sâmbătă, 26 iulie 2014

Savatie Bastovoi: "Omul ca să vorbească clar, omul ca să se curețe de orice cuvânt de prisos, de orice împodobire deșartă, trebuie să se poziționeze în ultima sa clipă"



Transcriere parțială din cuvântul ținut de Ierom. Savatie Bastovoi la lansarea Cărții de despărțire:

Poezia este o scriere foarte potrivita sufletului. Poezia este exprimarea cea mai aproape de rugăciune. In poezie s-au exprimat prooroci. Proorociile, Psalmii, nu sunt scrise în limba lui Aristotel, nu sunt scrise într-o limba logica cu subiect și predicat, cu început și sfârșit, cu dezvoltări și concluzii. Toate proorociile au fost scrise în pilde, cum spune și Proorocul David: "deschide-voi în pilde gura mea". Aceasta vorbire în pilde este proprie tuturor popoarelor dar, mai cu seama, ea a ajuns la noi prin Scripturi, în Vechiul Testament, în Noul Testament. Însuși Hristos a vorbit în pilde. Pildele sunt foarte aproape de poezie. Pildele sunt, de fapt, niște expresii poetice.
Hristos a fost întrebat odată de ucenici: "de ce nouă ne vorbești pe înțeles, iar celorlalți le vorbești în pilde?". Vorbitul în pilde poate spune mult mai mult. Vorbitul în pilde poate cuprinde și lucrurile care nu sunt imediat evidente. Vorbitul poetic ne duce dincolo de realitatea asta concretă. De pildă, în viata aceasta de toate zilele o găină nu poate cuprinde întreg Ierusalimul sub aripile ei, pe când Hristos, uitându-Se la necazurile evreilor, a oamenilor acestora necăjiți, care nu vad adevărul, le-a zis: "de cate ori am voit să vă adun cum își aduna găină puii sub aripile sale". Cum altfel ar fi putut să ne transmită aceasta dragoste, care iată, în viata de zi cu zi nu este cu putință - nu poate o găină sa cuprindă un popor. Dar, Dumnezeu, când S-a întrupat, a găsit cu cuviință sa grăiască cu noi în aceasta limba a pildelor și a poeziei, pentru că asa este făcut sufletul omenesc.

Vedeți, dumneavoastră, noi suntem chemați să triam lucruri dincolo de realitate, dincolo de ceea ce vedem. Din cauza asta, pentru sufletul nostru e normal ca orice sa fie cu putință, orice dorință, orice râvnă. Toate în sufletul nostru și în voință noastră, și în aspirațiile noastre sunt cu putință. De aceea doar într-o limba care trece dincolo de legile materiei, noi putem exprima dorurile, aspirațiile sufletului nostru.

Iată de ce m-am bucurat când am văzut că oamenii reacționează frumos la textele acestea, cumva încifrate. Nu sunt niște texte de gazete, nu sunt niște texte de știri, în care se spune clar: "autoturismul A a intrat în copacul B" - pentru că la asta s-a redus comunicarea noastră. Si ne transmitem niște informații, care, pe lângă altele trebuie să fie și foarte exacte, ca nu cumva sa ajungem în judecata. Să ne exprimam foarte exact. Iar întotdeauna exprimările exacte limitează mesajul. Ori, poezia este largă și fără limită, ca și căutarea largă a sufletelor noastre, căutare a lui Dumnezeu care este nesfârșită.

[...]

Am înțeles că toată poezia se scrire din poziția de despărțire. Toată poezia mare - pe care vi-o amintiți dumneavoastră vreodată, iar dacă nu ați citit-o încă, sa o citiți - veți vedea că este scrisă din poziția de despărțire.
Când m-am uitat și eu înapoi la tot ce am scris cândva - că eu am început cu poezie, încă din '96 am scos prima mea carte de poezie- mi-am dat seama că tot ceea ce am scris am scris din acest moment al despărțirii, și nu oricum, [ci] am scris de pe patul de moarte. Sufletul ca să vorbească, omul ca să vorbească clar, omul ca să se curețe de orice cuvânt de prisos, de orice împodobire deșartă, trebuie să se poziționeze în ultima sa clipă și să spună ca și cum ar spune ultimele cuvinte.

Încercați să reduceți acest puhoi de vorbe care iese din noi, pentru ca vremea în care trăim ne provoacă sa vărsăm pururea vorbe din noi. Uitați-vă la internet, uitați-vă la facebook-urile astea: vorbesc tot ce le vine la gura. Ori, astfel, noi niciodată nu putem ajunge la contemplație, noi niciodată nu vom putea ajunge acolo unde este începutul cuvintelor. Din cauza asta această carte este și un fel de arta poetica[ars poetica] despre ceea ce este poezia. Eu cred ca poezia este o mărturisire pe care o dai de pe patul de moarte.

Si acum îmi aduc aminte că eu eram în liceu la Iași prin '94 ['96 anul morții poetului n.n.] când a murit Marin Sorescu. Nu știam eu foarte multe despre el - văzusem un interviu cu el și mi se părea foarte banal. Si nimerise omul în spital și a scris omul câteva texte, vreo patru-cinci. Ultimile, de pe patul de moarte. Si țin minte că m-a marcat foarte mult acea simplitate a poeziilor lui și am înțeles de ce. Deoarece el nu le-a mai scris ca Marin Sorescu, el nu le-a mai scris ca un poet, ca un scriitor. El le-a scris ca omul care moare. El atuncea a fost adevărat poet. Iar această poziționare spun Sfinții Părinți ca este starea pe care trebuie sa o avem noi ca și creștini. Pentru că cugetarea asta la moarte este poziționarea în ultimul ceas al vieții noaste. Nu un ultim ceas disperat, ci un ultim ceas al concluziilor, al dăruirii. Nu este ceasul în care noi facem reproșuri celor din jurul nostru. Nu este ceasul în care ne plângem de neîmplinirile noastre. Este ceasul în care noi putem vedea binele pe care noi l-am primit, darurile pe care noi le-am trăit în viata aceasta, prin oamenii care sunt în jurul nostru. Si înțelegem cat de bogată poate fi clipa, cat de mult se poate întâmpla în inima unui om într-un moment de despărțire. Si atuncea înțelegem noi cum am trăit noi vremea asta zadarnică. Iată de ce, a sta într-un astfel de ceas al sfârșitului este un lucru de mare descoperire și taină. Iată de ce Sfinții Părinți ne spun că cea mai mare filozofie este cugetarea la ultimul ceas.

[...]

Uitați-vă la Cântarea Cântărilor: este un minunat poem de despărțire, dar o despărțire pentru o întâlnire într-o stare superioară.

[...]

Am învățat din viata aceasta că nu este de mare folos să găsești toate răspunsurile la o întrebare. E bine sa le mai lași asa, și cu nerăspuns, ca să poți să dai voie lui Dumnezeu să lucreze în viata ta.
Viata noastră, felul nostru creștin de a înțelege lucrurile este unul de taină, să știți. Din cauza asta Hristos a vorbit în pilde, pentru ca după darul pe care le au, după experientă și după mărimea dragostei lor, aceleași cuvinte lucrează sensuri nu diferite, dar mai adânci, nu de suprafață. Pentru că este nedemn să spun, cum spune lumea asta relativista: că fiecare înțelege ce vrea. Nu înțelege ce vrea, înțelege cat poate. Si dacă nu poți înțelege mai mult asta este măsura ta, nu este un lucru de mare virtute. Adică, această înțelegere a ta, nu poate fi condamnata, pentru că atâta ai primit tu, dar nici tu nu poți să fi o măsură a înțelegerii, numai pentru faptul ca atâta ai înțeles tu. Si da, unii au o înțelegere atât de scurtă, încât înțelegerea celorlalți, mai adâncă, le pare diferita, pare altceva decât au înțeles ei. Ori, asta este pur și simplu ceva mai departe. Si, cred eu, Dumnezeu ne-a chemat să înțelegem adâncimea lucrurilor. Din cauza asta nu va opriți niciodată la o înțelegere, la cat ați văzut din ceva. Si să va lăsați loc. Întotdeauna să va lăsați loc și să va lăsați ocazia, întotdeauna, de a privi orice lucru, și orice cuvânt, și orice om, mai ales.

De ce de despărțire? Pentru că dacă nu ne despărțim, nu vom înțelege nimica. Știți cum? Orice lucru, pentru a-l vedea bine trebuie să faci câțiva pași în urma. Eu când făceam pictură, știam o regula: din când în când trebuie să ieși cu nasul din tablou - pentru ca stai la distanta mâinii, nu poți picta de la zece metri-, și să te dai în spate pentru a vedea greșelile. Dar, pentru a înțelege dacă faci greșeli, trebuie să te dai câțiva pași în urmă și trebuie să te dai destul de des. Asa-i și cu orice lucru din viața asta. Dacă nu ne despărțim, dacă nu pășim în urmă pentru a contempla, pentru a înțelege, nu facem nimic, lucram fără știința, lucram fără rost. Si bine ar fi sa fie doar fără rost! Putem lucra greșit, putem face rău.

[...]

Orice jertfă dacă nu este întărită cu această pecete a veșniciei, ea poate fi pusa la îndoială. Ori, Hristos nu ne-a lăsat nici o îndoială, pentru că, după ce s-a jertfit, ne-a mai spus un lucru: iată, Sunt cu voi pană la sfârșitul veacurilor. Si să va mai spun un lucru. Simplu fapt că aceste cuvinte au fost spuse după Învierea Sa, ne arata faptul ca ele au fost spuse pentru ca trebuiau spuse. Si eu cred că au fost spuse tocmai pentru aceasta cauza, că jertfa, dacă nu-i dublata de pecetea iubirii veșnice, poate fi pusa la îndoială. Ori asa nu!

[...]

Eu asa cred: tot ceea ce se face din dragoste rămâne, iar tot ceea ce se face din alte motive dispare, moare, nu are viată.

[...]

Nu am publicat niciodată un text chinuit, pentru că am considerat nedrept să dau celorlalți ceva chinuit de mine. Deci, toate textele mele le-am dăruit din prisosul inimii. [...] Numai un lucru să țineți minte: să nu dăruiți ceea ce nu vă trebuie. Să dăruiți dragoste.
[..] Trebuie sa fiți adevărați, trebuie să simțiți că va exprimați în limba asta. Asta e felul în care să puteți da ceva frumos lumii. Si îndrăzniți, și Dumnezeu va da. Si după asta lumea judeca, dacă e frumos sau nu. Să știți ca nu mă pornesc cu păreri preconcepute. Iubește și fa ce vrei, dar să știți că toată lumea vorbește despre dragoste, reclame la televizor și toate filmele astea hollywoodiene despre dragoste. Dar cugetul nostru ne spune că acolo e o minciuna. Cugetul iți spune dacă este din dragoste și jertfă. [...] Asa că rugați-vă, iubiți, și veți face lucruri frumoase.


Vine vremea când sufletul caută să se ascundă


Vine vremea când sufletul caută să se ascundă
Ca o cerboaică în adâncul pădurii când își fata puiul
Sau ca un elefant abătut înainte de a se prăbuși pentru totdeauna
Atunci sufletul este subțire ca un strigat de pasăre.

Atunci pieptul se apasă ușor înăuntru
Ca o palmă de copil sprijinită în zăpadă
Si tot ce ai avut mai drag
Încape într-o strălucire de ochi spulberată de aerul rece.

Acolo unde ziua se împreunează cu noaptea
Si puiul de cerb își înalță botul umed spre lumină.
Acolo liniștea este ca o pasare mare
Așezată pe cuvintele care nu s-au spus încă.


Daca lumina s-ar stinge și dragostea s-ar împuțina


Daca lumina s-ar stinge și dragostea s-ar împuțina,
Noaptea ar cădea peste lume pentru totdeauna
Si frigul și-ar întinde pletele subțiri
Ca o văduvă tânără care-și plânge iubitul.

Nimic nu este mai rău decât minciuna
Când se așterne la picioare ca o pasare frumoasă,
Aripile și le întinde ca și cum ți s-ar spune
Pană când te îngroapă cu totul în penele-i colorate.

Ia seama ca mâna ta să nu se întindă spre ce nu e al tău
Si sufletul tău să nu tresalte ca o gheață care crapă,
Căci îndată va țâșni de acolo o pasare
Si te va duce în înalturi ca pe un miel beteag.

Există două feluri de tristețe care se abat asupra sufletului:
Una cu fața alba și alta cu fața întunecată.
Una vine ca o pasare rănită prăbușindu-se la picioare,
Cealaltă e ca lumina dimineții care te ridică la cer.

Cuvintele nespuse


Întotdeauna există o vorba nespusă,
Cuvintele pe care, atunci cînd se despart,
Oamenii nu îndrăznesc sau uită
Să și le spună.

Uneori vîntul de toamnă
Rostogolește cuvintele ca pe niște semințe,
Le duce pană la marginea inimii
Si le lasă uitate pană la alt anotimp.

Cuvintele nespuse sunt niște păsări albe
Care ciugulesc în zăpada sufletului.
Aripile nu și le desfac niciodată
Ca sa nu se prefacă în strigate și sa doară...

Poezii din: Carte de despărțire de Savatie Bastovoi


Un comentariu:

  1. Eu cred că rugăciunile cele mai puternice sunt poezie.

    RăspundețiȘtergere