Din ce perspectiva privim lucrurile?

Parintele Nichita de la Manastirea Brancoveanu (jud. Olt) a plecat impreuna cu o parte din obste, alaturandu-se unei factiuni stiliste a vechilor calendaristi greci, (a se vedea detalii aici), dupa ce a lasat o "marturisire de credinta" semnata si adresata tuturor celor ce fac parte din Biserica Ortodoxa Romana, de care a decis sa se desparta.
Pentru a putea intelege din ce perspectiva a privit lucrurile acest parinte si cei care l-au urmat, voi reda mai jos un comentariu al parintelui David de la Manastirea Putna.

În minţile oamenilor vom întâlni multe perspective de a judeca lucrurile şi evenimentele înconjurătoare, după cum şi oamenii care le emit au diferite culturi, filosofii, grad de inteligenţă şi de înţelegere, grad de înduhovnicire, etc. Toate aceste perspective le-am putea restrânge la trei mari categorii generale:

- Perspectiva drăcească – care vede aproape în tot şi în toate o influenţă demonică.

- Perspectiva omenească – care judecă evenimentele şi lucrurile doar prin prisma alegerilor bune sau greşite făcute de oameni.

- Perspectiva dumnezeiască – care vede în aproape toate lucrurile şi evenimentele, o manifestare a voinţei lui Dumnezeu.

Despre perspectiva dumnezeiască de a judeca evenimentele şi lucrurile, găsim referinţe în cartea „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, unde părintele Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE ne spune mai multe cuvinte din care citez câteva: “Dumnezeu Se face cunoscut din însuşi faptul că a creat lumea şi pe om”(p. 19); “… lumea ca obiect e numai mijlocul unui dialog de gânduri şi de fapte iubitoare între Persoana raţională supremă şi persoanele raţionale umane, ca şi între acestea înseşi” (p. 18); „… Dumnezeu… vorbeşte lucrând şi lucrează vorbind…” (p. 25); „… Dumnezeu Se manifestă continuu, … vorbind şi lucrând continuu prin toate lucrurile şi combinaţiile lor alese de El şi prin toate gândurile aduse de El prin acestea” (p. 26); „… Dumnezeu vorbeşte şi lucrează continuu prin lucrurile create şi cârmuieşte, prin crearea de împrejurări mereu noi, prin care cheamă pe fiecare om la împlinirea datoriilor sale faţă de El şi de semenii săi şi răspunde la apelurile omului în fiecare clipă. Lucrurile şi împrejurările acestea sunt tot atâtea gânduri(raţiuni) manifestate ale lui Dumnezeu, deci tot atâtea cuvinte plasticizate” (p. 26). (din Teologia Dogmatică Ortodoxă vol.1 de Preot Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti-1996, Ediţia a doua )

Referitor la problema schimbării calendarului s-au scris multe şi se vor scrie de asemenea. Schismaticii şi cei cu o gândire schismatică ajung la concluzii pseudoduhovniceşti din pricina unei gândirii juridice, pentru că ei văd doar greşeli omeneşti. Dar dacă ne punem întrebarea: De ce a voit, sau a îngăduit Dumnezeu aceasta?, lucrurile apar într-o altă lumină. Răspunsul la această întrebare, ca un toiag, desparte oile de capre, cei duhovniceşti de cei pseudoduhovniceşti. La ea nici un schismatic nu are răspuns real, pentru că nu există la ea decât un singur răspuns autentic: ca să se arate gândurile multor inimi, căci El „este pus spre căderea şi ridicarea multora … şi ca un semn care va stârni împotriviri ” (Luca 2, 34). În concluzie, ca să se deosebească cei fireşti (vezi IUDA 1, 19)(1) de cei duhovniceşti. Iar cei duhovniceşti au păstrat comuniunea, sobornicitatea, pe când cei fireşti, „care nu au Duhul”(IUDA 1, 19), au ieşit din Biserică, alergând pe lângă ea şi urlând împotriva ei şi a fiilor ei.
Lucrul acesta nu e nou, căci privind în Scriptură, vedem că oamenii s-au despărţit în cete opuse şi la alte manifestări dumnezeieşti cum e cazul robiei Babilonului de pe vremea proorocului Ieremia, când voia lui Dumnezeu a fost ca poporul să meargă în robie şi să se roage pentru regele prigonitor şi păgân, pe care Îl numea „robul Meu”(vezi IEREMIA cap. 27-30). În inima celor pseudoduhovniceşti de atunci, nu încăpea ca un păgân să fie numit de Însuşi Dumnezeu „robul Meu”, cu atât mai mult să meargă în surghiun, de aceea au şi pierit, cum pier şi azi duhovniceşte cei ce ies afară din Biserică şi latră pe lângă ea.
La fel a fost cazul şi la Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Cei pseudoduhovniceşti din Israel, îmbuibaţi de interpretarea extremistă a textelor Scripturilor, L-au respins pe Mesia-Hristos.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei ce sunt îmbuibaţi cu interpretarea extremistă a unor texte şi evenimente şi se ceartă pe motivul schimbării calendarului. Evenimente ca acestea, au arătat şi vor arăta întotdeauna cine sunt cei pseudoduhovniceşti şi cine cei duhovniceşti. De aceea, şi dreptul Iov ne atrage atenţia: ”Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia aminte”(IOV 33, 14).

Faptul că părintele Nichita a făcut acest pas greşit, este deosebit de grav, şi arată că, demult a fost prins în capcana argumentelor schismatice. Acolo unde nu mai este ascultat cuvântul de îndreptare, rămâne ca să ajutăm cu postul şi rugăciunea, cu speranţa întoarcerii oilor şi a păstorului rătăcit din jungla argumentelor schismatice.

(1)Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul. (Iuda 1,19)

Dumitru Staniloae : Omul fiinta care transcede timpul spre vesnicie prin nadejde si pocainta

Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-i poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea a conchis ca omul este o "existenta spre moarte". Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.

Omul nu e numai cat se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapanit de aspiratia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.

Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine.

Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii. Nadejdea tine de fiinta omului; caci aceasta nu poate fi gandita si traita fara o astfel de nadejde. Aceasta ar paraliza orice vointa de activitate a omului. Ar face pe om mort spiritual in fiecare clipa. Viitorul n-ar fi considerat ca facut si de noi sau ca interesandu-ne prea mult. Cugetindu-l astfel, am ramine intr-o atitudine de resemnare fatalista. Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra careia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinte pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieti viitoare, ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvant. De aceea lumea e absurda.

Dar de aci se vede iarasi ca absurdul nu stapineste asupra lumii decat pentru cei ce nu vad in ea altceva, decit ceea ce intereseaza trupul. Absurdul e implicat in reducerea lumii la materie si la legile ei. Aceasta elimina orice sens din existenta. Dar pe ce se intemeiaza contestarea indreptatirii unei trasaturi atat de esentiale a naturii omului, ca nadejdea si credinta intr-un sens al existentei? Pe increderea exclusiva in ceea ce se intimpla cu trupul. Pe negarea intregii complexitati a vietii spirituale, care-l deosebeste pe om de animal. Pe increderea exclusiva in simturi, uitindu-se ca in simturi nu e prezenta numai o senzatie biologica, ci ca lucrarea lor e plina de o constiinta si o gindire. 

Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstractie, el e indreptatit sa recunoasca si speranta unei vieti viitoare dupa moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup. E mai rational pentru om sa creada ca spiritul, de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul. Daca omul nu e numai obiect al unor legi oarbe, chiar si in calitate de trup, ca participant la subiectivitate, e superior lor. Si atunci are drept sa nadajduiasca ca existenta sa nu este supusa in intregime unor astfel de legi. Si e indreptatit sa creada ca exista un subiect de totala putere asupra acestor legi. 

Mai e de observat ca nadejdea e dorinta unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.

Heidegger a asimilat in mod total nadejdea cu grija. Fara indoiala, este intre ele o legatura, sau au ceva comun. Dar la ce ar fi atat de stapanitoare asupra noastra grija, daca n-am avea nici o siguranta ca viata noastra se intinde si dupa moarte? De ce ne-am ingriji atit de mult de viata noastra daca e atit de trecatoare? De fapt, grija nu se poate explica fara nadejde. Dar nadejdea care sta la temelia grijii nu se poate intinde numai spre un timp atit de scurt, cat e dat vietii noastre pamantesti. Numai pentru ca omul e o existenta care spera, cauta sa ajunga la cele nadajduite prin grija. Dar e grija si grija, pentru ca e nadejde si nadejde. Totusi, ele sunt legate in radacina lor. E o grija pentru cele ale vietii pamantesti, pentru ca e si o nadejde indreptata spre scaparea de greutatile pamantesti si spre asigurarea unei vieti mai bune pe pamant.

Dar omul nu se restrange la aceasta nadejde, deci nici la grija pusa in slujba ei. In acest caz n-ar fi stapanit atat de mult de grija. El insusi nu poate distinge hotarat intre ele. Faptul ca nu-l multumesc nicicand deplin cele pamantesti il face, mai ales spre batranete, dupa experienta repetata a golului ce il lasa in suflet cele pamantesti, sa-si indrepte tot mai mult nadejdea - sau s-ar putea spune grija - spre viata de dincolo de cele de aici, adica grija de a se pregati pentru ea. Astfel, de cele mai multe ori cele doua nadejdi si cele doua griji sunt impletite.

Si in orice caz, in amindoua se arata ca omul e o fiinta deschisa mereu spre viitor, neputind cugeta niciodata ca a ajuns la sfarsitul existentei sale. El e o fiinta in miscare neincetata spre viitor, spre o viata de fericire fara sfarsit. Nu se opreste niciodata din aceasta miscare in spiritul sau, nici chiar pe patul de moarte. Miscarea lui e spre o vesnicie fericita. Aceasta e tinta lui. Fara miscarea spre aceasta tinta, existenta omului nu se poate concepe. Omul ar fi fara aceasta miscare nu numai inert sau mort spiritual, ci si nerational. De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca vointa e miscarea rationala a fiintei omenesti sau miscarea fiintei rationale umane, chiar daca omul ii da o directie stramba ratiunii de care e imprimata vointa lui, sau vointa de care e imprimata ratiunea lui. Animalul nu arte grija si nadejde, pentru ca nu e deschis spre viitor, viitor fara sfarsit, pentru ca nu e rational. In cazul in care omul foloseste drept ratiunea ce se manifesta in vointa lui, el pune nadejdea in grija celor pamantesti in slujba nadejdii vietii vesnice; grija lui devine grija de pregatire pentru dobindirea ei.

Inrudita cu grija e si frica de un viitor nefericit. Deci si prin aceasta omul e deschis viitorului. Si aceasta il ajuta sa-si pregateasca un viitor fericit.

In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in comunitate cu altii sau cu alte persoane. Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur. Nu-ti trebuie nici viitor in singuratate. Cand esti singur in mod total si definitiv nu-ti mai trebuie nimic. Bucuria prezenta si viitoare sta in mod principal in comuniunea cu altii: "Iata acum ce este bun si ce este frumos, fara numai a fi fratii impreuna" (Ps., 162, 2). Persoana altuia e izvorul vietii mele, ea e insasi viata mea, cand mi se comunica cu iubire totala; bucuria de a ma putea comunica ei, de a primi ea sa i ma comunic, este si ea viata mea. Poate ca aceasta e cea mai proprie definitie a persoanei: izvor de viata pentru altul si bucurie de viata primita de la altul. Aceasta o indica totodata ca mister cu neputinta de inteles vreodata complet si de a se epuiza. Dar numai Dumnezeu, comuniune desavirsita de Persoane, poate sa mi se daruiasca in mod desavirsit, ca sa ma daruiesc si eu, poate hrani si persoana semnului meu cu o iubire care s-o faca sa mi se comunice total. Dumnezeu in sensul acesta supremul mister, misterul iradiant de viata nesfarsita si de lumina inepuizabila. Nicaieri in Sf. Scriptura nu se spune ca fericirea omului consta in altceva decit in vederea lui Dumnezeu, care cauta cu iubire la om. Numai persoana poate iradia viata si deci poate da altuia fericirea. Numai persoana poate primi alta persoana ca viata inepuizabila si neconfundata cu sine. Nu din lucruri si din valori spirituale abstracte traite in izolare se hraneste viata plenara sau fericirea omului, ci din alta persoana. Dar numai intr-o suprema persona poate iradia toata viata sau fericirea fiintelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi in continuare cu Dumnezeu cel personal si intre ele. 

Cuvantul "fericire" pare oarecum pretentios, dar deasa lui folosire arata ce el trebuie sa aiba acoperire, ca ea este experiata macar in franturi de catre om si ca e experiata fie macar in frinturi in comuniune cu alta persoana. Fiecare isi da seama ca fericirea sa nu depinde numai de el. De aceea, trebuie sa existe o realitate personala capabila de atata iubire, de atata daruite incat sa poata da fericirea deplina si vesnica tuturor. Fara Dumnezeu cel personal omul nu poate gasi fericirea deplina dupa care inseteaza. Viata lui fara El e mai mult moarte decit viata. Comuniunea exclusiva intre oameni produce o fericire foarte ambigua. De aceea, spune psalmistul: "sa nu intorci fata Ta de la mine, caci ma voi semana celor ce se pogoara in groapa" (Ps. 142, 7). Iubirea lui Dumnezeu manifestata in comuniunea treimica desavirsita de Persoane e fericirea Lui, dar ea explica si iubirea Lui fata de mine si a mea fata de El. Dar iubirea aceasta e izvorul iubirii mele fata de oameni. Ba atunci cand castig iubirea lor prin iubirea mea simt in ea chiar iubirea lui Dumnezeu si fericirea mea. Sf. Ap. Ioan spune: "Cel ce ma iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu. Caci Dumnezeu este iubire" (I Ioan, 4, 8). El poate sa speculeze despre Dumnezeu, dar nu-I simte prezenta iubitoare. Poate sa spuna chiar ca-L iubeste, dar daca nu-i iubeste pe oameni, nu-L iubeste real nici pe Dumnezeu, si nu simte nici iubirea lui Dumnezeu in el (I Ioan, 4, 20). De aceea, chiar si in iubirea neezitanta de oameni traieste cineva iubirea fata de Dumnezeu, si deci iubirea lui Dumnezeu fata de sine. Astfel, chiar in iubirea neezitanta de oameni traieste intilnirea cu Dumnezeu. In iubire nu-l poti desparti pe Dumnezeu de oameni, nici viceversa. Dar e necesar ca omul sa se ridice la constiinta acestui fapt.

Sf. Apostol Petru vede la Schimbarea la fata a lui Iisus fericirea in a fi in mod statornic ei, cei trei apostoli, impreuna nu numai cu Iisus, ci si cu Moise si cu Ilie, care stateau de vorba cu Iisus, a carui fata straluceste ca soarele: "Doamne, bine este noua sa fim aici; daca voiesti voi face aci trei colibe: Tie una, lui Moise una si lui Ilie una." (MT., 27, 4). E cea mai mare fericire sa fii in comuniune desavirsita cu oamenii. Dar aceasta e nedespartita de comuniunea cu Dumnezeu. Pe de alta parte, fiecare isi are coliba lui, adica ramane neconfundat cu ceilalti. Caci cum ar simtii altfel fericirea ca e cu altul si cu Dumnezeu?

Prin oamenii iubitori si iubiti sau prin oamenii sfinti, se transcende cel mai usor la Dumnezeu, sau Dumnezeu e transparent in gradul cel mai accentuat.

Numai castigind inima oamenilor, ceea ce nu se poate face fara a le face transparenta si simtita prin noi bunatatea lui Dumnezeu, ei ne devin transparenti pentru Dumnezeu si medii active ale iubirii Lui. Chiar in actul prin care ne aratam responsabili pentru ei lui Dumnezeu, ne facem si pe noi noua, si lor si-i facem si pe ei lor si noua transparenti lui Dumnezeu.

Mantuitorul a indicat nu numai fericirea ca tinta finala a omului, iar pe aceasta ca fiind una cu comunicarea cu Dumnezeu si cu semenii, ci si citeva moduri concrete prin care omul poate ajunge la aceasta fericire. Toate sunt moduri de deschidere iubitoare a inimii spre semenul nostru. Prin aceasta vede omul pe Dumnezeu si se deschide Lui. Caci chiar daca unele din aceste moduri par sa indice un raport direct cu Dumnezeu, totusi nici in ele intilnirea omului cu Dumnezeu in iubire nu e despartita de intalnirea cu oamenii in iubire. Si chiar daca unele par sa indice ca iubitorul de oameni isi gaseste fericirea in intalnirea cu omul iubit, nemintindu-se de Dumnezeu, intilnirea iubitoare cu omul iubit nu e in afara intilnirii cu Dumnezeu.

Cand Iisus spune ca fericiti vor fi cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor, intelegem ca imparatia aceasta va fi intalnirea celui smerit nu numai cu Dumnezeu, ci si cu oamenii fata de care s-a smerit, deschizandu-le acelora inima, si prin aceasta si prin unirea lor cu aceia simtind intalnirea cu Dumnezeu. Iar mangaierea ce o vor avea cei ce plang va fi de la Dumnezeu prin cei pentru care au plans, precum Imparatia cerurilor ce o vor avea cei prigoniti pentru dreptate, o vor avea pentru ca au fost prigoniti din cauza interventiei pentru dreptatea celor nedreptatiti, deschizindu-le prin aceasta inima acelora si prin inima lor aratandu-li-se Dumnezeu. Din solidaritatea cu cei nedreptatiti vom vedea setea lor de dreptate satisfacuta deplin nu de oameni, ci de Dumnezeu aratat prin aceia. Mila de care se vor bucura cei ce au avut mila de oameni nu va fi nici ea propriu-zis mila de la oameni sau numai de la ei, ci prin ei in mod deplin de la Dumnezeu. Iar cei blanzi vor mosteni pamantul adevarat sau Imparatia cerurilor, care ii va hrani pe ei cu bunurile spirituale, nu numai de la oameni, ci de la Dumnezeu prin ei, pentru ca au fost blanzi cu oamenii.

Cu Dumnezeu cel aducator de fericire se intalneste omul in sufletul sau inca de aici, pentru ca sufletul sau s-a intalnit inca de aici cu Dumnezeu prin oamenii carora le-a aratat iubirea. Si fericirea din suflet se revarsa pe fata lui, deci in trupul lui, coplesind greutatile si durerile carora le este supus.

Sf. Grigorie de la Nazians numeste Imparatia cerurilor chiar Sfinta Treime, deci suprema comuniune personala. Nu fiinta divina o vor contempla dreptii in viata viitoare, ci se vor hrani din iubirea desavirsita a comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi. Din iubirea Aceleia se va revarsa unda iubirii peste oameni, care va realiza comuniunea intre ei, fericindu-I: "Si atunci, pe aceia ii va primi lumina negraita si contemplarea Sfintei si imparatestii Treimi, Care-I va lumina mai limpede si mai curat si se va uni intreaga, cu mintea intreaga. Pe aceasta singura o si numesc cu Imparatia cerurilor". Iar Sf. Maxim Marturisitorul precizeaza ca lumina iubitoare a Sfintei Treimi va umple de dulceata si va veseli pe cei ce se vor intilni cu Ea si intre ei. "Aceasta dulceata ma va indulci si ma va veseli, ca sa indrazensc sa unesc ale mele cu ale Ei, intelegind prin mine toata creatia rationala a ingerilor si a oamenilor... Pe acestia ii va strabate cu totul Dumnezeu intreg, asemene sufletului... Caci El ii va umple de slava si de fericirea proprie, dandu-le viata cea pururea fericita".

Comuniunea temeinica, isi face simtita prezenta in ingeri si in oameni, unindu-I prin aceasta pe toti: aceasta e fericirea vesnica. Limba romaneasca are un cuvant special prin care exprima atirnarea fericirii nu de posesiunea vreunor lucrari materiale sau a unor bogatii spirituale traite in izolare, ci de comuniunea cu persoanele iubite, fericire care se hraneste din comuniunea intre Persoanele Sfintei Treimi. Este cuvintul "dor". Limba greaca nu are decit cuvintul "dorinta", care se refera atit la bunurile impersonale, cat si la persoane, sau "pofta" care se refera la lucruri. Nici alte limbi nu stiu sa aiba un cuvant care exprima in mod deosebit asteptarea persoanei iubite. Numai "dorul" il arata pe om asteptindu-si fericirea de la reintalnirea cu persoana iubita, nu din posesia individuala a unor bunuri materiale sau sprituale. Cand se zice uneori "dor de tara", sau de satul natal, acestea sunt intelese ca pline de persoanele iubite, sau de urmele sprirtuale lasate de acelea in ele.

Pot sa am cat de multe bunuri materiale sau spirituale. Daca nu le am impreuna cu persoanele iubite, nu ma fac fericit. Numai in "dor" arata omul setea de transcendere reala a sa spre alta persoana iubita absenta.

Dar persoana umana oricat e de dorita, dupa ce vine nu da toata fericirea asteptata celui ce a dorit-o. Tinzind spre fericirea nemarginita, omul arata ca tinde spre Persoana absoluta, care are in sine comuniunea desavirsita din veci cu alte doua Persoane si poate sa-I faca parte si omului de ea. Ramane in noi, dupa intilnirea cu oricare persoana dorita, mereu un dor dupa o fericire deplina, pe care n-ar putea-o aduce decat intalnirea netrecatoare cu Persoana care ne poate arata o iubire etern atotsatisfacatoare, avand-o aceasta in Ea Insasi prin comuniunea din veci cu alte doua Persoane. De aceea se vorbeste in limba romaneasca despre un "dor nestins", expresie care arata ca omul tinde prin fire spre Persoana desavirsit iubitoare, Care sa poata satisface cu adevarat setea mereu nesatisfacuta de fericire a omului. Sf. Maxim Marturisitorul zice: "Cel ce a adus la existenta toata firea cu intelepciune si a sadit in chip ascuns in fiecare dintre fiintele rationale, ca prima putere, cunoasterea Sa, ne-a dat si noua, umilitilor oameni, ca un stapin preadarnic, prin fire, dorul de El, impletind cu aceasta in chip natural puterea ratiunii, ca sa putem cunoaste cu usurinta modurile implinirii dorului, ca nu cumva, gresind, sa nu nimerim la ceea ce ne straduim sa ajungem. Deci, miscandu-ne potrivit acestui dor in jurul Adevarului insusi, si al Intelepciunii si al Carmuirii ce se arata tuturor in chip bine oranduit, suntem ajutati de aceasta sa ne silim sa ajungem la Acela spre care am primit dorul".

Iar, in continuare, tot Sf. Maxim repeta ca acela la care se silesc oamenii sa ajunga, maniati de dorul intiparit in firea lor este una cu adevarul.  Cei ce si-au pregatit sufletul in acest scop, "se vor muta, fara osteneala, dupa viata aceasta, la Adevarul viitor, care li s-a conturat lor bine inca din viata de aici, prin intelesuri tot mai dumnezeiesti. "Caci dupa ce au luat aici chipurile Adevarului", li se va adauga atunci "Adevarul descoperit".

Adevarul este Persoana sau Comuniunea personala suprema. Caci ea este existenta plenara, existenta de sine si fara sfarsit, existenta vie si daruitoarea de iubire. Adevarul nu e un principiu cugetat, o lege, o formula generala, pe care o putem face posesiune ratiunii noastre. Adevarul este existenta suprema independenta de noi, care ne da viata si ne tine in viata, care e una cu viata de Sine si in Sine si care singur are puterea sa creeze si sa sustina toate, dandu-le tuturor viata cu voia Sa, nu silita de o lege sau de o putere care ar fi superioara ei, ci numai prin iubirea Sa libera (Ioan 14, 6). El e apa vie, dupa care fiinta omeneasca va inseta in veci, sau de care nu va socoti niciodata ca s-a saturat (Ioan 4, 15). Numai intrucit omul este si el persoana dupa chipul Persoanei supreme, care se comunica din veci altor Persoane, este si el adevar, putadu-se darui ca adevarata viata si apa vie si el altora. Dar calitatea sa de chip al adevarului, atirnator de El si-o vede omul mai ales in dorul nestins, sau in setea nestinsa dupa comuniunea cu cu alte doua Persoane supreme, ca si in faptul ca in calitate de chip al acelei Persoane in comuniune cu alte doua Persoane supreme, nu are viata decat in comuniune cu alte persoane. 

Dumnezeu fiind comuniune intreita de Persoane este Adevarul si misterul viu atotcuprinzator sau intregul mister al vietii lui din El, iar persoana umana este si ea un mister viu, care nu se poate cunoaste de alte persoane decit in primirea ei de catre acelea.

Preocuparea de viitor prin nadejde umple clipa prezenta a omului in asa fel ca aproape nu o mai traieste ca o clipa prezenta. Aceasta e tensiune spre viitor. Fiecare clipa prezenta e in sine, dar si prin asteptare, trecere spre viitor, prima clipa a viitorului, prag al unei alte incaperi. Prezentul e deja viitor; viitor care ni se pune la dispozitie si de care dispunem in parte imediat. Dar e si trecut cand ne indreptam atentia spre ea. Prin clipa prezenta se pregateste si se deschide omul pentru un viitor mai bun, care spera sa i se daruiasca si care-l umple de nadejde. Dar se pregateste si se deschide lui nu numai prin fapte mai bune ca cele trecute, ci si prin iertarea celor ce l-au suparat si prin cererea iertarii de la Dumnezeu pentru greselile facute de el. Omul tine prin aceasta clipa prezenta deschisa si spre trecut, aduce trecutul in clipa de fata si ia din el un ajutor pentru un viitor mai bun, asteptat cu nadejde. Trecutul e numai trecut si viitorul se deschide mai bun nadejdii prin curatirea fiintei noastre de greselile trecutului aduse in fata, prin regretarea lor. Trecutul nu stapaneste ca o fatalitate fiinta noastra. Animalul nu are trecutul si viitorul in constiinta, deci nu are putere asupra lor. El nu are constiinta timpului, nici putere asupa lui. Omul isi pregateste in prezent viitorul, prin repararea urmelor rele ale trecutului sau prin eliberarea de un trecut rau. Iti poate schimba trecutul in clipele prezente prin regretul a ceea ce e rau in el si-si poate pregati prin aceasta viitorul pe care-l voieste si-l nadajduieste mai bun. Timpul trecut nu lasa urme ireparabile. Omul e stapin in parte, in clipa prezenta pe toate cele trei dimensiuni ale timpului. "Mai drept priveste in urma spre cele ce-or sa vie", se spune intr-o poezie. Le are insa cu atit mai adunate in clipa prezenta, cu cit are prin ele prezenta vesnicia.

Pe masura ce omul a adaugat la trecutul lui, e tot mai preocupat de repararea a ceea ce n-a facut cum trebuie in acest trecut. Regreta neatentiile voite fata de cei ce i-au fost aproape, spre a le repara in viitor. Retraieste in alt mod acele clipe, regretind ceea ce a facut gresit in ele. Regretele, ca remuscari si modificari ale fiintei, sunt mai persistente fata de cel ce n-a fost atent in mod constient, decit fata de cel ce n-a fost atent fara sa-si fi dat seama. Dar regreta si in acest caz faptul ca nu s-a silit sa-si dea seama. Prin aceasta omul devine mai atent in trairea sa. El se face mai sensibil fata de amintirile lor si din aceasta sensibilitate se duc unde de atentie spre aceia, spre a cistiga iertarea lor si a lui Dumnezeu.

Daca viitorul umple clipele noastre prezente prin asteptarea unei fericiri in comunitatea altora si in mod deplin in comunitatea cu Dumnezeu, trecutul cu greseli este prezent ca cel ce ne poate lipsi de aceasta fericire viitoare in comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii, dar ne si poate ajuta prin cainta si reparare in inaintarea spre ea. In prezenta aceasta apasatoare a trecutului ni se fac transparenti ca prezenti cu fata mustratoare cei carora le-am gresit, chiar daca au murit. Ei ne apar ca unii ce n-au disparut cu totul din legatura cu noi, ci continua sa ne apese chiar cu o prezenta mai persistenta, ca putand sa determine existenta noastra, eventual pentru veci, fie ca rea, fie ca buna, daca ne caim pentru raul facut lor. Ne apasa mai ales faptul de a nu fi fost recunoscatori fata de cei ce ne-au ajutat (parinti, binefacatori) si de a nu ne fi implinit datoria recunostintei fata de ei. In amintirea involuntara si voluntara a lor licareste vesnicia noastra viitoare, fie ca rea, fie ca buna, daca regretam si reparam recunostinta noastra.

Astfel, tot timpul nostru, trecut si viitor e trait in fiecare clipa prezenta ca unitate esentiala ocupata de prezenta altor persoane si deschisa vesniciei. Aceasta ne face transparent atat absolutul personal cu perspectiva comuniunii eterne cu El, sau a intoarcerii Lui de la noi, cat si pe semenii nostrii carora le-am gresit, putadu-ne mustra in veci pentru greselile fata de ei sau bucura cu iertarea lor. In fiecare clipa prezenta putem trai teama de o vesnicie chinuita, dar si nadejdea ca vom putea castiga vesnicia fericita daca ne vom cai de greselile facute si ne vom pregati pentru ea. Trecutul si viitorul sunt traite in prezent intr-o unitate existentiala nu numai intre ele, ci si cu cei pe care i-am cunoscut si cu Dumnezeu si, prin aceasta, cu vesnicia. Cu cat e mai prezent trecutul cu cainta pentru greselile din cursul lui, cu atat suntem mai preocupati de viitorul vesnic. Si cu cat e preocupat cineva mai putin de viitorul eshatologic, cu atat se gandeste mai putin cu cainta la trecut. Acela se inchide in prezentul trait in mare masura in mod inconstient si fara orizont, asemenea animalului. Acela nu aduna tot timpul in prezent si nu e deschis vesniciei.

Dar nu ajunge sa regretam trecutul fara a face din acest regret o forta pentru fapte de reparatie in viitor si pentru viitor, sau macar fara a trezi in noi, prin pomenirea celor carora le-am gresit si prin fapte in numele lor, sensibilitatea noastra reparatoare fata de ei. Prin aceasta cainta pentru trecut ne ajuta si mai mult la schimbarea intregului nostru trecut inscris in fiinta noastra si la castigarea viitoarei eternitati fericite: devine si mai mult o forta pregatitoare a viitorului bun. Mai trebuie amintit ca trecutul trebuie sa ne indemne si la iertarea greselilor facute fata de noi, de cei ce nu ne mai pot fi de fata, poate pentru niciodata, in viata lor sub povara neiertarii noastre ne poate tine pe noi insine si aici si in veci sub aceasta povara, datorita invartosarii noastre fata de ei. Prezenta trecutului si a viitorului in constiinta noastra prezenta e o prezenta a altora in noi pentru vesnicie, fie spre raul, fie spre binele nostru. Aceasta depinde de noi. Aceasta ne poate scapa si pe noi si pe ei de fatalitatea timpului si ne poate deschide vesnicia fericita. Dar ne poate si tine robii ei. De aceea nu putem uita persoanele cu care am avut vreodata legatura, dar putem schimba fata lor si a noastra. Persoanele lor ne pot deveni favorabile si noi lor, ca sa ne ajute in miscarea noastra spre un viitor fara de greseli si spre o reparare a trecutului, prin facerea de bine de aici inainte, iar prin aceasta, spre vesnicie fericita. Aceasta e semnificatia timpului concentrat in prezent, prin persoane, pentru persoane. El nu e o linie cronologica singulara si indiferenta, ci un prilej de crestere spirituala, de transcendere continua spre comuniunea cu ceilalti si cu Sfanta Treime. Prin cainta transformam trecutul din forta determinanta spre relele identice, in forta spre binele reparator.

Trecutul poate fi viu pentru noi in clipa de fata, ca putere prin care incepem un viitor mai bun, sau un viitor in care se va repara ceea ce ne impiedica inaintarea spre vesnicia fericita. Astfel, nu numai trecutul determina viitorul, ci si viitorul schimba trecutul, pentru cei convinsi ca inainteaza spre vesnicie, in care cei din trecut si cei ce vor trai in viitor se vor intalni. Trecutul se face astfel viu si posibil de indreptat pentru noi in fiecare clipa, ca mijloc prin care ne transcendem spre comuniunea desavirsita intre noi, in unire cu Sfanta Treime, si spre eternitatea noastra fericita, in care ne vom intilni cu cei din trecut. In acest mod putem repara trecutul. Daca nu-i mai avem in trup pe cei fata de care ne-am facut vinovati, ii avem pe altii carora le putem face bine. Si prin aceasta facem bucurie lui Dumnezeu si celor ce le-am facut rau in trecut, caci vad din regretul pentru relele ce le-am facut lor, ca ne simtim indemnati sa facem bine acum altora, indreptandu-ne pe noi insine din cauza lor, deci si fata de ei. Astfel, daca generatiile de la inceputul istoriei determina numai viitorul, iar cele de la sfarsitul ei pot repara urmele trecutului, cele din cursul istoriei pot repara si urmele trecutului, dar pot influenta prin aceasta in bine si viitorul. Si asa generatiile din toate timpurile se pot ajuta unele pe altele sa inainteze spre vesnicie si spre comuniunea intre ele.

Caci trecutul primeste in noi o prezenta presanta in clipele de fata, numai daca asteptam de la repararea lui un viitor etern. Altfel, nu mai traim cu interes vibrant in clipa prezenta nici trecutul, nici viitorul. Ne inchidem in placerea trecatoare a prezentului, atat trecutului cat si viitorului, apropiindu-ne de animal. Numai simtindu-ne inaintind spre eternitate, retraim in clipa de fata trecutul ca temei pentru un viitor mai bun, modificand urmarile lui in noi. Numai asa omul traieste in sine timpul deschis eternitatii. Numai asa omul vrea sa duca cu sine in eternitate fiinta sa cea mai curatita in relatie cu semenii si cu cosmosul. Nu putem inainta spre Imparatia cerurilor, care este o viata de comuniune deplina, ca persoane izolate, nepasatoare de altii, ci numai pregatindu-ne spre acea Imparatie a comuniunii, prin efortul spre o comuniune mai accentuata in cursul timpului, sau spre o reparare a tot ce a slabit in noi putinta de comunicare.

Dar aceasta o putem face nu numai regretand trecutul gresit, ci hotarindu-ne pentru un viitor mai bun. Astfel, ar insemna sa nu valorificam, incepind in prezent, prin reparare, trecutul pentru viitor. Caci pentru valorificarea aceasta e necesar sa trecem la fapta buna imediata. Prin aceasta traim in mod real si clipa prezenta prin puterea trecutului regretat si a nadejdii viitorului bun si a eternitatii fericite. Altfel, ne inchidem in clipa prezenta fata de trecutul nereparat prin cainta insotita de fapte si fata de viitorul sterp, prin obisnuinta de a mana mereu pentru viitor schimbarea trecutului. Prin aceasta nu facem din timpul nostru o unitate si o forta de inaintare spre vesnicie, ci il faramitam in clipe prezente fara legatura intre ele, care prin aceasta nu duc nicaieri, sau care sunt legate doar prin impulsurile inferioare, pe care nu le stapinim, ci care ne tin fara voia noastra intr-o existenta lipsita de orizont. Inchizindu-ne in prezent nu reparam trecutul si nu pregatim viitorul cel bun si vesnicia fericita, ci raminem mereu la miscari spre placerile clipei care ne stapinesc, miscari pe care nu le conducem in mod liber spre o tinta buna. Prezentul e rodnic prin regretele trecutului, insotite de fapte bune imediate, care dau putere hotaririi de a contiuna aceste fapte in viitor. Atat trecutul cat si viitorul sunt eficiente in prezent prin regretul a ceea ce a fost rau in trecut si prin hotararea spre cele bune pentru viitor, intarita prin fapta buna imediata. Acest regret si aceasta hotarare reprezinta insasi prezenta eficienta a trecutului si a viitorului in clipa prezenta, dar si puterea acesteia asupra lor. Avem astfel tot timpul rodind in clipa prezenta. Daca nu se intampla aceasta, clipele prezente nu ne mai ajuta sa inaintam, reparind trecutul, spre un viitor mai bun. Timpul trece ca o insiruire de clipe goale si sterpe, nestapanite de noi, lipsite de unitate, de tensiune, de o tinta.

Deci numai prin fapta imediata prezentul e trait real si eficient si o data cu aceasta stapanim si trecutul si viitorul. Astfel gandirea la trecut si la viitor ramine mereu o teorie, care nu schimba timpul si fiinta noastra. O zicala romaneasca cere "sa sarim in ajutorul" celui ce are nevoie de el. Prin aceasta poporul nostru si-a dat seama de valoarea faptei imediate. Altfel se tot amina savarsirea faptelor pentru indreptarea trecutului spre un viitor mai bun. Si prin aceasta aminare clipele prezente ramin mereu sterpe. Deci tot timpul care ni s-a dat. Fiinta noastra nu inainteaza in timp cu putere spre tinta cea buna a eternitatii fericite.

Poate ca iadul nu e decit neputinta de a mai face pentru altii in prezent si in viitor ceea ce n-am facut pentru ei in trecut, fiindca ne-am obisnuit cu un prezent si un viitor steril. Vom fi intr-un chin pentru trecut, pe care nu-l mai putem repara, sau pe care nu mai vrem sa-l reparam, pentru ca ne-am obisnuit sa nu-l mai reparam, dar care totusi tocmai prin aceasta ne chinuieste. Pe pamant avem pe altii pe care ii putem ajuta, facandu-le in prezent binele ce nu l-am facut celor din trecut. In iad nu mai avem pe nimeni. Acolo nu mai e o istorie, in care putem indrepta in prezent ceea ce am facut rau in trecut si spre un viitor bun al ei si spre o vesnicie fericita. Neinaintindu-se in iad spre o tinta oarecare, nu se inainteaza prin indreptare spre o vesnicie. Este un prezent identic cu o vesnicie chinuitoare, sterila, imposibila de schimbat. Putinta inaintarii in timp implica in ea putinta inaintarii spre o tinta desavirsita, care e una cu vesnicia. Insasi miscarea in timp implica faptul ca timpul e facut pentru inaintarea spre vesnicie.

Chinul iadului consta si intr-o neputinta a oricarei transcenderi din situatia in care ne aflam, intr-o eternitate dureroasa a nemiscarii, pentru faptul ca ne-am obisnuit cu ea pe pamant.

Nu mai e in iad o nadejde a viitorului, nici credinta ca putem repara ceva din trecut. Nu ne mai putem transcende spre altii, nu mai putem sa ne transcendem spre misterul lor real, deci nici spre misterul nostru si al lui Dumnezeu cel in Treime. Am uitat de Dumnezeu si Dumnezeu nu ne mai poate ajuta. Nu-i mai putem iubi pe altii si altii nu ne mai pot iubi pe noi. Nu mai gasim nimic vrednic de iubit unii pe altii. Si aceasta va dura vesnic. Suntem singuri pentru veci. Si stim ca vom fi singuri pentru veci. Suntem intr-o superficialitate, intr-o tocire etern neschimbata, intr-o opacitate sau intr-un intuneric chiar in raport cu fiinta noastra. Existenta noastra e redusa la monotonia eterna a inchiderii in superficialitate si singuratate. Nu ne putem comunica nimanui si nimeni nu ni se poate comunica, pentru ca nu mai avem incredere in nimeni. Nu avem ceva bun de comunicat. Ne comunicam numai mustrarea, ne comunicam numai neincrederea. Nu vedem decit raul in jurul nostru si de fapt nu e numai neincrederea. Nu vedem decat raul in jurul nostru si de fapt nu e decat raul. Iar intrucat in iad vom fi cu trupul, chinul singuratatii, al nemingiierii, al neincrederii dureroase va fi intensificat la maximum si in trupul nostru prin raceala, nepasarea si neincrederea vazuta a tuturor.

Dumitru Staniloae

SI ALTE PAGINI WEB:

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/10/05/marturii-de-la-si-despre-parintele-staniloae-omul-lui-dumnezeu-omul-aproapelui-omul-tainei-omul-comuniunii-la-inceput-a-fost-iubirea/

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/10/04/parintele-dumitru-staniloae-%E2%80%A05-octombrie-1993-despre-hristos-slujitor-si-chemarea-noastra-la-responsabilitatea-slujirii-jertfelnice-cum-sa-stii-daca-iubesti-cu-adevarat-pe-cineva-daca-nu/

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/omul-fiinta-care-transcende-timpul-spre-vesnicie-prin-nadejde-pocainta-69026.html

http://florinm.wordpress.com/2010/10/05/5-octombrie-parintele-dumitru-staniloae-rugaciunea-intr-o-lume-secularizata/