canon, nu in afara lui. O icoana canonica reusita este o noua creatie, o noua libertate de expresie a modelului stabilit; pentru a o realiza, artistul trebuie sa se serveasca de inspiratia sa, de talentul sau pentru a traduce canoanele in noua opera artistica. Ca in oricare domeniu al artei, exista iconografi geniali, mediocrii si slabi, dar canonicitatea unei icoane nu depinde de talentul personal al artistului. O icoana este canonica daca reproduce modelul evenimentului sau al sfantului; ea este mai mult sau mai putin canonica conform modelului si picturii in cauza.
Care este relatia intre frumusete si canoniocitate? In teorie, niciuna. Nu este necesar ca o icoana sa fie frumoasa pentru a fi canonica. Este bineinteles de dorit ca o icoana canonica sa fie bine facuta, si frumoasa, dar expresia fidela a modelului nu depinde de frumusetea sa. In orice caz, frumuseta se defineste printr-o judecare de valori estetice care expima o conceptie filozofica a artei; ea poate sa incarneze gustul unei epoci sau al unui popor. Aprecierea frumusetii se schimba in mod continuu, dar canonul pentru o icoana sau alta rezista schimbarii.
Sfantul Nicolae in diferite reprezentari iconografice de-a lungul timpului:
 |
 |
|
|
Trasaturile anumitor persoane au primit o forma fixa in traditie, precum Sfantul Petru, Pavel si Nicolae. Acesti sfinti se recunosc dupa chipul lor si dupa alte semne binecunoscute.
In cazul sfintilor Petru si Pavel, trasaturile lor sunt in mod sensibil aceleasi care se pot vedea pe un medalion din secolul al III-lea care este conservat la muzeul Vaticanului. Fara sa putem demonstra, bineinteles, nu este improbabil ca acest medalion sa pastreze imaginile reale ale acestor sfinti. In orice icoana unde sfintii Petru si Pavel sunt reprezentati - in icoanele de la Inaltarea la Cer sau a Rusaliilor, de exemplu -, putem sa-i identificam dupa chipul lor. Sfantul Nicolae nu este in aceeasi categorie. Chipul sau este mai degraba stilizat, dar nu mai putin de recunoscut in ochii celor care cunosc traditia.
Nu trebuie sa gandim ca absolut totul in iconografie face parte din canon. Iconografia este libera sa picteze parti componente ale unei icoane dupa imaginatie, atata timp cat se ramane fide modelului. De exemplu, nu este un model pentru cal sau alte animale. Fiecare popor si fiecare epoca poate reprezenta calul conform experientei fata de acest animal. Daca distingem tipul de cai sau echipamentul lor, putem mult mai usor sa determinam provenienta si epoca unei icoane. Arta icoanei este deci o combinare de elemente fixe, pe care suntem constransi sa le reproducem dupa un model, si de elemente nefixe care lasa o larga parte imaginatiei artistului.
|
|
5.Iconografia ortodoxa este o arta ISTORICA
Cu toate ca exista legende pretinzand ca anumite imagini au venit din cer, ca ceea ce recunoastem astazi ca iconografie canonica este rezultatul unei lungi evolutii de-a lugul secolelor, traditia iconografica este de fapt, multipla, adica ea s-a schimbat si s-a dezvoltat in timp, si in cadrul mai multor popoare si civilizatii care au modificat-o. Traditii locale au aparut si au disparut, unele "scoli" au raspandit influenta lor, au prosperat si in final au disparut.
Marea traditie iconografica este deci un fascicol de curente, pe de-o parte diverse din punct de vedere al stilului, al orignii, al mijloacelor, al tehnicilor etc, dar si unite prin orientari mari, prin inspiratie si prin viziuni care depasesc factori de tehnica si de mijloace.
Pentru ca persoane reale din istorie au pictat icoane, acestea fac in mod legitim obiectul studiului stiintific al istorie artei, de catre persoane care sunt crestine sau de alta natura, si, din acest punct de vedere, studiul iconografiei se gasesc la acelasi nivel ca oricare alta arta. Nu este surprinzator, deci, de a constata ca istorici sovietici ai artei, cu toate ca erau atei, au facut studii foarte bune asupra iconografiei.
In evolutia iconografiei putem sa identificam mai multe etape mari istorice:
1) perioada de dinainte de imparatul Costantin, 33-315;
2) perioada de dinaintea crizei iconoclaste, 315-725;
3) perioada de dinaintea caderii Constantinopolului, 725- 1453;
4) perioada pana la sfarsitul secolului XX, 1453-1900;
5) perioada contemporana, din 1900 pana in zilele noastre.
1) perioada de dinainte de imparatul Costantin, 33-315
 |
| Reprezentare a Bunului Pastor |
 |
| Fecioara cu Pruncul |
2) perioada de dinaintea crizei iconoclaste, 315-725
.jpg) |
| Mozaic - Deisis din Biserica Sfanta Sofia |
.jpg) |
| Mozaic - Sfanta Sofia Maica Domnului cu Imparatii Constantin si Justinian |
3) Inainte de caderea Constantinopolului (725-1453)
A treia perioada a vazut inceputul crizei iconoclaste, care a durat mai mult de 150 de ani. Mai multe intrebari s-au pus atunci in mod direct si clar: o icoane este un idol? Arta figurativa este comparabila cu Evanghelia sau este o violare a celei de-a doua porunci? Dupa o lupta sangeroasa, asupra acestei probleme Biserica a definit ca o icoana nu este un idol si ca venerarea imaginii nu este adorare. Rusia a acceptat crestinismul Bizantului, ceea ce presupune o iconografie bine dezvoltata. Rusii s-au apropiat de aceasta comoara artistica, de stil grec, si i-au dat un chip slavic. Astfel s-a nascut un alt stil, dupa unii, care nu are rival ca expresie a viziunii spirituale care il sustine.
|
|
4) Perioada din 1453 pana in secolul al XIX-lea
Asediul Constantinopolului de catre turci in 1453 a dus la sfarsitul imperiului crestin, cu exceptia Rusiei, si a inaugurat o lunga perioada de ezitari si alunecari, a se vedea chiar de rupere a traditiei iconografice. Deja, in Europa occidentala, o alta viziune artistica incepea sa patrunda spiritul crestin, o evolutie care culmina cu o ruptura totala cu trecutul. Spiritul Renasterii inlocuia deja, in Occident, ultima expresie a iconografiei partajata de Orient si Occident: arta romana. Cu tote ca trebuie sa recunoastem ca pictorii si sculptorii reiesiti din Renastere au realizat capodopere ale artei, acesti artisiti au decis sa adopte o alta cale decat cea traditionala. Cucerirea Orientului de catre islam a adus crestinii la saracie, mai ales culturala, dar si la toate nivelurile, lasand Rusia sa fie singura tara ortodoxa libera. Sarcaia ortodocsilor si bogatia tarilor occidentale a produs la crestinii orientali un complex de inferioritate, ajungand sa socoteasca tot ce venea din Occident superior a ceeea ce vehicula traditia ortodoxa. Istoricii vorbesc de "captivitatea occidentala". Aceasta mentalitate in domeniul artei iconografiei a produs o dragoste nebuna pentru imaginile occidentale. Astfel viziunea Renasterii incepea sa concureze viziunea exprimata in icoane, intr-o asemenea masura ca in secolele XVIII si XIX a avut loc o abandonare aproape totala a iconografiei traditionale atat in lumea slava cat si in lumea greaca.
|  |
5) Secolul XX
O "abandonare aproape totala" este de fapt expresia potrivita pentru a descrie situatia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. In timpul acestei perioade, Duhul a suflat asupra osemintelor, si o renastere a icoanei traditionale, cat si in alte domenii, s-a produs, a carei culminare a condus la renasterea pe care o traim astazi. Suntem din nou constienti de fundamentele teologice ale viziunii iconografice si putem vedea la ce punct o arta fondata pe o alta viziune a estompat splendoarea icoanei.
|
|
6.Iconografia ortodoxa este o arta SACRA
Contrar sacrului este profanul. Pentru ca ceva sa fie sacru, prin opozitie inseamna ca sunt si lucruri profane. Cele doua contrarii merg mana in mana. Cultura occidentala contemporana se defineste printre altele, prin abolirea acestor doi poli. Specialistii numesc o astfel de cultura "secularizata", adica o societate care defineste valorile sale fara nicio referinta la o realitate sau adevar, care depaseste lumea pe care stiinta poate sa o studieze. O societate impregnata de o viziune secularizata nu recunoaste pur si simplu existenta unuia dintre acesti poli: sacrul. Din acest punct de vedere, aceasta distinctie nu are sens pentru viata umana. Chiar si pentru crestinii contemporani, discursul asupra Celui este in intregime Altul, Dumnezeu, se coloreaza in viziunea secularizata.
Ori, in acest context cultural, icoana reintroduce sacrul in lumea noastra. Problema, este ca cuvantul sacru, este destul de echivoc, putand sa vehiculeze multe nuante. O groaza de lucruri pot pretinde a fi sacre: idoli, prostituate, Biblia, un munte, un drapel, familia, etc. Panagismul greco-roman a stabilit o legatura intre lumea de aici si divinitatea, simtita, dar putin definita, prin divinitatile foarte umane, prin preoti si preotese, sibile, teofanii si alte mecanisme. Crestinismul, la inceput si dintotdeauna, nu s-a simtit in forma in aceasta lume sacra, deoarece pentru el, ceea ce conteaza nu este o constiinta vaga a sacrului, ci mai de graba o cunostinta foarte clara a lui Dumnezeu. In cele din urma romanii, asupreau crestinii, numindu-i atei pentru ca ei vroiau sa distruga lumea sacra a dumnezeilor lor.
In contextul cultural contemporan, si invers celui din primele secole, cand credinta crestina se raspandea, societatea noastra a abolit orice lume sacra, si icoana reintroduce o prezenta a unui Dincolo. Dar prezenta de care da martuirie traditia ecleziala, pe care icoana o vehiculeaza in forme si culori, nu este sacrul vag si imprecis al Antichitatii. Icoana nu da martuire a oricarei lumi sacre, ci ea este in mod clar a celei care este Sursa a toata "sacralitatea", de care a vorbit Moise, care s-a incarnat in Persoana istorica a lui Iisus din Nazaret, Care S-a facut cunoscuta in Biserica, si Care va veni din nou la sfarsitul veacurilor pentru a judeca vii si mortii.
Cu toate ca cultura contemporana se secularizeaza din ce in ce mai mult, nu trebuie sa intelegem ca oamenii nu mai au foame de Dumnezeu. Abundenta sectelor, multiplicarea guru-ilor, dragostea nebuna pentru filozofiile ezoterice, fascinatia pentru culte, etc., dovedesc ca omul modern, la un nivel al fiintei sale pe care nu-l cunoaste bine sau pe care-l ignora, refuza sa se defineasca in mod unic doar prin universul sau material. Oamenii sunt infometati, iar un mare numar de predicatori ofera o hrana adeseori avariata. Sunt unii, care chiar in numele "sacrului" se folosesc de icoane pentru a exprima religia lor sincretista si ezoterica: icoanele in loc sa-L anunte pe Hristos cel rastignit, sunt atunci obiectul unor lecturi care proclama o "sacralitate" mistica sau o filozofie gnostica detasata de Dumnezeul lui Israel. O carte aparuta in limba engleza, intitulalta "Icons and the Mystical Origins of Christianity" este reprezentativa pentru aceasta tendinta, aceeasi de care Sfantul Irineu de Lyon marturiseste in opera sa intitulata "Impotriva ereziilor". Fenomenul descris de Sfantul Irineu privea pe carpocratieni, un grup gnostic din secolul al II-lea, care se serveau de imaginea lui Hristos si cele ale filosofilor din cultul lor. Nu este surprinzator - jenant, da, dar nu surprinzator - de a constata ca sunt destui care profita de popularitatea icoanelor, si le apropiaza pentru interesele lor si impun icoanelor un mesaj strain celui pe care ele le anunta in mod autentic. Si, in general, publicul, dintre care si crestinii nu au posibilitatea de a evalua posibilitatea a ceea ce este spus in numele icoanelor. Din cauza absentei, a se vedea chiar nesocotinta unui discurs serios cu privire la Dumnezeu in cultura ambianta, cei care sunt infometati sar fara a reflecta pe orice apare, dand impresia ca sunt religiosi, dar ducandu-i cateodata la pierzare.
Acest fenomen culural ne obliga sa reiteram necesitatea mentinerii unei legaturi stranse intre icoana si comunitatea ecleziala din sanul careia reiese. Cu cat icoana se indeparteaza de aceasta sursa, Biserica, si de mesajul sau autentic, Evanghelia lui Hristos, cu atat ea pierde din sacralitate. Iconografia este o arta sacra, bineinteles, dar o arta sacra crestina, in mod strans legata de Biblie, de Hristos si de traditia ecleziala. Orice alt mesaj numit sacru care nu-si gaseste sursa aici, arata originile sale straine. Ca in orice alt domeniu, sa fim "consumatori avertizati" ai sacrului.
7.Iconografia ortodoxa este o arta MISTICA
Cuvintele mistic, taina si tainic evoca cea ceea ce se ascunde dar in acelasi timp este si aratat, cel putin partial. Ceva absolut ascuns este si absolut necunoscut, si ceva absolut cunoscut nu poate nimic revela. In cele doua cazuri, taina este imposibila. Icoana este o imagine mistica pentru ca ea se plaseaza intre persoana ascunsa, sfantul, sau Hristos, si noi, adica cei care observam. Ea este vehiculul unei prezente personale pe care noi o simtim, dar care nu o sesizam. O taina, mai ales religioasa, necesita in acelasi timp doua verbe, a fi si a actiona. "A fi" pentru ca reda prezent ceea ce este, ceea ce exista: pe Muntele Sinai, Moise a intalnit pe Cel-ce-este, Dumnezeu, Taina suprema. O taina necesita de asemeni si verbul "a actiona" pentru ca Cel-ce-este actioneaza, este actv, este dinamic; si opereaza pentru a implini un scop. Icoana este deci in mod inalt tainica, purtatoare de taina, pentru ca ea ne pune in contact cu o prezenta care poate opera o schimbare in noi.
Nimeni nu poate fi orb acesteia decat cel care nu vrea sa vada. Nimeni nu poate fi neatins de taina icoanei decat cel care nu vrea sa fie atins. Nu e nimic magic in icoana. Daca noi alegem sa ignoram prezenta, daca noi inchidem inima noastra la puterea sa transformatoare, Hristos nu poate sa faca nimic in noi. Deci, cu toate ca persoana reprezentata in icoana este in mod real prezenta si activa, refuzul celui care priveste neutralizeaza taina si nicio transformare nu are loc. Dar care este schimbarea pe care prezenta personala tainica poate sa o opereze in noi? Nimic altceva decat mantuirea celui care priveste, si prin aceasta, mantuirea creatiei intregi. Icoana nu este decat o alta modalitate, fata de sfintele taine, de a realiza planul divin a lui Hristos al carui scop este instaurarea Imparatiei Cerurilor.
Unde isi are icoana locul sau? Pentru ca ea-insusi este un loc de comuniune unde taina actioneaza, este natural ca sa-si gaseasca locul unde prezenta lui Hristos si a casnicilor lui sa fie cea mai densa: in Liturghia euharistica, intr-o biserica. Tot ceea ce se aliniaza energiilor divine pentru a vibra, pentru a emite "iradierea" lui Dumnezeu, se concentreaza in Liturghie. Toata creatia este deci prezenta: arhitectura, muzica, pictura, vocea umana, scrierile, tamaia, uleiul, painea, vinul si intr-un final barbatii si femeile ei-insisi. Pentru ca liturghia este locul unde taina lui Hristos opereaza cel mai intens, nu este surprinzator ca, chiar acolo, noi regasim portretele celor care au acceptat sa se lase transformati de Hristos si sa traiasca in Imparatia Cerurilor. Alte locuri unde vedem icoane sunt, intr-un final, locuri legate intr-un mod sau altul de liturghia euharistica: in paraclise unde se poate ruga o mica comunitate, in resedinte unde locuieste o mica comunitate ecleziala, familia; in cimitire unde crestinii asteapta plenitudinea Imparatiei dincolo de moarte; in natura unde cupola cerului este cea care inlocuieste pe cea a bisericii.
 |
| Pieta - Sculptura de Michelangelo |
8.Iconografia ortodoxa este o arta ASCETICA
 |
| Reprezentare a unor Sfinti Pustnici a caror goliciune a trupului nu releva nimic senzual |
Icoana exprima aceasta viziune 1) pentru iconar, 2) pentru icoana-insasi si 3) pentru observator. Mai intai, artistul iconograf. Sa presupunem ca cel care picteaza viziunea transfigurata o traieste sau este pe cale sa duca lupta ce duce spre telul acesta ultim. Pictorul iconograf, fie ca este barbat sau femeie, trebuie el insusi sa se supuna purificarii propriilor sale forte vitale; trebuie sa se stearga, sa "descentreze" propia sa viata de la sine insusi (egocentrism) si sa o "recentreze" in Dumnezeu (teocentrism). Trebuie sa invete sa manance pentru a trai, si nu a trai pentru a manca. Trebuie sa fie feciorelnic sufleteste, curat, fidel, in casatorie, in viata monahala sau celibatara. Devenind el insusi astfel mai transparent energiilor divine, iconograful vede ca arta lui insusi se transforma in mod egal. Ceea ce traieste se transpune pe plansa sa in formele si culorile icoanelor care reflecta nu doar lupta impotriva fortelor dereglante ale fiintei umane, ci si, de asemeni, fructul acestei lupte: pacea interioara, stapanirea de sine, buna functionare a tuturor elementelor si a tuturor dimensiunilor omului.
Iconograful nu picteaza pentru a exprima talentul sau. Nu picteaza pentru a se face cunoscut. Este o deformare a traditiei de a semna icoane pe suprafata pictata, ca si cum pictorul ar vrea sa asimileze opera sa cu un tablou oarecare. Cu toate ca renumele unui anume iconograf, din cauza talentului sau genial, se poate raspandi, pictorul de icoane nu trebuie sa caute renumele ca scop ultim al activitatii sale artistice.
Icoana ea-insasi degaja o mireasma ascetica. Ea face sa se simta o lume si persoane calme, linistitoare, sobre. Orice agitatie, interioara sau exterioara, este absenta. Icoana da impresia ca oamenii pe care ii vedem in ea sunt alungiti; proportiile corpului sunt exagerate pe verticala. Senzualitatea este redusa si accentul este pus pe frumusetea interioara mai degraba decat pe frumusetea fizica. Cand comparam icoanele cu arta greco-romana, de exemplu, simtim imediat energiile a doua lumi diferite.
 |
| Icoana Pogorarii Duhului Sfant |
Intr-un final, observatorul este atins de viziunea ascetica a icoanei. Spunem "observatorul" pentru a utiliza un termen neutru pentru ca toti, observand, nu se simt invitati sa intre in lumea icoanei. Icoana nu are puteri magice pentru a forta observatorii sa o patrunda. Totul depinde de starea sufleteasca si de spiritul acestui observator, ca in cazul ascultarii unei predici sau citirii Scrierilor Sfinte. Daca inima nu este dispusa sa primeasca mesajul icoanei, nimic nu poate forta o persoana sa o primeasca. Totusi, icoana poate sa exercite o influenta inconstienta asupra observatorului; daca cel care priveste are macar o deschidere mica spre Dumnezeu, atunci va fi interpelat de icoana si atras inca mai mult spre El. La un moment sau altul, din contra, fiecare persoana trebuie sa decida, sa isi exercite vointa de a coopera cu aceasta forata de atractie sau sa-i reziste. In acest punct se exercita libertatea fiintei umane. Icoana arata marele respect pe care Dumnezeu il are pentru libertatea noastra. Ea ne cheama, ne interpeleaza, ne invita, ne atrage in lumea sa ascetica dar ea - adica Hristos prin icoana - necesita o decizie constienta pentru sau impotriva urmarii transformarii vietii observatorului.
9.Icoana ortodoxa este o arta PEDAGOGICA
Secolul XX este secolul imaginei. Fotografia, cinemaul, publicitea dau marturie de puterea comunicativa si didactica a imaginii. Intelepciunea populara a stiut mereu ca o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte, si Biserica a invatat foarte devreme ca imaginile sunt un vehicul de invatatura. Cuvantul "invatator" ca si toate cele din aceeasi familie, evoca ideea de a face sa se transmita cunostinta, informatia, intelepciunea catre cineva care nu o are. Este un cuvant mai putin savant decat "pedagogic" sau "didactic", dar semnificatia este aceeasi. Imaginile in Biserica au dintotdeauna rolul de a instrui crestinii: "Bibila fara cuvinte" este pentru toti. Una din primele marturii scrise a acestui principiu ne provine din Italia, in jurul anului 400, cand Sfantul Paulin din Nole explica ca ilustrarea pasajelor din Vechiul Testament, pictate pe zidurile bisericii sale, sunt destinate pelerinilor tarani: "Nimeni nu ignora ca slava Sfantului Felix reuneste aici multi oameni. Dar in aceasta imensa multime, mai multi sunt ignoranti: cu toate ca nu si-au pierdut credinta, nu stiu sa citeasca". Nu trebuie sa gandim, totusi, ca imaginile joaca un rol didactic doar pentru analfabeti. Cel de-al treilea canon al sinodului de la Constantinopol (869-870) exprima gandirea Bisericii asupra acestei probleme: "Hotaram sa se venereze sfanta icoana a Domnului nostru Iisus Hristos la fel ca si cartea Evangheliei. De fapt, asemenea silabelor care o constituie toti primesc mantuirea, la fel prin culorile icoanelor, toti, intelepti sau ignoranti, au de castigat un profit".
 |
| Sfantul Ioan Botezatorul cu scene din viata sa |
Cine este invatatorul care invata prin icoane? Cum deja am arata mai inainte, iconografia este o arta ecleziala; si este deci natural sa se acorde acest rol de invatator, Bisericii. Ea este cea care creeaza o ambianta unde fidelii pot sa invete si ea este, prin experienta seculara domeniul formarii sfintilor, ceea ce face sa treaca aceasta cunostinta persoanelor componente ale ei. Prin cuvantul "cunostinta", nu intelegem doar bucati de inforamtie istorica, doctrinala, sau spirituala. Dupa 2000 de ani de istorie, Biserica a acumulat o enciclopedie de nume si de fapte a caror cunoastere este importanta pentru orice fidel informat. Acest tip de informatie este prezenta fidelilor, mai ales prin icoanele sfintilor. Evenimentele importante ale vietii unui sfant sunt adeseori pictate pe marginea icoanelor. Crestinii, ascultand imnele liturgice cantate la sarbatoarea sfantului si privind icoana expusa in biserica, pot sa se informeze asupra vietii acestuia.
Invatatura Bisericii nu se situeaza in mod esential in plan academic ci in mod egal la nivelul experientei. Pentru a ajunge in Imparatia Cerurilor, nu este necesar sa fi istoric, teolog al artei, etc., in sensul academic al acestor termeni. Cei care fac astfel de studii au un dar de la Dumnezeu care, ca orice alt dar, trebuie exersat pentru a construi Biserica. Dar orice crestin trebuie sa fie un teolog in acceptarea vehiculata de traditia patristica, adica o persoana care are o "cunoastere [-log] de Dumnezeu [teo-]". Crestinul este chemat sa-L cunoasca pe Dumnezeu in rugaciune, sa fie transformat prin aceasta cunoastere si sa lumineze in lume prin energiile necreate ale lui Dumnezeu. Implinirea acestei voactii este deschisa tuturor, oricare ar fi cantitatea de informatie invatata. Icoanele vehiculeaza acest tip de cunoastere la fel ca informatiile istorice pentru ca ele ne pun in contact, in comuniune, cu persoanele reprezentate in imagine; ele ne deschid posibilitatea sa invatam din experienta "teologica" a acestei persoane, adica din starea ei de rugaciune profunda. A cunoaste faptele privitoare la Hristos sau la un sfant si a fi in comuniune personala cu ei sunt doua lucruri diferite.
Al treilea element necesar pentru invatare este un invatacel, fie, in cazul de fata, fidelii - si in ultima instanta orice fiinta umana. Nu trebuie sa gandim ca vrem sa reliefam distinctia clasica a Bisericii care invata, adica a clerului, si Biserica care primeste invatatura, adica a laicilor. In traditia patristica, orice crestin ce face parte din Biserica, are locul sau functioanl si rolul sau. Nimeni nu are monopolul asupra invataturii asa cum am prezentat aici. Toti trebuie sa invete sa fie sfinti si toti au nevoie de lectii. Nivelul ierarhic nu are o mare pertinenta in invatarea si dezvoltarea sfinteiniei.
