http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/27/biserica-nu-este-doar-sinodul-si-nici-sinodul-nu-este-in-chip-deplin-biserica/
Părintele Iustin Părvu are dreptate! Este vremea muceniciei! O mucenicie care vizează în primul rând durerile ieşirii din strânsoarea determinărilor şi mai apoi jertfelnicia până la capăt. „În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar: „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, zice cu glas de durere părintele, iar eu cred că nu este o chemare la neascultare, ci dimpotrivă un adevăr al ascultării întru Hristos.
Tăcerea nu înseamnă nicidecum mărturisire, iar mărturisirea nu se face cu gălăgie, ci cu duhul curat al unui Adevăr ce se impune prin Sine.
A spune că eşti liber să te dai jos din pom - numai că acest lucru nu se constituie ca o obligaţie - este un tertip judiciar similar cu punerea sub asediu a unei categorii de credincioşi pe care implicitul situaţiei îi ţine suspendaţi într-o realitate refuzată atât de către autoritatea globală cât şi de cea bisericească. Această înseamnă, în opinia mea, a respinge şi a condamna la izolare un popor dreptcredincios care ţine dogmele părinteşti, apără adevărul şi dreapta închinare şi înţelege să nu plece grumazul în faţa fărădelegii de a purta pururea cu sine stigmatul prezumţiei de vinovăţie pentru fapte nesăvârşite încă.
Biserica nu-şi poate îngădui nici măcar prin autoritatea forului ei cel mai înalt să scoată în afara participaţiei pastorale vreo categorie de credincioşi, decât în cazul vreunui eres. Dacă Sfântul Sinod nu poate fi motivat să aplice rigoarea anatemei asupra acestei categorii de credincioşi - asta pentru că, în mod categoric, nu are temeiul teologic şi canonic să o facă - înseamnă că va trebui să îşi asume această categorie de credincioşi cu toată răspunderea şi să o accepte în dialog şi în lucrare.
Sfântul Sinod nu se poate delimita de credincioşii asupra cărora nu a găsit justificarea să arunce vreo anatemă. Şi dacă o astfel de motivaţie a anatematizării nu poate exista, va trebui să adopte în dialog cu această categorie de credincioşi o atitudine care să aibă drept consecinţă un acord deplin.
Cele petrecute confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că undeva la vârful Bisericii există şi se manifestă din plin anumite tendinţe de confiscarea a deciziei, fapt confirmat şi de accentele autoritariste exprimate în textul noului Statut B.O.R..
Potrivit noului statut, ierarhia superioară revendică toate pârghiile de conducere administrativă din Biserică, transformând preoţimea în agenţi de prestări servicii şi încasatori ecleziastici (a se vedea Art. 65. lit. g. din Statut), refuzând astfel corpului eclesial orice fel de participare deliberativă reală la viaţa administrativă a Bisericii. Prin natura dreptului acordat Patriarhului de a dizolva, prin decizie patriarhală, structuri deliberative cu un rol esenţial în viata eparhiei (Art. 25 lit. q) se încalcă grav principiul canonic potrivit căruia organele de conducere a Bisericii se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii şi nu numai prin voinţa unei căpetenii, sau prin voinţa unei singure categorii de membri.
În articolul 25 din Statut, lit. q se spune: „Patriarhul confirma si dizolva, prin decizie patriarhala Adunările Eparhiale” (!??!) ceea ce este un fapt nemaiîntâlnit în practica de până acum a Bisericii. Asemenea alunecare spre o politică a dictatului ecleziastic nu poate fi decât îngrijorătoare! Distanţa de ordin spiritual, tot mai accentuată, între ierarhia superioară bisericească şi clerul de parohie, dezvăluie o relaţie restrictivă, punitivă, o relaţie administrativă rece şi fără Dumnezeu. Acest fapt este reflectat chiar în recent înnoita legislaţie bisericească, din care lipseşte orice urmă de duh şi în textul căreia nu vom putea găsi nicidecum vreodată numele lui Hristos,dar în care abundă dispoziţiuni cu caracter ultimativ. Din acest text siluit sunt eliminate argumentele cheie ale implicării mai profunde a laicatului ortodox la actul de administrare, dar în acelaşi timp sunt refuzate şi orice fel de revendicări preoţeşti privitoare la acest act. Este oarecum simptomatică situaţia suspendării dreptului comunităţii preoţeşti de a propune prin vot candidaţii pentru funcţia de protoiereu. Prin abilitarea episcopului cu drepturi discreţionare de a numi, a reconfirma sau a revoca protopopii din teritoriu (art. 70. al. 1 si 2) nu se ajunge decât la o gravă pervertire a mecanismelor de reprezentare clericală de la nivelul protopopiatului în instrumente manevrabile, obediente unei autorităţi potenţial abuzive ori potenţial rupte de realitatea vie din teritoriu. Astfel protoiereul va fi transformat într-un gardian asmuţit permanent împotriva propriilor colegi preoţi, având sarcini precise de supraveghere (Art.71 lit. d), urmărire (Art.71 lit. f) şi raportare (Art.71 lit. c) a conformităţii plebei clericale cu cerinţele dictate de la centru. Atenţie ! Nu am citat din Statutul S.R.I., ci din Statutul B.O.R. !
Mai mult decât atât, transformarea Adunării Naţionale Bisericeşti („Parlamentul” nostru ecleziastic), organismul central deliberativ al Patriarhiei, într-un for cu vot consultativ (art. 127, lit. 4) este o deturnare inacceptabilă, şi o confiscare nejustificată a rolului deliberativ al unei structuri administrativ-bisericeşti cu angajament profund în viaţa Bisericii.
Autoritatea sinodală care insistă în a ignora aceste principii, fie acreditează ideea că doreşte în mod deliberat să oculteze actul de conducere, pentru a fi mai simplă o eventuală deturnare a intereselor Bisericii, fie lasă impresia că se teme de propria Biserică şi de proprii actanţi. Oricum ar fi interpretată această tendinţă, ea nu dă altceva decât coordonatele unui exces de autoritate fără precedent. Simptomatologia acestui exces poate revela grave probleme de adecvare la problemele timpului, dar şi riscul major de a provoca o despărţire definitivă a autorităţii bisericeşti superioare de aspiraţiile credincioşilor pe care pretinde că îi păstoreşte.
Biserica nu este doar Sinodul şi nici Sinodul nu este în chip deplin Biserica. Biserica în deplinătatea ei (πλήρωμα) ne cuprinde pe toţi credincioşii ortodocşi şi ne responsabilizează pe toţi, după măsura aşezării noastre în rânduielile corpului ei lucrător.
Sfântul Sinod, privitor la acest răspuns, s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o şi n-a tratat-o cu duh părintesc, ci cu duhul unei ocârmuiri lumeşti. Mulţimea credincioşilor nu este o adunare de partid căreia să-i impui comandamente; este un aşezământ în inima căruia ocârmuitorul are menirea de a se face paznicul Adevărului, descoperitorul Dreptăţii, călăuzitorul Jertfei şi îndreptătorul Credinţei. Acum se vede că oile voiesc a păzi cele de taină, iar noi preoţii stăm ruşinaţi şi temători neştiind ce să facem şi ce să zicem.
În biserică deja se simte aerul otrăvit al dezbinării, o dezbinare a cărei definiţie îşi găseşte contur tocmai în declaraţiile exclusiviste ale autorităţii bisericeşti. Se cuvine aşadar a se petrece grabnic o apropriere, o deschidere părintească a ierarhilor către sufletele credincioşilor.
E timpul de acum, când oamenii sunt în disperarea pierderii locurilor de muncă şi a surselor de subzistenţă, să lăsăm ambiţia de a ne afişa lumii ca o biserică poleită cu aur, îmbrăcată într-o porfiră şi un vizon ce nu îi sunt proprii. Imaginea preotului nu trebuie să transmită culoarea aurului şi a argintului cusut în veşminte, ci sacul pocăinţei şi îngăduinţa nesfârşită a dragostei în Duhul Sfânt.
Trăim însă, din păcate, o imensă manipulare a determinărilor. Durerea cea mare este că deşi o ştim, niciunul dintre noi nu voim a renunţa la ele. Acuzăm aici determinările altora, ignorându-le pe ale noastre. Nu putem şti ce determinări reuşesc să ţină clerul în această rezervă complicitară a ascunderii adevărului despre supraveghere şi despre biometrie
Fiecare dintre noi slujim unor domni. Păcătoşenia este cu atât mai mare cu cât înţelegem că slujim unei mulţimi covârşitoare de domni. Şi totuşi aceşti domni au o definiţie, una care relaţionează activ şi devastator pentru conştiinţă cu mai multe feluri de demoni şi în ultimă instanţă cu mai multe feluri de nevoi: nevoia de a mânca, nevoia de a te adăposti, de a avea confort, de a-ţi menţine condiţia socială, numele bun, serviciul, standardul de viaţă, siguranţa familiei, imaginea, ţintele, scopurile, prieteniile, „scaunele”, „puterile”, „stăpânirile”, etc.
La urma tuturor aşezăm şi credinţa! Ce bine ar fi dacă am putea sluji şi credinţei printre toate celelalte! Se vede însă că a venit timpul în care demersul credinţei e unul categoric şi ultimativ: ori crezi şi făptuieşti potrivit credinţei, ori nu crezi şi te aşezi în ceata prigonitorilor!
Fără pecetea determinărilor nici nu putem cumpăra şi nici nu putem vinde ! Pare-se că singuri voim a ne hrăni determinările cu bucate diverse.
Depinde ce anume vrem! Oricum, dacă cumva vom dori să ne mântuim, trebuie să ştim: Împărăţia Cerurilor nu este din lumea aceasta … (Ioan XVIII, 36).
Pr. Lucian Grigore, Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Pitesti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu