Sfantul Ioan Gura de Aur: "Ai nevoie de suflet de tânăr, de minte de creştin ca să înduri despărţirea de un suflet pe care-l iubeşti"

“Ştiu că te îndurerează nu numai nenorocirile şi necazurile de acum, ci şi aceea că eşti despărţită de nimicnicia mea. Şi asta te face să plângi necontenit şi să spui tuturora:

„Nu mai auzim glasul acela, nu ne mai bucurăm de predicile lui; suntem osândiţi la foamete. Ameninţarea cu care ameninţase odinioară Dumnezeu pe evrei, o îndurăm noi acum; nu suferim de foame de pâine, nici de sete de apă, ci de foame de dumnezeiască învăţătură”.

Ce voi răspunde acestor cuvinte? Îţi voi răspunde că în lipsa mea poţi vorbi cu mine, citind cărţile mele. În ce mă priveşte mă voi strădui, dacă reuşesc să am curieri, să-ţi trimit dese şi lungi scrisori. Iar dacă vrei să auzi cuvânt chiar din gura mea, poate că va fi asta şi mă vei vedea iarăşi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai bine spus, nu mă vei vedea iarăşi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai bine spus, nu poate, ci neîndoielnic, îţi aduci aminte că n-am spus aceste cuvinte în zadar, nici ca să te înşel şi că nu ştiu ce spun. Da, vei auzi şi prin viu grai, ceea ce-ţi spun acum în scris.

 Iar dacă te supără întârzierea, gândeşte-te că nici asta nu ţi-i fără de folos. Vei avea mare răsplată dacă ştii să rabzi, dacă nu rosteşti cuvânt nesocotit, dacă dai slavă lui Dumnezeu pentru acestea, după cum şi faci. Nu-i mică lupta asta! Ai nevoie de suflet de tânăr, de minte de creştin ca să înduri despărţirea de un suflet pe care-l iubeşti. Cine spune asta? Cel care iubeşte sincer, cel care cunoaşte puterea dragostei, ştie ce spune.

 Dar ca să nu umblăm mult în căutarea unor prieteni sinceri – lucru atât de rar – să alergăm la fericitul Pavel. El ne va spune cât e de mare lupta aceasta şi de ce fel de suflet are nevoie. Pavel acesta, care s-a dezbrăcat de carne, care a lepădat trupul, care a umblat prin toată lumea aproape cu sufletul gol, care a izgonit din minte orice patimă, care imitase nepătimirea puterilor netrupeşti, care locuia pe pământ cum ar fi locuit în cer, care stătea sus cu heruvimii, care lua parte cu ei la cântarea aceea tainică, a îndurat pe toate celelalte cu uşurinţă, ca şi cum le-ar fi suferit într-un trup străin, a îndurat temniţele, lanţurile, arestările, bătăile, ameninţările, moartea, lovirile cu piatră, cufundările în adânc, tot felul de pedepse; dar despărţirea de un suflet iubit atât îl neliniştea, atât îl tulbura, încât a plecat îndată din oraşul în care n-a găsit pe prietenul său pe care l-a părăsit, când nu i-au putut arăta pe cel căutat.

„Şi venind în oraşul Troada, spune Pavel, pentru Evanghelia lui Hristos, şi uşă fiindu-mi, deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu, ci, lăsându-i pe ei, am plecat în Macedonia”.

Ce înseamnă asta, Pavel? Când erai legat în butuci, când erai în închisoare, când erai plin de răni, când îţi curgea sânge de pe spate, predicai, botezai, aduceai jertfa şi nu treceai cu vederea măcar pe unul care voia să se mântuiască, iar când ai venit în Troada, când ai văzut ogorul curăţit şi gata să primească seminţele, când ai găsit aria plină şi atâta uşurinţă, ai aruncat din mâini un câştig atât de mare, cu toate că veniseşi pentru el – „Veniţi, spui, în Troada pentru Evanghelie” – cu toate că nu aveai nici un potrivnic – „uşa fiindu-mi deschisă” – ai plecat îndată!
- “Da, am plecat, ne răspunde Pavel. Tirania marii tristeţi m-a cuprins şi mult mi-a tulburat sufletul absenţa lui Tit. Atât de tare m-a stăpânit şi m-a biruit, că am fost silit să fac asta!”

Nu e nevoie să facem presupuneri că din pricina tristeţii a plecat Pavel. O aflăm chiar din gura lui Pavel. A adăugat şi pricina plecării, spunând:

„N-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, ci, lăsându-i pe ei, am plecat”.

Ai văzut că trebuie să dai foarte mare luptă, ca să poţi îndura în linişte despărţirea de un suflet ce ţi-i drag? Ai văzut câtă durere şi câte amărăciune pricinuieşte? Ai văzut că e nevoie de un suflet mare, de un suflet de tânăr? Lupta asta o duci şi tu acum. Cu cât lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Aceasta să-ţi fie mângâierea zăbavei mele şi aceea că am să te văd iarăşi negreşit încununată, strigată cu slavă în gura mare şi plină de răsplata pe care ti-a adus-o mângâierea.

Dar cei care se iubesc nu se mulţumesc numai cu legătura sufletească a dragostei; nu le e de ajuns asta spre mângâiere; au nevoie şi de prezenţa trupească; de le lipseşte, se pierde mare parte din bucurie.

Şi venind iarăşi la Pavel, tatăl dragostei, avem să vedem că aşa e. Scriindu-le macedonenilor, le grăia aşa:

„Iar noi fraţilor, rămânând orfani de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, ne-am sârguit mai mult să vedem cu mult dar faţa voastră; eu, Pavel, am voit să vin la voi şi o dată şi de două ori, dar ne-a împiedicat Satana. De aceea nemaiputând răbda, am hotărât să rămânem în Atena singuri şi am trimis pe Timotei”.

Câtă putere are fiecare cuvânt! O arată cu multă claritate flacăra dragostei din sufletul său. N-a spus: „fiind despărţit de voi”, nici: fiind departe de voi, ci: „rămânând orfani de voi”. A căutat un cuvânt în stare să arate durerea sufletului lui. Era, e drept, tatăl tuturora, dar rosteşte cuvinte de copii orfani, care şi-au pierdut în vârstă fragedă tatăl; a voit să arate cât îi este de mare tristeţea lui.

Ce dureros lucru e să rămâi orfan din frageda vârstă, când vârsta nu ţi-i de nici un ajutor, când cei ce te ajută nu sunt sinceri, iar duşmanii şi uneltitorii apar pe neaşteptate; stai ca un miel în mijlocul lupilor, te sfâşie şi te atacă toţi din toate părţile. Nu se poate înfăţişa prin cuvinte mărimea acestor nenorociri. De aceea, şi Pavel, trecând pe dinaintea ochilor totul şi căutând să găsească un cuvânt care să arate pustietatea şi cumplita durere a sufletului său, s-a folosit de acest cuvânt, ca să înfăţişeze suferinţa pricinuită de despărţirea de cei iubiţi ai lui. Şi întăreşte gândul lui prin cele ce adaugă:

„Am rămas orfani – spune el – nu pentru vreme îndelungată, ci pentru o vreme; am fost despărţiţi de voi, nu cu sufletul, ci numai cu chipul. Dar nici aşa nu puteam îndura durerea despărţirii. Ar fi drept – continuă Pavel – să ne mângâiem din destul că suntem legaţi sufleteşte, că suntem în inima voastră, că v-am văzut ieri şi alaltăieri; dar asta nu ne scapă de tristeţe”.

 - Dar, spune-mi, Pavele, ce vrei, ce doreşti? Ce doreşti cu atâta tărie?

- Doresc să văd chipul lor!

“Că ne-am sârguit mai mult să vedem faţa voastră”.

- Ce spui tu, marele şi vestitul bărbat? Tu, pentru care lumea este răstignită şi eşti răstignit pentru lume tu care ai scăpat de toate cele trupeşti şi ai ajuns aproape fără de trup? Atât ai ajuns de robit de dragoste, că te-ai coborât la trupul cel de lut, la cel din pământ, la cel pătimaş?

- Da, răspunde Pavel, şi nu mă ruşinez să spun acestea, ci chiar mă laud cu ele. Le caut pe acestea, pentru că am în mine, ca un izvor, dragostea, mama bunătăţilor.

Şi Pavel nu doreşte numai prezenţa lor trupească, ci mai cu seamă doreşte să vadă chipul lor. „Ne-am sârguit mai mult – spune el – să vedem faţa voastră.”

- Spune-mi, doreşti să le vezi faţa, să le vezi chipul?

- Da, răspunde Pavel. Da, doresc să le văd chipul în care sunt adunate toate simţurile. Sufletul singur legat cu alt suflet gol nu poate nici grăi, nici auzi; dar dacă mă desfăt de prezenţa trupească a celor pe care-i iubesc le şi vorbesc şi sunt auzit de el. De asta doresc să văd faţa voastră, faţa în care este gura care sloboade glas şi-mi vesteşte cele dinlăuntrul sufletului, în care este auzul, care primeşte cuvintele, în care sunt ochii, care zugrăvesc mişcările sufletului şi prin care mă pot bucura mai bine de sufletul iubit.

 Şi ca să vezi cât de mult ardea Pavel de dorinţa de a-şi vedea prietenii, nu s-a mulţumit să spună „ne-am sârguit mai mult”, ci a adăugat „cu mare dor”. Apoi, pentru că nu voia să se amestece cu ceilalţi, a arătat că îi iubeşte mai mult decât ceilalţi. După ce a spus: „Ne-am sârguit mai mult” şi: „am voit să vin la voi”, s-a desprins de ceilalţi şi, rămânând singur, a adăugat: „Eu, Pavel, o dată şi de două ori”. Prin aceste cuvinte a arătat că s-a străduit mai mult decât alţii. În sfârşit, pentru că n-a reuşit să-i vadă, nu se mulţumeşte cu scrisorile, ci le trimite capul, pe Timotei cel împreună cu el, care-i va fi în loc de scrisori. De asta a şi adăugat, zicând:

„De aceea, nemaiputând răbda”.

Iarăşi, ce cuvânt înalt! Câtă putere are acest cuvânt! Arată dragostea lui nestăpânită. După cum unul care s-a aprins, face totul ca să scape de foc, tot aşa şi Pavel, aprins de dragoste, caută pe cât poate oarecare uşurare:

„Nemaiputând răbda noi, am trimis pe Timotei, slujitorul Evangheliei şi împreună-lucrător cu noi; am rupt pe lângă mine pe cel mai de trebuinţă mădular al meu; am schimbat durerea cu durere”.

Că nu îndura cu uşurinţă nici lipsa lui Timotei şi că din dragoste pentru tesaloniceni a preferat povara aceasta foarte mare, a arătat-o şi pe aceasta spunând: „Am hotărât să rămânem singuri la Atena”. Ce suflet care se identifică desăvârşit cu dragostea! Spune că a rămas singur, pentru că s-a despărţit de un frate, când erau atâţia cu el!

Cugetă, dar, la acestea necontenit şi tu! Şi cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai mult de câştigat dacă o înduri cu mulţumire. Aduc nespuse cununi nu numai durerile trupeşti, pricinuite de lovituri, ci şi durerile sufletului; şi durerile sufletului mai mult decât cele ale trupului, când cei loviţi le îndură cu mulţumire. După cum ai primi mari răsplăţi dacă spre slava lui Dumnezeu ai suferi cu curaj biciuirea şi sfâşierea trupului, tot aşa aşteaptă mari răsplăţi şi pentru suferinţele sufleteşti ce le înduri acum. Nădăjduieşte că ai să vezi negreşit iarăşi, că ai să scapi de durerea aceea şi ai să ai mare câştig, şi atunci şi acum, de pe urma acestei dureri.

Îţi sunt de ajuns acestea ca să te mângâie; dar mai bine spus, nu numai pe tine, ci chiar şi pe un om cu puţină minte şi cu sufletul de piatră. Dar când e vorba de atâta pricepere, de atâta bogăţie de credinţă, de atâta înălţime creştinească şi de un suflet care a călcat în picioare toate gândurile lumeşti, vindecarea e mult mai uşoară.

 Arată-mi, dar, şi aici dragoste, ca să aibă şi scrisorile mele asupra ta mare putere; tot atâta câtă aveam când eram alăturea de tine. Şi mi-o vei arăta negreşit dacă aflu că ai avut un câştig oarecare de pe urma scrisorilor mele; dar mai bine spus, nu numai un câştig oarecare, ci atât de mare câştig cât doresc. Doresc să fii atât de veselă acum pe cât erai când te vedeam. De voi afla aceasta, îmi va fi şi mie mai uşoară singurătatea, în care mă găsesc. Deci, dacă vrei să mă bucur şi eu mai mult – şi ştiu că vrei să te sârguieşte mult – arată-mi că ai alungat din suflet toată povara tristeţii şi că eşti liniştită. Dăruieşte-mi această răsplată pentru prietenia şi dragostea ce ţi-o port. Ştii, doar, ştii bine, cât curaj îmi dai, de faci ce-ţi spun şi dacă-mi arăţi adevărul prin scrisori”.

(Din: “Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”, Editura DEISIS, Sibiu 1997)

Sursa: Razboi intru Cuvant - "N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu..." SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august))

Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor

Iubitii mei, ne gasim in epoca pe care a profetit-o Sfantul, cum ca omul va pierde multe zile pe cale ca sa gaseasca un om, sa-l intalneasca si sa-l imbratiseze ca pe fratele sau. Acest lucru se intampla in chip paradoxal inainte sa se implineasca cuvintel Sfantului Cosma Etolianul, despre un eventual al Treilea Razboi Mondial. Singur, omul de astazi agonizeaza, sufera, este cuprins de angoase, se chinuieste si chinuieste, la randul lui. De ce? Un asemenea raspuns se va stradui sa ni-l dea prezenta omilie, aducand mireasma comuniunii pustiei in singuratatea metropolelor contemporane.

Singuratatea este neputinta comunicarii reale, imposibiltatea de a crea si a realiza o relatie, o legatura cu ceilalti. Civilizatia contemporana si structurile comunitatii de astazi, chiar si jocurile copiilor, teleghidate de propaganda mijloacelor mass-media, conduc la instrainare sociala, la o politica de izolare, la insingurare personala, asa cum mentioneaza un cercetator contemporan (Daskalakis G. G.). Astfel, de timpuriu omul incepe sa fie stapanit de sentimentul impovarator al neputintei si al lancezelii, sa-si piarda sensul vietii si intelesul ei, sa vietuiasca fara idealuri si reguli, sa banuiasca si sa se indoiasca continuu.

In mod special, tanarul de astazi, izolat si nesigur, nelinistit si fara stare, se straduieste sa intinda punti, sa traga semnale de alarma, sa-si faca glasul auzit. Fara calauza sau cu indrumatori rai, in scurt timp deznadajduieste si devine dur si agresiv, pion al expluatarilor politice sau al ahtiatilor anarhici dupa putere. Si dorul pentru libertate devine moartea amara a libertatii lui. Si astfel, tinerii compromisi, cei care afirmau ca nicioadata si cu nimeni nu vor face compromisuri, recurg la razmerite si revolte, devin razvratiti in eforturile lor de a scapa de povara singuratatii, fara sa inteleaga ca acum sunt si mai mult inrobiti. Din nefericire, toate acestea se intampla si acolo unde nimeni nu s-ar fi asteptat vreodata, in cazul tinerilor de formatie buna  daruiti cu inteleigenta rara, cu putere si talent. Tanarul, nesatisfacut de fericrea materiala si de ipocrizia crasa a mai-marilor sai, se lupta in viata pentru simplitate, pentru calitate, pentru un statut mai inalt, dar nu cauta unde trebuie.

Un lucru devenit obicei este faptul ca arta isi face simtita prezenta sub vesmantul insingurarii si in loc sa lumineze si sa-ti deschida ferestrele catre ceilalti si catre cer, te inchide si te intuneca si mai mult. Si omul insingurat nu va intarzia sa aiureze, sa graiasca cu animalele necuvantatoare, cu umbrele, cu mortii. El devine bolnavul incurabil, suferindul de boala cea mai grea. Melancolia, fobia de lume, suspiciunea l-au adus in starea de psihopatie. Una dintre trasaturile cele mai pregnante ale secolului nostru este ca a devenit secolul psihiatrilor. Conform cu statistica de anul trecut (1985) a OMS, mai mult de patru sute de milioane de persoane sufera in lume de angoasa. Dintre acestia, aproximativ patru sute de mii se sinucid in fiecare an. Sa se ia aminte la faptul ca statistica vizeaza asa-numitele tari dezvoltate! Omul singur si izolat este macinat irevocabil de egoism si mandrie, care devin parintii firesti ai insingurarii lui. 

Daca  acestia sunt parintii singuratatii, atunci smerenia adevarata, in pofida sensului rau folosit si perimat al notiunii, care-i vizeaza pe cei care doar graiesc despre smerenie, este climatul care n-o lasa sa izbandeasca. Iata cum graieste maica cea buna, filosoful si teologul cel mai insemnat, pustia, despre ucigatoarea singuratatii, smerenia sfanta, si despre fii ei infrumusetati, autentici.

Conform Avei Pimen, "omul smerit simte odihna in orice loc s-ar gasi". "Acela care se va micsora pe sine, in toate se va inalta deasupra tuturor", ne spune Ava Isaac. Si limba lui cea dulce si plina de discernamant graieste in continuare: "Uraste cinstea, ca sa fii cinstit! Cel care alearga dupa cinste, va fi parasit de cinste. Daca te dispretuiesti in chip fatarnic, ca sa te arati smerit, Dumnezeu te va vadi".

In Pateric se consemneaza ca "smerit nu este cel care se umileste pe sine si graieste cu smereinie, ci cel care rabda cu bucurie necinstea care vine de la aproapele". Si in alt loc se consemneaza ca "cel cinstit de oameni mai mult decat i se cade se pagubeste, insa cel pe care oamenii nu-l cinstesc deloc va fi preamarit de Dumnezeu in ceruri".

Ava Pimen ne sfatuieste: "Oricare stramtoare ti se va intampla, va fi biruita prin tacere". Si Ava Isaia incuviinteaza cele spuse de el: "Pana cand nu se va impaca inima ta prin rugaciune, sa nu ai nicio explicatie cu fratele tau!" Cercetand cineva scrierile Sfintilor Parinti ai pustiei, va observa lesne o armonie, o noblete, o omenie, o bunavointa, o intelepciune. Petalele duhovnicesti aghiorite, oriunde au inflorit in pustiul arid inaccesibil, dupa lupte indelungate, au scos flori care au inmiresmat comunitatile oamenilor daruiti lui Dumnezeu in chip absolut, si inmiresmeaza inca sufletele care inseteaza in chip real.

Ava Isaia, mintea cea inteleapta, consemna cu bucurie si delicatete speciala: "Cel care se smereste inaintea lui Dumnezeu devine capabil sa rabde orice jignire. Cel smerit nu este interesat de ce zic ceilalti despre el. Cel care poate sa rabde cuvantul aspru al unui om rau si nesabuit pentru Dumnezeu este vrednic sa dobandeasca pacea". Ava Marcu, in dreptul acestui capitol amplu si interesant al relatiilor noastre cu noi insine si cu ceilalti, de care ne lovim in fiecare zi, inainteaza si consemneaza in chip caracteristic: "Cand sesizezi inlauntrul tau cugetul sugerandu-ti slava omeneasca, sa cunosti bine ca cugetarea aceasta iti pregateste rusinea. Si daca vezi ca cineva te lauda in mod fatarnic, sa astepti in acelasi moment si osandirea din partea lui." Si continua cu indrazneala chirurgului acest ava, cunoscatori al sufletului omenesc: "Cand vezi pe cineva plangand pentru multele jigniri care i s-au intamplat, sa sti ca a fost satapanit de gandul slavei desarte si secera fara sa simta roadele rele ale inimii lui. Cel care iubeste placerea se intristeasa pentru barfele si cuvintele rele si, dimpotriva, cel care Il iubeste pe Dumnezeu se intristeaza pentru laude si celelale exagerari. Smerenia nostra se judeca prin barfa". Ava Isaac ne intareste: "Sa nu crezi ca ai smerenie cand nu rabzi cea mai mica judecata!" Ava Zosima inainteaza si mai adanc: "Pe cel care te-a batjocorit, sau te-a întristat, sau te-a păgubit, sau oricare rău ți-a făcut, sa-l cinstești ca pe vindecătorul tău. Hristos l-a trimis ca sa te vindece, deci sa nu-ți amintești de  el cu manie". Si Evagrie ii socotea binefacatorii lui pe cei care graiau despre el cuvinte grele.

Cele consemnate mai sus de catre acesti vindecatori ai pustiei inteleptiti de Dumnezeu, despre problema care ne preocupa, sunt de o mare insemnatate. A spune cineva ca acestea se refera doar la calugari este cel putin superficial, pentru ca asa cum intelegeti si observati foarte bine, epidemia insingurarii este urmarea cugetului nesmerit, a relatiilor interpersonale nefericite sau gresite a egoismelor nesatisfacute, a iubirilor de slava neimplinite, a slavei desarte, a cuvintelor de lauda, a vanarii laudelor, a egoismului si a dorintei de indreptatire si de publicitate.

Cu siguranta exista si o alta singuratate, dar aceasta nu este deloc maladiva. Este despartirea fireasca a calugarilor de lume, fara ura fata de oameni sau pretentii fata de ceilalti. Izolarea lor este creatore. Nu ca nu-i intereseaza ceilalti, ca se socotesc mai presus decat acestia, ca nu au nici un punct comun cu ei. Dar asupra acestui aspect vom reveni.

Este posibil ca singuratatea sa-l inbolnaveasca si sa-l istoveasca pe om, dar iubirea ese mai puternica, capabila sa insanatoseasca si sa invieze lumea intreaga. Necesitatea nebiruita a omului pentru comuniune trebuie sa fie directioanta corect. Intai de toate trebuie sa vorbim la un moment dat cu sinele nostru necunoscut, sa avem o convorbire sincera, cinstita, curajoasa. Sa aflam in strafundurile noastre nevinovatia ascunsa a anilor copilariei. Trebuie sa fie o convorbire fata catre fata, fara masca, cu Prietenul nostru sincer, adevarat, real, Dunezeu-Parintele, o impreuna-graire cu fratii in Hristos, mai buni, mai rai, mai de aproape, mai de departe. Astfel se risipesc panzele singuratatii, se lumineaza strafundurile de nepatruns, nedezvaluite, ale inimilor, se sparge crusta eului, si omul se bucura, se elibereaza, prinde viata, respira, traieste, respinge singuratatea egoismului murdar. Intr-adevar, prin mijloace putine, simple, omul poate sa se inflacareze, sa se uneasca din nou cu intreaga lume. Nu trebuie sa caute mult ca sa afle pricinile pierzatoare de suflet care-i alunga bucuria, si sa regaseasca nadejdea, odihna, fericirea negraita a inimii, praznicul praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor.

Exista si o alta singuratate, datatoare de viata si de har, care merita ca omul sa-i consacre timp indelungat, o smulgere din larma multimii atat de revarsata, din distragerea si extrovertirea nefolositoare. Este o singuratate frumoasa, sanatoasa si buna departe de infatisarea acelei comuniuni permanente cu multi, ca sa nu ramanem niciodata cu noi insine si ca sa nu-L intalnim din frica, temere sau nestiinta pe Celalalt, pe  Cel care ne asteapta intotdeauna, pe Logosul, Dumnezeul Intrupat. Sa aflam modul, locul, ceasul, vremea pentru acest moment sfant, pentru acest alt fel de comuniune, prin cunoastere, ordine, cu randuiala. Nu vorbim de refugiul unora, destul de multi, de la numeroasele lor preocupari in odihna, in privelistea apusului de soare si a cerului instelat. Pe acesti romantici ii trecem cu vederea degraba, ii tratam ca pe niste oameni obositi care se odihnesc, dar nu ca pe oameni duhovnicesti, asa cum poate vor sa fie numiti. Nu vorbim despre cei care se prefac ca se auto-concentreaza prin tehnici de provenienta si eficacitate indoielnica, sau de altii care se consacra pentru putina vreme reveriilor inselatoare si superficiale si cred ca se pocaiesc cu zdorbire de inima pentru fapte necuviincioase de care si-au amintit intr-o calatorie pe care au facut-o in trecut. Este vorba de gandurile fugare, mincinoase ale vietii, de fantasmagorii si lucruri preluate din vise. Nu ne referim, ingaduiti-mi sa spun, nici la oamenii aceia buni, oricat de indrazneti s-ar socoti, care innoptand cu o matanie in mana pe tarmuri si la poalele muntilor frumosi, ascultand muzica buna, avand carti noi, cu pantecele pline si avand drept tovarasie pe acesti prieteni din partea carora nu intampina reactii. Si nici chair pe cei care fac turism duhovncesc, vizitand Locurile Sfinte si graind cu indrazneala cu oameni sfinti, fara sa-si taie deloc voia lor. Va rog, iertati-ne, dar ne temem ca nu exageram cu nimic!

Iubitii mei, ne referim la acea isihie sfanta, care merita orice osteneala si grija, ca sa ne dam aceasta ocazie insemnata noua insine, inlauntrul acestei vieti tulburi si al nestatornicei noastre case, in contextul mizeriilor vietii si al caracterului nostru. Avem toata nevoia sa ne eliberam in aceasta izolare sfanta. Este nevoie de nevointa, rabdare, dorinta, pana se sting negurile care ne epuizeaza in aceasta lucrare pe care o savarsim. Sa aflam radacinile si granitele existentei nostre, sa invatam sa ne rugam. Asa cum spune dulcele poet, Sfantul Simeon Noul Teolog, tacerea sa devina izvor, tunet, zdrobire, lumina. Trebuie priveghere, veghe continua, nemiscare, liniste. Dumnezeu este langa mine, El ma indruma, de El sunt purtat. De ce sa ma tem? Deceptionat de prieteni, cunostinte, arte, tehnici, ideologii, flecareli, rutina, ajung la ultima deznadejde privilegiata, si, asa gol cum sunt, Insusi Dumnezeu ma imbraca cu nadejde autentica. Maica Domnului si toti sfintii ma sprijina in aceasta misiune.

Inlauntrul acestei singuratati duhovnicesti ma izbavesc de masca pe care am fost silit s-o port sau care mi-a fost pusa. Eram infricosat si in fiecare seara mergeam la alta adunare, la alta grupare, pentru ca trebuia sa ma inscriu undeva, schimband continuu masca. Vietuiesc cufundandu-ma inlauntrul meu, constientizez vremea pe care am pierdut-o, patrund in vesnicie, ma simt copilul lui Dumnezeu, aflu, imi descopar identitatea, persoana mea unica si irepetabila. Observ miscarile patimilor, privesc si aflu granitele mele, talantii, posibilitatile mele, ma izbavesc de inselaciuni, inchipuiri, de supradimensionare, de subestimare.

Omul are nevoie de o vointa puternica, cea care sa-i indrume pasii in cadente regulate spre acest altar sfant al cunoasterii de sine si al cunoasterii lui Dumnezeu. Pentru ca singuratatea aceasta este desfatare pentru cei puternici si frica pentru cei neputinciosi. Omul iese cu mai putina individualitate din acest sfant altar, cu mai multa iubire pentru ceilalti, cu putere pentru a purta luptele mai mari, cu lacrimi proaspete pentru durerea fratilor lui. Astfel, omul lui Dumnezeu nu poate niciodata sa fie singur, nu poate nicicand sa sufere de singuratate. El poarta dialogul cu sine, el este singur si cu Dumnezeu. Din singuratatea launtrica, sfasietoare a omului, din batjocurile pricinuite de cei nepasatori, pe drum, in autobuz, la lucru, in scoala, din urmele pasilor care au trecut prin sufletul lui, se inalta din adancuri glasul care sfasie norii si urca la Dumnezeul in Treime, Care intotdeauna aude si intotdeauna raspunde.

Omul lui Dumnezeu, doar infierbantandu-si glasul, invata sa se bucure, sa fie prieten si cu strainul, sa  se multumeasca cu putin, sa se osteneasca mult, sa-i spele cu lacrimi pe cei lacomi, pe cei desfranati, fara nici o retinere, fara nici o nemultumire, chiar si cand il parasesc cei la care nu s-ar fi asteptat niciodata: rude, prieteni, tovarasi cu aceleasi idealuri.

Departe de multime, de adunari si de confuzie, in camara sufletului tau, pe care ai ales-o nesilit si in chip liber, se pare ca nu oferi nimic altora, ca savarsesti un lucru egoist, doar pentru tine, in vreme ce ceilalti au nevoie si sufera de dureroasa singuratate. Aceste lucruri pe carele veti fi auzit se potriviesc si in cazul calugarilor. Aceasta prima parere nu este reala. Singuratatea este o lucrare laborioasa, care necesita putere, eroism, staruinta. Este o lucrare de durata si nesfarsita, care uneori poate sa fie si o pregatire pentru intoarcerea la cei pe care i-am lasat in afara chiliei noastre, desigur, fara ca aceasta sa fie scopul insingurarii.

Toti sfintii Bisericii noastre, chiar si misionarii cei mai inflacarati, precum si Insusi Domnul, in timpul vietii Lui pamantesti, au experiat taina acestei dumnezeiesti insingurari. La fel, si acele chipuri ale marilor profeti ai Vechiului Testament, Moise, Ilie, Isaia si Ioan Botezatorul.

Revenind la lumea veacului nostru, o gasim doar tragica, deznadajduita, pesimista si, in pofida stradaniilor sale, in permanent conflict cu toti si cu toate - semeni, parinti, prieteni, copii, carti, lectii, lucrari-, si mai ales cu ea insasi si cu Dumnezeu, Caruia nu I-a vorbit niciodata, nu I-a spus nimic. Cea mai cumplita singuratate este sa te gasesti langa sotia ta si sa nu poti sa-i transmiti sentimentele tale, in timp ce o stire se transmite de la un continent la altul, sa existe taine de multi ani intre soti, sa fie inexistent, necunoscut, dialogul dintre parinti si copii, dascali, clerici. Nu exista singuratate mai apriga decat atunci cand o familie sta ore intregi tacuta inaintea televizorului. Traim ani grei si singuratatea se afla in expansiune, omul s-a pierdut, iar Dumnezeu nu mai graieste.

Inlauntrul acestei pustietati a oraselor, in parelnica tacere si lipsa a lui Dumnezeu, omul este chemat sa-si adune gandurile, sa-si vina in fire, asa cum zice poporul, sa lase atata activitate lumeasca si sa vina la iconostasul lui, tacut, gol, prunc, pentru ca Dumnezeu sa poata sa-i vorbeasca, sa-l imbrace, sa-l imbarbateze. Atunci singuratatea lui va deveni eliberatoare si o va simti deplin. Doar o asemenea singuratate radicala conduce la o percepere radicala a lui Dumnezeu, percepere care pierde orice ezitare, indoiala si mahnire.

In aceasta singuratate sfanta omul se gaseste pe sine, ca sa dea piept cu saracia sa existentiala si cu frica mortii, pe care i-o provoaca aceasta. Astfel gaseste ca rezolvare fuga, amanarea, linistindu-se pe sine, cel cuprins de panica inaintea marelui gol pe care il intalneste inlauntrul lui. Atunci incepe o fuga continua, in felurite petreceri si programe de suprasolicitare, incat ceilalti si lucrurile, treburile si preocuparile istovitoare sa devina paravanul marii lui saracii. Si ceea ce se petrece inlauntrul nostru se intampla in intreaga lume, care tulbura, se buimaceste, se chinuieste, cocheteaza in stanga si in dreapta, agonizeaza, se framanta, se pierde.

Munca devine robie, lupta pentru castigul foarte usor devine o boala incurabila si chinuitaore. Frica pentru viitor este pricina lacomiei, iubirii de arginti, a adunarii de bunuri, a iesirii din masura, a uitarii de Dumnezeu. Iata cum vorbeste Ava Marcu despre cum omul nu va deveni rob spre robie, ci robul libertatii lui Dumnezeu: "Cine se leapada de grija nelinistitoare pentru cele trecatoare si se libereaza de orice nevoie, acela isi va pune intreaga lui credinta in Dumnezeu si in bunurile vesnice. Dumnezeu n-a interzis grija indispensabila de zi cu zi pentru trup, ci ne-a aratat sa ne preocupam doar de ziua de astazi. Sa le limitam pe cele multe la cele absolut necesare, prin rugaciune si infranare, pe cat este posibil, caci este cu neputinta sa le trecem cu vederea." Conchizand cele scrise de condeiul luminat  al Avei Marcu, v-am ruga sa aveti atentia voastra indreptata asupra unui aspect sensibil, care ii preocupa pe multi credinciosi. "Slujirile indispensabile, care ni se cer, oricum trebuie sa le indeplinim, dar sa lasam preocuparile fara sens, ca sa preferam rugaciunea, cand acestea ne trag spre opulenta si lacomie pentru bani. Pentru ca, cu cat va putea cineva sa isi restranga, prin puterea lui Dumnezeu, aceste preocupari si sa se rupa de sursa care le hraneste, cu atat mai mult isi va aduna mintea de la inselaciunile cele nelinistitoare. Iarasi, daca cineva, din putina credinta sau din neputinta, nu poate sa faca aceasta, cel putin sa stie bine adevarul si sa se straduiasca pe cat poate sa-si reproseze siesi pentru neputinta aceasta si pentru starea de pruncie in care inca se gaseste. Pentru ca este de preferat sa dam raspuns lui Dumnezeu pentru lipsuri decat pentru inselaciune si mandrie". Sa recapitulam: "este de preferat sa dam raspuns lui Dumnezeu pentru lipsuri decat pentru inselaciune si mandrie". Inlauntrul omului se joaca o drama, el iesindu-si din sine, ca sa-si gaseasca odihna si raspunsul pe care-l va afla doar inlauntrul lui. Este adevarat ca, intorcandu-se catre sine, trebuie sa fie pregatit sa fie gazduit la inceput intr-un loc strain, dar acolo isi va afla particularitatea persoanei lui si o va experia. Aici se afla adevarata insingurare omeneasca care-si are izvorul in cunoasterea particularitatii noastre. Acolo omul decide, se masoara, isi asuma responsabilitatile. Aceasta experienta tainica a lui cine suntem, ce putem sa facem, ce vrem si ce cautam este un moment tulburator si oportun al vietii noastre. Inlauntrul acestei isihii ne mantuim, ne salvam persoana noastra, salvam dragostea de siluirea si de injosirea unei iubiri ateiste, impersonale, provizorii. Iubirea, asa cum am spus, biruieste singuratatea egoului si ne aduce lumina acestuia.

Osteniti de zadarniciile, amaraciunile, de continuul du-te-vino, de bucuriile nemultumitoare care ne-au umplut viata, sa poposim la izvorul acestei insingurari binecuvantate, ca sa ne adapam cat dorim. Daca ramanem singuri de bunavoie si in chip responsabil, le vom cunoaste pe toate si ne vom ignora pe noi insine. Intr-o lume ca a noastra, in care stapanesc sofistii, inteleptii au fost alungati, sfiiciunea a fost ucisa, caci lumea este carmuita de minciuna si inselaciune, avand drept urmare falsificarea istoriei noastre, rastalmacirea Evangheliei, transformarea manualelor scolare in marionete ale ideilor fiacaruia dintre stapanitori. Limba este scarificata, ca si respectul pentru traditie, morala si vietuire drepata, cautate zadarnic impreuna cu frumoasa demnitate pierduta a grecilor, cei care vor libertatea fara virtute si barbatie. In final, singurul refugiu al vremurilor noastre il constituie imitarea si plictiseala apuseana, pietismul si neocrestinismul social inofensiv, cu necunoasterea traditiei sfinte, vii, a vietii Bisericii si a neamului, cu inaltarea altarului fiecaruia oriunde este posibil. Aceasta este forma cea mai buna de reactie la decadere si uniformizare. A ramane omul de bunavoie insingurat intr-o societate care vrea sa-l integreze si sa primeasca ovatii este un lucru eroic. Fratilor, spuneti: "Nu ma atinge!" in mijlocul lumii care socoteste inselaciunea desteptaciune si cinstea marginire.

Multi sunt cei care va urmeaza in ascuns si va intaresc prin rugaciunile lor: monahii din munti, daruiti in intregime lui Dumnezeu, care priveghiaza pentru voi, care cugeta mult la voi si va cerceteaza si va pomenesc, chiar daca nu va graiesc si nu-i vedeti, tacuti si retrasi, vii si adormiti, cu mainile inaltate, cu genunchii si degetele batatorite de matanii, ale caror sale s-au inconvoiat intotdeauna inaintea Dumnezeului milei, al iubirii si iertarii.

Omul, creandu-si lumea sa launtrica, devine de neatins in fata atacurilor pregatite ale raului, netamtor in mijlocul oricarui lucru infricosator, in jigniri si injurii, chiar daca le aude.

Asezandu-si toata viata la picioarele lui Dumnezeu, rugandu-L pentru o viata responsabila si corecta pe care vrea s-o traiasca, fierbinteala certitudinii celei mai dulci mangaieri isi va face cuib inlauntrul omului, inima lui va dobandi o largime neinchipuita si atunci el va pregusta nemurirea, nu va mai fi niciodata singur, ci in petrecerea cu Hristos si cu prietenii Sai, sfintii. Atunci autosuficienta launtrica a omului pune pe fuga singuratatea, degraba si silit.

Omul credincios nu este stresat de o lume impersonala, lipsista de frumusete, de vuietul masinilor, de biciul legilor, de atotputernicia tehnicii, a cuceririlor stiintifice, a creierelor electronice, a societatilor ostile si infirme, a civilizatiilor mecanicizate si barbare. Rasuflarea lui Dumnezeu, care l-a atins pe credincios in ceasurile lui de tacere, il va face puternic sa infrunte viata nihilista, inepuizabila singuratate a lumii cu fata sfaramata. Izbanda omului se gaseste in spatele unei experiente personale a existentei lui cu Dumnezeu. Greutatile vietii si stramtorarile ei sunt acum depasite lesne. Golul dispare si rasar singuratatea. In mangaierile imbratisarilor dumnezeiesti, dar si in dojeni, omul isi afla echilibrul, iar agonia existentei inceteaza.

S-a spus ca fiecare om poarta in spate propria singuratate. Nebunul are o singuratate primejdioasa, bolnavul o singuratate framantata, cel bogat pe nedrept o singuratate pe cat de amara, pe atat de urata. Credinciosul insa poarta cu sine o singuratate unica, nevindecabila si acuta: cum se va mantui. Suntem obisnuiti sa spunem: singuratatea serii, a tanguirii, a izolarii. Si fiecare infrunta situatia in felul sau, dupa cum poate. Dar, inaintea enigmei vesnice a existentei, noi, fii lui Dumnezeu dupa har si dupa infiere, cei dupa chip si asemanare, copii cu chip de lumina ai Bisericii, cand vom indrazni sa riscam o lepadare a ideilor si a multor discutii, ca sa stam fata in fata cu hotararea pentru o schimbare radicala a vietii noastre? Pana cand ne vom invarti, vom da tarcoale problemei si niciodata nu vom patrunde adanc inlauntrul acesteia? Din nefericire, nu avem multe posibilitati. Miscarile noastre sunt continuu haotice si sovaielnice. Vorbim despre Dumnezeu si pe Dumnezeu nu-L cunoastem. Il dorim si nu-L avem, inaintam catre Acesta si in ultimul moment dam peste un obstacol si renuntam cu totul. Iubim in chip rau eul nostru, pentru care suntem datori. Suntem vrednici de plans, neindreptatiti, lipsiti de vlaga. Nu-L suportam pe Dumnezeu, ne temem de El, Il batjocorim, adica ne batjocorim pe noi insine si suntem plini de pretexte frumoase si convingatoare. Ajungem sa iubim minciuna noastra, sa nu ne rusinam nici cand n-avem dreptate. Insa nici Dumnezeu nu oboseste in stradania de a ne vana discret, amintindu-ne de prezenta Lui in durerile si bucuriile noastre, in greselile si reusitele nostre.

Este aboslut necesar ca omul credincios sa reinceapa sa paseasca pe calea Domnului. Sa lasa multimile sa trambiteze, sa nu se lase flatat si influentat de cuvintele oamenilor. Calea lui este stramta anevoioasa, martirica si singuratica, dar mantuitoare, asa cum s-a aratat clar. In final, credinciosul trebuie la un moment dat sa se lipeasca cu iubire de cele indispensabile si fundamentale pentru existenta sa personala, uitandu-le definitiv si irevocabil pe cele prisositoare si de mica importanta. Cuvantul Apocalipsei este infricosator: "pe cei caldicei ii voi varsa din gura Mea", graieste Dumnezeu. Cuvantul pe care il foloseste arata foarte expresiv scarba Lui fata de cei mici la suflet. Insotirea omului cu Dumnezeu este bucurie pentru primul si cea mai mare fericire eliberatoare pentru al doilea. Cunoasterea si imprietenirea noastra cu Dumnezeu nu pot fi despartite de propriu nostru eu si de cel al fratilor nostri. Acestea merg intotdeauna impreuna. Prietenul lui Dumnezeu este propriul lui prieten si al altora, fara ca in aceste relatii sa existe ingamfare, izolationism, placerea autoadorarii, fara ca iubirea dumnezeiasca sa fie fariseica si iubirea de oameni insiruire de indatoriri. Deschidera aceasta din cele trei parti devine simetrica, egala prin cunoastere, libertate si iubire. "Iubirea patologica fata de noi insine si fata de altii este piedica relatiilor noastre cu Dumnezeu", graieste Ava Isaia, marele dascal inspirat al pustiului secolului al IV-lea.
[...]
Ava Alonie graia: "Daca omul nu zice in inima lui ca: eu sunt singur si Dumnezeu suntem in aceasta lume, nu va afla niciodata odihna". Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca "isihia in singuratate nu este o invatatura neinsemnata despre virtute". Si in alt loc, raul curgator cu Gura de Aur marturiseste: "Oriunde te-ai afla, poti sa-ti ridici altarul tau. Dorinta curata doar sa arati, si nici locul, nici vremea nu te impiedica; si fara sa ingenunchezi, si fara sa te bati cu mainile in piept, si fara sa-ti inalti mainile tale la cer, doar sa ai cugetul fierbinte, si atunci esti pe deplin format. Dumnezeu nu Se supara deloc, doar un lucru cere: gandul fierbinte si sufletul care doreste intelepciunea". Sfantul Macarie Egipteanul, in omiliile sale duhovnicesti, se arata mai iubitor: "si daca esti sarac in bunuri duhovnicesti, sa ai durere si tristeste incontinuu, pentru ca te afli in afara Imparatiei Lui, si ca un ranit striga catre Domnul si cere-I ca sa te arata vrednic si pe tine vietii celei adevarate". Mai jos insemneaza: "Dumnezeu si Sfintii ingeri plang sufletele care nu se satura cu hrana cereasca". Si continua prin cuvintele vrednice de insemnare si de amintire: "Toate sunt foarte usoare celor care vor sa fie transformati sufleteste, omul doar sa se lupte sa devina prieten si bineplacut lui Dumnezeu si va primi experienta si gustarea bunurilor ceresti si fericirea negraita si bogatia dumnezeiasca cea mare adevarata". Cel care graieste fara sa guste cu desavarsire din aceste stari duhovnicesti ar trebui sa taca si sa lucreze in pustiul iubitor, dezradacinarea patimilor lui. Vorbitorul insa vrea sa se refere la oamenii pe care i-a vazut si i-a auzit, locuitori ai sfintei Peninsule Athonite, ai versantilor pasnici si ai colibelor saracacioase, ai chililor smerite, unde viaza tainele lui Dumnezeu. Monahi harismatici si privitori spre cer, hristofori si iubitori de Dumnezeu, slujitori ai isihiei, ai singuratatii, lucratori vartosi ai tacerii, singuri, dar in afara singuratatii, care in izolarea lor isi amintesc de pustiiciunea intregii lumi si de ceasurile in care unii sufera de insomnie fara de voie, altii privegheaza fara scop, fara locuinta si neiubiti, in locuri straine, in timp ce ei priveghiaza de bunavoie, rugandu-se pentru sanatatea, mantuirea, mila si ajutorul duhovnicesc al intregii lumi.
[...]

Orasele devin si vor deveni tot mai pustii, si pustiurile vor fi locuite, si niciun om nepocait nu va putea sa impiedice pocainta doritorilor, ruga credinciosilor, cererea sarmanilor. Nimeni nu poate sa impiedice pe orice om liber sa se intemniteze, sa se exileze pe sine, sa experieze taina Dumnezeului celui viu, minunea si smerenia inlauntrul martiriului, acolo unde dintotdeauna infloreste vietuirea ortodoxa. Inlauntrul tacerii, al linistii si al asteptarii, experiind transcendenta crestinismului, care consta nu in disparitia raului, ci in acceptarea onesta a eului nostru si al altora, experiind saracia bogatiei, bogatia saraciei, sanatatea neputintei, binecuvantrea incercarii, puterea slabiciunii, bucuria rabdarii, biruinta infrangerii, cinstea lipsei de slava, libertatea temnitei, maretia micimii, impotrivirea mortii, intruparea lui Dumnezeu, indumnezeirea omului. Si pe toate acestea omul sa le astepte nu de la stapanirea conducatorilor lumii, ci de la stapanirea propriului eu si din crearea adapostirilor sanatoase si luminoase, care sunt numite biserici, chilii, atelier, birou, sala, dormitor. Astfel, singuratatea oraselor va continua sa existe, dar nu va patrunde in inima. Ase se schimba lumea. Inlauntrul, iar nu in afara si in sus.

Din Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor de Monahul Moise Aghioritul, Ed. Sofia