10.Iconografia ortodoxa este o arta POPULARA
Acest cuvant nu desemneaza un aspect esential al naturii iconografei, ci mai degraba un fenomen al timpurilor noastre. Timp de secole, arta icoanei a ramas pur si simpla necunoscuta in Occident. Dupa ce Renasterea italiana a cucerit spiritul crestinilor din Orient, "maniera bizantina" a cazut in uitare, sau s-a vazut dispretuita, deoarece nu se manifesta prin naturalismul in voga. In secolul XX, din contra, popularitatea icoanelor nu se opreste sa creasca. Traim in mod actual o epoca unde iconografia, nu este exagerat sa o spunem, este la moda, este populara.
Avantaje si dezavantaje decurg din interesul general pentru aceste imagini. In societatea noastra contemporana, in care Dumnezeu este din ce in ce mai absent si unde totul este evaluat dupa ultima practica, aspectul "straniu" al icoanei deranjeaza prin capacitatea sa de a face apel la niveluri profunde ale persoanei umane. Icoana reintroduce o prezenta divina in viata de toate zilele. Ea surprinde "siret" observatori anesteziati sau nonsalanti care, prin ea, se simt apropiati de o dimensiune neprevazuta a existentei lor, o dimensiune refulata. Ochii siderali ai unui chip sfant penetreaza interiorul omului modern si, acolo, aceasta figura infricoseaza sau linisteste. Chiar crestinii "secularizati", daca nu ar fi o contradictie in termeni, experiaza o bucurie sau un disconfort; prezenta lui Dumnezeu fiind un foc arzator care incalzeste sau arde inima.
Este, totusi, un revers al medaliei: se poate ajunge la riscul de a corupe traditia si de a trada spiritul icoanei. Pentru ca iconografia este in mod precis o arta, toti cei care poseda un talent artistic pot sa puna mana si sa "produca" aceste imagini care se vand atat de bine. Apoi reducem icoanele la un stil bizantin rus sau altul, le reproducem si le vindem. Tentatia comerciala este foarte prezenta in zilele noastre si spiritul mercantil infloreste lansandu-se pentru cucerirea pietei. Nu este imposibil sa se comande o "icoana", adica sa se inventeze un subiect sau o persoana, care devine un fel de logo pentru o cauza sau alta. Orori, a se vedea chiar blasfeme, se pot gasi fara dificultate pe piata. Anumiti artisti nu-si fac nicio problema in legatura cu spiritul crestin, orotdox al icoanei, interesul lor fiind pur comercial.
La celalalt capat al gamei de motivatii, gasim si oameni de buna credinta care decid sa picteze icoane pentru ei insisi sau pentru altii fara sa stie ca intreprind, fara nicio pregatire sau directie, o activitate inalt sacra, legata de o traditie ortodoxa. Pericolul aici nu este comercializarea ci banalizarea icoanei, adica reducerea icoanei la a nu fi decat o imagine pioasa. Acesti artisti picteaza, cateodata prin ignoaranta, cateodata in mod consteint, nu dupa regulile traditiei iconografice, si in stransa colaborare cu comunitatea ecleziala, ci in privat si, cateodata, conform fanteziei lor. Rezultatele sunt inocente sau dezastruase in functie de faptul ca ei au deviat mai mult sau mai putin de la traditie. Nu trebuie sa gandim ca doar ne-ortodocsii sunt vizati aici. Ortodocsii de asemeni pot ignora sau nu reusesc sa recunoasca propria lor traditie. Pana la urma cele mai mai orori iconografice sunt pictate de unii ortodocsi: cine a inventat pe Sfantul Mucenic Hristofor reprezentat cu un cap de caine?
Popularitatea icoanei, cu toate ca ea poate sa fie pasagera in publicul larg, contribuie nu mai putin la o cautare artisitica, istorica, si teologica de principii fundamentale ale traditiei iconografice. Astfel, pe termen lung, traditia se purifica, nesuferind prea mult de popularitati.
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Cele zece motive pe care le-am utilizat pentru a descrie iconografia nu constiutie o lista exhaustiva, dar speram totusi ca au atins esentialul a acestei arte multi-dimensionale pentru a avea o intelegere mai buna.
PAGINI WEB:
#DUMINICA ORTODOXIEI, BIRUINTA ICOANELOR. Jean-Claude Larchet ne explica ce este icoana si care este rolul ei: ICONARUL SI ARTISTUL# Icoane ce tradeaza Adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu