Schit
Schit;
miezonoptici şi lilieci,
întuneric şi clopote reci.
Mă iartă Tu Doamne. Plâng…
plâng cu lacrimi din veci.
Mi-e teamă să privesc la icoane.
Mi-e greu.
O văd peste tot sfinte Doamne,
iar eu
plâng după pruncul ce-L ţine în braţe.
Albeşte-mi amintirea fecioarei
căci ştiu:
nicicând n-oi fi vrednic
de-a-i fi şi eu fiu.
Scrisa de Pr. Trandafir Vid
in manuscrisul Sine Deo Nihil
Apus la schit
Seara târziu
tăcerea se cunună cu frunzele.
Întunericul mângâie încet
amintirile.
Răstignirile
îşi preling urmele tremurând
pe pământ.
Sfântul vânt
mişcă smerit toaca din altarul de vară.
Afară
Sunt toate plecate ca într-un vis.
În paraclis
preotul tămâiază de “lumină de seară”
iară
pădurea şopteşte otpustu-n suspin:
“Dă-ne-o noapte cu stele Stăpâne”.
Şi mormintele răspund fericite:
“Amin”.
Scrisa de Pr. Trandafir Vid
in manuscrisul Sine Deo Nihil
De acelasi autor:
Miresme de trandafir din intelepciunea Parintilor pustiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu