Omul este sarac pentru ca nu are prieteni adevarati si sinceri

Omul este sarac, pentru ca nu are prieteni adevarati si sinceri. Adevarata dragoste nu poate sa fie decat reciproca, intr-un singur cuget si cu deplina intelegere. Rara este dragostea in fiii oamenilor. Iar viclenia, siretenia, minciuna si fatarnicia se arata aproape in toti.

„S-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor. Desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau, buze viclene in inima si in inima rele au grait" (Psalm 11:1-2).

Unul insala, altul minte, al treilea si al patrulea fac la fel. Deci trebuie sa ne pazim si sa ne temem de oricine. Inima omului este „mai vicleana decat orice si foarte stricata” (Ier. 17:9).

De se intampla sa avem prieteni care mai apoi devin vrajmasii nostri, aflam astfel ca ei au fost prieteni mincinosi. Prietenul sincer este intotdeauna prieten. Avem multi prieteni cand suntem fericiti – acestia sunt ca umbra pe timpul insorit; dar cand se ascunde stralucirea fericirii noastre si ziua bunastarii noastre se intuneca, atunci ei ca umbra se indeparteaza de noi si se ascund.

Din aceasta intelegem limpede ca prietenia lor a fost mincinoasa. Adevarata dragoste intotdeauna este alaturi de cei iubiti – si in fericire, si in nefericire. Din unul ea face doi, pentru ca unde este unul, acolo se afla si celalalt, chiar daca nu intotdeauna cu trupul, insa intotdeauna cu inima. Prieten adevarat este cel care nu ne paraseste la necaz. Asadar, cauta-ti un asemenea prieten cu atat mai mult astazi, cand oamenii invata pana si cum sa insele, cum sa ademeneasca, sa batjocoreasca si sa se cleveteasca unul pe altul.

O, sarmanilor crestini, cat v-ati indepartat de crestinii primelor veacuri, ale caror „inima si suflet erau una” (Fapte 4:32). Din aceasta cunoasteti voi insiva ca a voastra crestinatate este mincinoasa. Tatal minciunii, diavolul, ii invata pe oameni sa se minta si sa se insele unul pe altul, sa se amageasca intre ei, ca astfel sa sece credinta si dragostea din inimile oamenilor. Indura-Te de mostenirea Ta, Doamne, si pazeste ramasita poporului Tau! Desertaciuni vorbeste fiecare catre aproapele sau, fiecare invata sa minta, fiecare isi ascute limba ca un brici, spre clevetire, batjocura, umilire si ocara. „Mantuieste-ma, Doamne, ca a lipsit Cel cuvios” (Psalm 11:1).

Crestine, care sunt prietenii in care iti pui nadejdea? Aici se vadeste nenorocirea omului: nenorociri de la vecini, nenorociri de la cei ai casei, nenorociri de la prieteni, nenorociri de la frati, nenorociri de la slugi si robi. Nu poate fi dragoste mai mare ca cea dintre sot si sotie, dar si aici, asa cum vedem, se strecoara multa vrajba: cate plangeri, clevetiri si rele nu auzim si la ei, unul impotriva celuilalt! Ce prietenie mai este aceasta?! Sa se planga unul de altul si sa se cleveteasca.

Vezi, crestine, ca noi nu avem prieteni devotati si sinceri, pentru ca saraci suntem si nu avem unde sa-i gasim. Sa ne indreptam spre Hristos, sa ne apropiem si sa ne alipim inimile de El. Fara indoiala, El ne iubeste pe toti, si pe cei nevrednici, ca un Iubitor de oameni, pentru ca insusi Sufletul Sau L-a pus pentru noi. Sa-L iubim si noi pe El, ca pe Cel ce ne iubeste pe noi, si astfel vom lega prietenie cu El, dar statornica prietenie, adevarata, sincera, care nu se sfarseste, fericita si vesnica, caci dragostea reciproca se transforma in prietenie. Atunci, chiar daca intreaga lume ar fi in vrajmasie cu noi, nimic nu ne va vatama. „Voi sunteti prietenii Mei” O, bunatatea! O, iubirea de oameni a lui Iisus! O, cinstea si vrednicia crestina – „daca faceti ceea ce va poruncesc” - spune Domnul (Ioan 15:14).

„Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieste-ma si ma asculta. Ţie a zis inima mea: pe Domnul voi cauta. Te-a cautat fata mea; fata Ta, Doamne, voi cauta. Sa nu-ti intorci fata Ta de la mine si sa nu Te abati intru manie de la robul Tau; Ajutorul meu fii, sa nu ma lepezi pe mine si sa nu ma lasi, Dumnezeule, Mantuitorul meu” (Psalm 26:12-15).

„Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Domnul nadejdea mea, ca sa vestesc toate laudele Tale in portile fiicei Sionului” (Psalm 72:27).

Sursa si integral la: Razboi intru Cuvant - Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA!

PAGINI WEB:

- Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor

- Cai de iesire din singuratatea omului contemporan

In fiecare zi se arata inaintea noastra atat pomul vietii cat si pomul cunostintei

In troparele praznicului Nasterii Domnului se spune ca, prin intruparea Sa, Hristos S-a facut pom al vietii. Reprezentativ in acest sens este troparul de dinaintea praznicului Craciunului, in care se spun urmatoarele:

"Gateste-te, Betleeme, ca s-a deschis Edenul! Impodobeste-te, Efrata, ca pomul vietii a inflorit in pestera din Fecioara! Pentru ca pantecele aceleia rai intelegator s-a artat, intru care este dumnezeiescul pom, din care mancand vom fi vii si nu vom muri ca Adam. Hristos Se naste ca sa ridice chipul cel cazut mai inainte". 

In acest tropar sunt pusi in opozitie noul Adam, adica Hristos, si vechiul Adam. Primul Adam a gustat din pom, iar urmarea a fost pierdera Raiului si aducerea bolii in intregul neam omenesc prin intrarea mortii si a stricaciunii, in vreme ce noul Adam, care este Hristos, adica pomul vietii, da viata celor care se unesc cu El. Noul Rai este pantecele Nascatoarei de Dumnezeu si Biserica, iar pomul vietii este Insusi Hristos. Urmasii lui Adam pot sa guste din acest pom si sa se bucure de viata cea adevarata.

In continuare, va trebui sa vorbim despre pomul vietii din Rai si despre felul in care, prin intruparea Sa, Hristos S-a facut pentru om pom al vietii. 

a) Cei doi pomi din Raiul inceputurilor

In Vechiul Testament sunt consemnate unele aspecte din viata binecuvantata a primelor fiinte din Rai. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, Raiul era cugetat (adica duhovnicesc) si simtit (adica fizic). Era cugetat pentru ca insemna comuniunea omului cu Dumnezeu, fiindca dupa zidire, Adam se afla la treapta iluminarii mintii si trebuia doar ca, prin lucrarea lui Dumnezeu si prin propria sa stradanie, sa ajunga la indumnezeire, si era simtit, deoarece era un loc determinat.

In Rai existau multi copaci, dar doi dintre acestia erau diferiti de ceilalti. Primul era pomul cunostintei din care Adam primise porunca sa nu manance:

"A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam porunca si i-a zis: "Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2, 16-17).

Cel de-al doilea pom era pomul vietii. Asa cum este scris in Vechiul Testament, dupa ce omul s-a aratat neascultator si a mancat din pomul cunoasterii binelui si raului, Dumnezeu l-a scos din Rai si a "pus heruvimi si sabie de flacara valvaietoare, sa pazeasca drumul catre pomul vietii" (Facerea 3, 24). Motivul pentru care Dumnezeu l-a scos din Rai pe omul care se dovedise neascultator a fost acela ca, dupa cadere, el nu trebuia sa mai manance din pomul vietii. "Si acum nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci!" (Facerea 3, 22). 

Prin urmare, se pare ca in Rai existau doi pomi cu o mare insemnatate si cu un rol important: pomul cunostintei binelui si a raului, si pomul vietii. Adam a mancat dintr-unul din ei si a murit, iar din celalat a fost impiedicat sa manace pentru a nu ramane de-a pururi in cadere si in rau. Asadar, Dumnezeu l-a alungat pe om din Rai din iubire de oameni, fiindca nu voia ca aceasta sa ramana pentru  totdeauna in cadere, ci sa se caiasca si, la timpul potrivit, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, sa guste din pomul vietii, prin care sa iasa din moarte si sa intre din nou in Rai. Asadar, scoatrea omului din Rai nu a fost o pedeapsa a lui Dumnezeu, ci lucrarea iubirii Sale de oameni.

b) Talcuirea patristica in legatura cu cei doi pomi

Talcuind Sfanta Scriptura din perspectiva vietii bisericesti si a experientei lor personale, Sfintii Parinti ne-au lasat analize uimitoare in legatura cu cei doi pomi. 

Pentru inceput, trebuie sa amintim talcuirea Sfantului Grigorie Teologul in legatura cu pomul cunostintei binelui si a raului. Intr-o predica, el spune ca acest pom nu a fost sadit dintr-o tocmeala rea si nici nu a fost interzis din invidie. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu a fost rau, ci toate au fost foarte bune. Interdictia ca omul sa manance din acest pom nu provenea din invidie, adica din dorinta lui Dumnezeu ca omul sa nu ajunga la indumnezeire. De altfel, acest pom era vederea de Dumnezeu: "acest copac era teoria" (adica vederea de Dumnezeu), iar omul ar fi gustat din el la timpul potrivit, cand va fi fost intarit duhovniceste, adica atunci cand ar fi ajuns la indumnezeire. Dumnezeu i-a interzis omului sa manace din pom pentru ca era inca nedesavarsit, adica nu era pregatit cum trebuia si, prin urmare, gustarea din acest pom i-ar fi facut rau asa cum alimentele tari si diversificate provoaca mult rau celor care mai au inca nevoie de lapte. Raul care s-a facut a fost acela ca Adam a gustat din pomul cunostintei "inaitne de vreme, nu atunci cand trebuia". Fiindca a gresit si a pierdut harul sfant, trebuia ca el sa nu mance din pomul vietii, pentru a nu se intari si a nu ramane in cadere si in moarte. Gustarea din pomul vietii era "mare si minunata" si de aceea, Dumnezeu a poruncit ca acest pom sa fie pazit nu de Ingeri, nici de Arhangheli, nici de Incepatorii si nici de Stapanii sau Domnii sau de Puteri, ci de Heruvimi, care erau din prima ierarhie a ingerilor.

Avand drept calauza interpretarea Sfantului Grigorie Teologul, pe care il considera parintele sau duhovnciesc, Sfantul Ioan Damaschin urmeaza aceeasi traditie. El scrie ca pomul cunostintei este straduinta, incercarea si exercitiul pentru vadirea supunerii sau nesupunerii omului. Acest pom a fost numit pom al cunoasterii binelui si raului pentru ca cei care gustau din el primeau puterea cunostintei care se afla in aceasta, lucru care este bun pentru cei desavarsiti si rau pentru cei nedesavarsiti si pentru cei care nu isi stapanesc simturile. Pomul vietii a fost  numit astfel deoarece are energie care da viata celor vrednici de viata si celor care nu sunt supusi mortii.

Din aceasta talcuire a Sfantului Ioan Damaschin intelegem ca omul trebuia sa fie incercat inainte sa manance din pomul cunostintei, dupa care trebuia sa manace din pomul vietii si sa traiasca vesnic alaturi de Dumnezeu. Fara nevointa si fara pregatire, nimeni nu poate dobandi indumnezeirea si comuniunea cu Dumnezeu.

c) Dumnezeu-Omul Hristos - pomul vietii

Nereusita omului pe drumul pe care Dumnezeu l-a hotarat pentru indumnezeirea lui nu a fost cu totul pierzatoare, adica nu a dus in mod irevocabil la moartea sa. Ceea ce nu a putut sa faca omul prin incercarea la care a fost supus in Rai, a savarsit Hristos prin intruparea Sa. Insa caderea a adus omului incercari groaznice, durere profunda si multa suferinta. Astfel, el a gustat din ceea ce inseamna moartea si indepartarea de Dumnezeu. Cine va citi scrierile Cuviosului Siluan Atonitul va putea intelege cam ce a insemnat plansul adamic. Numai cine s-a invrednicit de marea vedere de Dumnezeu, dupa care a pierdut-o, poate intr-o anumita masura sa inteleaga si sa traiasca parerea de rau si durerea caderii lui Adam. De aici putem sa ne dam seama de marea valuare a Cuviosului Siluan. Pe zi ce trece, ma conving si mai mult de faptul ca Sfantul Siluan are o teologie foarte mare si uimitoare. Atuni cand citesti cuvintele scrise de el, simti marea lor putere si multa intelepciune ascunsa in ele. El a fost teolog adevarat, deoarece a trait caderea adamica, plansul lui Adam, dar si unirea cu noul Adam, care este Hristos.

Prin intruparea Sa, Hristos, a deschis poarta Raiului. Dumnezeu nu S-a oprit la a-l lasa pur si simplu pe om sa intre prin aceasta poarta, ci insusi pomul vietii, care este Hristos, a venit inspre om. Acum, Raiul este pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, in care din primul moment al zamislirii, firea dumnezeiasca a luat firea omeneasca si a indumnezeit-o. La randul sau, Biserica adica Trupul binecuvantat al lui Hristos, este Raiul noetic si sensibil. Cei care traiesc in Biserica si sunt madulare adevarate si vii ale Trupului lui Hristos pot sa guste din pomul vietii, sa depaseasca moartea si sa dobandeasca o alta dimensiune a existentie. In afara lui Hristos, stapanesc numai umbra si tara mortii.

Prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in Persoana Cuvantului, drumul spre indumnezeire a devenit mai stabil. De aceea, mantuirea nu mai este acum o chestiune de ascultare a unei porunci a lui Dumnezeu, ci inseamna comuniunea omului cu Dumneze-Om Hristos. Prin urmare, in Biserica nu trebuie sa traim numai niste sentimente, nici sa tintim spre satisfacerea dorintelor filantropice personale, ci trebuie sa traim ontologic, uniti cu Hristos. Drumul nostru trebuie sa fie un drum de biruire a mortii. Si bineinteles, acest lucru se poate face numai prin gustrea din pomul vietii, care este Dumneze-Om Hristos.

Asdar, intruparea lui Hristos este mai mult decat o izbavire de ordin juridic sau decat expresia iubirii exterioare si sentimentale. Ea este indreptarea caii ratacite, desfatarea cu viata de dianite de cadere si, mai mult decat atat, este mersul mai sigur pe drumul care duce la indumnezeire. Este ceea ce a spus Hristos: "Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10, 10). Acest din belsug este indumnezeirea omului.

d) Pomul vietii in Apocalipsa

Despre pomul vietii se vorbeste si in Apocalipsa lui Ioan. Referindu-Se la ingerul din Efes, Hristos spune printre altele:

"Celui ce va birui ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu" (Apoc. 2, 7).

Talcuind aceste cuvinte, Sfantul Andrei, Episcopul Cezareii, spune ca, prin expresia pomul vietii, "se vorbeste in mai multe cuvinte... despre viata vesnica" care este Insusi Hristos. "El este Dumnezeu adevarat si viata cea de-a pururea". A manca din pomul vietii nu este altceva decat "impartasirea din bunatatile veacului ce va sa fie". Dumnezeu va da binecuvnatarea de a manca din pomul vietii tuturor celor care vor birui "in razboiul cu demonii". Iar aceasta biruinta este in realitate o ridicare deasupra patimilor prin care diavolul duce razboi impotriva omului.

Din aceasta interpretare putem desprinde mai multe adevaruri.

Primul adevar este ca pomul vietii se identifica cu viata vesnica si cu Hristos. El este viata adevarata si pomul vietii care il hraneste pe fiecare om.


Al doilea adevar este ca pomul vietii reprezinta un mare dar care este oferit inca de pe acum omului traitor in Biserica, adica in noul Rai al sfantului har, si care in veacul ce va sa fie se va da celor care vor birui ca desfatare a nuntii. Imparatia lui Dumnezeu si viata vesnica incep de pe acum. Ele nu reprezinta o realitate care va veni in veacul viitor, pentru ca dreptii le gusta din aceasta viata. Adevarul acesta este infatisat de aureolele de pe capul sfintilor, pentru ca sfintii au vazut lumina necreata, care este viata vesnica si Imparatia cerurilor. Acum, ei traiesc logodna acelor bunatati, dar atunci, va fi bucuria nuntii lor.

Al treilea adevar este ca Imparatia cerurilor, adica impartasirea din pomul vietii, se da acelora care il biruiesc pe diavol. Asadar, Hristos a invins diavolul, moartea si pacatul si astfel a dat fiecarui om care se uneste cu El posibilitatea sa fie la randul sau biruitor.

Cert este ca, din Apocalipsa lui Ioan, se vadeste faptul ca incununarea vietii duhovnicesti a omului inseamna gustarea din pomul vietii. Acest lucru se face prin impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos, impartasire care va fi desavarsita in Imparatia cerurilor, dupa cea de-a Doua Venire a lui Hristos.

e) Gustarea din pomul cunostintei

Referindu-se la gustarea lui Adam din pomul cunostintei, Sfantul Nicodim Aghioritul face observatii foarte interesante, in care arata ca si astazi se poate face aceasi greseala pe care a facut-o Adam. Cu alte cuvinte, si cei care au primit botezul crestinesc pot gusta din pomul cunostintei.

Atunci cand, prin simturi, gandul este atras de placeri, omul pierde amintirea lui Dumnezeu si se produce o cadere adamica. Este vorba, asadar, despre acelasi pacat si despre aceeasi stare de cadere a protoparintelui nostru. Practic, caderea lui Adam s-a datorat faptului ca i s-a intunecat gandul, deoarece prin calcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost robit de placere. Robirea mintii este o mare greseala, pentru ca de ea se leaga fiecare pacat pe care il face omul.

Nu exista om care sa spuna ca nu poate fi biruit de puterea diavolului, deoarece, daca insusi Adam, care fusese plasmuit de Dumnezeu si impodobit cu atatea harisme, era nedesavarsit, cu atat mai mult omul obisnuit nu se poate lauda ca este desavarsit, pentru ca este imbracat in stricaciune si in moarte. Daca Adam, fara sa fi cunoscut mai inainte pacatul, a avut dispozitie patimasa si a gustat din acel fruct al placerilor, "cum pot eu, patimasul, sa spun ca ma folosesc fara patima de lucrurile pline de placere ale lumii si, pentru aceea, nu cad?".

Prin urmare, in fiecare zi se arata inaintea noastra atat pomul vietii cat si pomul cunostintei. Primul este prezent in viata crestinului prin existenta Bisercii, care este noul Rai, prin Sfanta Impartasanie si prin posibilitatea de a ajunge la indumnezeirea dupa har. Dar inainte de pomul vietii, in fata noastra este pus pomul cunostintei binelui si a raului. In fiecare zi, libertatea noastra este incercata prin faptul ca ni se da posibilitatea sa alegem intre a pune in practica legea lui Hristos si a respinge porunca sa, adica intre a deveni robi ai harului si a ramane subjugati de placerile simturilor si de imaginatie.

f) Pomul de Craciun

Am banuiala ca obiceiul de a impodobi bradul in timpul sarbatorii Craciunului nu este pur si simplu o traditie care ne-a venit din Occident si pe care ar trebui sa o inlocuim cu alte obiceiuri ortodoxe. Desigur, nu m-am ocupat de istoria pomului de Craciun si de problema originilor sale, dar cred ca el este legat de sarbatorea Craciunului in adevaratul sens al cuvantului.

In primul rand, pomul de Craciun poate avea legatura cu profetia lui Isaia: "O mladita va iesi din tulpina lui Iesei si un lastar din radacinile lui va da" (Isaia 11, 1). Atunci cand a scris cuvintele: "Toiag din radacina lui Iesei si floare dintr-insul, Hristose, din Fecioara ai odraslit", Cuviosul Cosma Melodul a avut in vedere tocmai aceasta proorocie. Radacina este Iesei, adica tatal lui David, mladita este Nascatoarea de Dumnezeu, iar fructul care a iesit din floarea lastarului este Hristos. Acest lucru este infatisat in chip minunat de hagiografie. Asadar, pomul de Craciun poate sa ne aminteasca de arborele genealogic al lui Hristos ca om, de dragostea lui Dumnezeu, dar si de curatirile succesive ale stramosilor lui Hristos. In varful bradului se afla steaua, care este Dumnezeu-Om Hristos.

In plus, bradul de Craciun ne aminteste atat de pomul cunostintei, cat si de pomul vietii, dar mai ales de acesta din urma. Prin pomul de Craciun se arata ca Hristos este pomul vietii. Daca nu gustam din acest pom "care da viata", nu putem trai si nici nu ne putem implini scopul existentei. Cu alte cuvinte, Craciunul nu poate fi conceput fara Sfanta Impartasanie. Dar Sfanta Impartasanie duce la indumnezeirea noastra in Hristos numai daca il biruim pe diavol in ceasul in care ne aflam in fata ispitei, adica in fata pomului cunostintei binelui si a raului, prin care ne este incercata libertatea.

Ne bucuram, si sa sarbatorim pentru ca "pomul vietii a inflorit in pestera din Fecioara".

Sursa: Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori

***

- Daca Scriptua spune ca pomul vietii este intelepciunea, iar lucrarea intelepciunii sta in a deosebi si a cunoaste (Prov. III, 13), prin ce se deosebeste pomul cunostintei binelui si raului de pomul vietii?

- Marii dascali ai Bisericii, putand spune multe despre aceasta tema prin harul din ei, au socotit ca e mai bine sa cinsteasca locul cu tacerea, nevrand sa spuna nimic mai adanc, din pricina neputintei celor multi de a se ridica la intelegerea celor scrise. Iar daca au si spus unii cate ceva, mai inatai au cercetat puterea ascultatorilor si asa au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care ii invatau, lasand cea mai mare parte neatinsa. De aceea si eu m-as fi gandit sa trec mai bine locul sub tacere, daca n-as fi socotit ca prin aceasta as fi intristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate sa fie potrivit tuturor si ceea ce pot sa inteleaga si cei mici, si cei mari.

Pomul vietii si celalalt pom se deosebesc mult si negrait, prin insusi faptul ca unul este numit pomul vietii, iar celalalt nu al vietii, ci numai "al cunostintei binelui si raului". Caci pomul vietii e, desigur, facator de viata, iar pomul care nu-i al vietii, e vadit ca e facator de moarte. Pentru ca pomul care nu e facator de viata, deoarece nu a fost numit pom al vietii, desigur ca va fi facator de moarte, odata ce nimic altceva nu se deosebeste, prin opozitie, de viata.

Afara de aceasta, pomul vietii si ca intelepciune se deosebeste foare mult de pomul cunostintei binelui si raului, care nici nu e intelepciune, nici nu e numit intelepciune. Caci proprii intelepciunii sunt mintea si ratiunea, iar proprii deprinderii opuse intelepciunii sunt lipsa de ratiune si simtirea (simturi), dupa un prim inteles, pomul vietii e mintea sufletului, in care isi are scaunul intelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului, in care e vadit ca se aflta miscarea nerationala. Omul, primind porunca dumnezeiasca sa nu se atinga prin experienta cu fapta de aceasta simtire, n-a pazit-o.

Amandoi pomii, adica atat mintea, cat si simtirea, au, dupa Scriptura, puterea de a deosebi intre anumite lucruri.  

Astfel, mintea are puterea de a deosebi intre cele spirituale (inteligibile) si cele supuse simturilor (sensibile), intre cele vremelnice si cele vesnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernamant a sufletului, il convinge ca de cele dintai sa se prinda cu toata sarguinta, iar pe celelalte sa le dispretuiasca.

Iar simtirea are puterea de a deosebi intre placere si durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor insufletite si sensibile, convinge pe om sa imbratiseze pe cea dintai (adica placerea) si sa respinga pe cea de-a doua (durerea).

Cand deci omul nu e preocupat de a face alta deosebire decat acesta, dintre simtirea trupeasca de placere si durere, calca porunca dumnezeiasca si mananca din pomul cunostintei binelui si raului. El are adica slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de placere, ca de ceea ce e bun, si se fereste de durere, ca de ceea ce e rau.

Cand insa e preocupat de a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice si cele vesnice, pazeste porunca divina, mancand din pomul vietii. El are adica atunci intelepciunea aflatoare in minte ca singurul mijloc de discernamant in slujba sustinerii sufletului. Iar prin ea se straduieste dupa slava celor vesnice, ca dupa adevaratul bine, si se retine de la stricaciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce e rau.
Mare este, prin urmare, deosebirea intre cei doi pomi si intre puterea lor naturala de discernamant, ca si intre intelesurile proprii fiecaruia. Caci termenii bine si rau se folosesc, fara deosebire, in mai multe intelesuri si pot pricinui, celor ce nu cugeta cu intelepciune asupra cuvintelor Duhului, multa ratacire. Dar voi, intelepti fiind prin har, stiti ca ceea ce se numeste simplu rau nu e in tot felul rau. La fel ceea ce se numeste simplu bine nu e in tot felul bine, ci e bine in raport cu ceva, iar in raport cu altceva nu e bine. Paziti-va deci de primejdia ce se naste din folosirea aceleiasi numiri pentru lucruri deosebite.

Sursa: Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii, Vol. 3, Sf. Maxim Marturisitorul

***

Caderea oamenilor de la Dumnezeu a constat formal intr-un act de neascultare. Prin insusi acest act s-au rupt interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Ei n-au mai raspuns lui Dumnezeu, crezand ca prin aceasta isi afirma libertatea, autonomia. De fapt acest act a fost inceputul inchiderii egoiste a omului in sine. Prin aceasta a devenit sclavul sau propiu. Socotind ca devine domn peste sine, a devenit sclavul sau. Omul e liber numai daca e liber si de sine pentru altii, in iubire, daca e liber pentru Dumnezeu, sursa libertatii, pentru ca e sursa iubirii. Dar neascultarea a folosit ca prilej porunca de a nu gusta din pomul cunostintei binelui si raului.

Parintii mentionati lasa sa se inteleaga ca prin acsti doi pomi se percepe aceeasi lume: privita printr-o minte induhovnicita, ea este pomul vietii si ne pune in legatura cu Dumnezeu; iar privita si folosita printr-o simtire dezlegata de mintea induhovnicita, ea reprezinta pomul cunostintei binelui si raului si desface pe om de Dumnezeu. 

Sfantul Grigorie de Nyssa o spune aceasta intr-un fel propriu, facand o analiza a caracterului ambiguu al pomului cunostintei binelui si raului. Pomul cel permis, al vietii, e tot lucrul, sau mai bine zis toata cunostinta si experienta prin care omul sporeste in bunatatea reala. Iar pomul cunostintei binelui si raului, adica cel interzis, este de asemenea tot lucrul sau toata cunostinta si experienta de care se impartaseste omul amagit de ideea ca este buna, dar in realitate este rea:

"Ce este acel 'tot pomul' al carui fruct e viata, si iarasi, acest pom amestecat, al carui sfarsit e moartea? Caci recomandand inainte impartasirea imbelsugata de tot pomul, interzice apoi printr-o ratiune si grija oarecare impartasirea de cele comune".

Ca si Parintii mentionati inainte, Sfantul Grigorie de Nyssa intelege pomul cunostintei mai ales in aspectul sensibul al lumii, dar staruie intr-un chip deosebit asupra faptului ca acest aspect poate naste raul in om, prin aceea ca e sesizat exclusiv prin simtirea lui.

In sine, nu e rau nici aspectul sensibil al lumii; dar el poate deveni mai periculos pentru om datorita simturilor care, inainte de o intarire spirituala a lor, se pot aprinde usor de frumusetea sensibila a lumii. De aceea e mai bine ca omul sa-si concentreze atentia spre sensurile spirituale ale lumii pana ce se intareste duhovniceste.

[Sfantul Vasile cel Mare socoteste ca pomul cunostintei binelui si raului a fost un pom particular, dar nu era rau prin el insusi, ci ispititor prin frumusetea si dulceata fructelor lui, deci ca reprezentant al frumusetii si dulcetii sensibile a creatiunii].

Deci aspectul sensibil al lumii capata caracterul de pom al binelui si raului, amestecat, prin intalnirea simtirii cu aspectul sensibil al lucrurilor, fara a fi calauzita de o minte induhovnicita. La aceasta mai contribuie si Satana, in chipul sarpelui, simbol al insinuarii viclene. "Deci e amestecat fructul acela, avand ca avocat al sau pe sarpe, poate pentru motivul ca raul nu se arata gol in sine, dupa natura sa". Rautatea ar fi ineficace daca nu s-ar colora in nici un bine prin care sa atraga spre poftirea ei pe cel amagit.

"Deci firea raului este amestecata, avand in adanc pierzania, ca pe un viclesug ascuns, iar in amagirea de la aratare infatisand un oarecare chip al binelui. Culoarea frumoasa a argintului pare buna iubitorului de arginti; dar iubirea de arginti devine radacina tuturor relelor... Asa e cu toate pacatele... Nu e nici absolut rau, deoarece se invaluie in floarea binelui, nici pur bine, deoarece sub el se ascunde raul... De aceea, aratand sarpele fructul rau al pacatului, nu a aratat vederii raul in natura ce o avea; caci nu s-ar fi lasat omul ispitit de raul vadit. Ci, infrumusetandu-l la aratare cu o vedere atragatoare si vrajind gustul cu o placere pentru simtire, i s-a parut femeii acceptabil... si luand, a mancat. Iar mancarea a devenit maica mortii pentru oameni"

Raul nu poate cuceri prin el insusi. Raul se impodobeste cu florile binelui. Omul pastreaza in sine o ramasita de nesters a binelui. El trebuie sa se amageasca cu parerea ca pacatul pe care-l face are justificare prin bine. Raul e ambiguu din neputinta sa de a sta prin sine. De aici si perversitatea la care trebuie sa recurga orice ispititor, ca sa induplece pe cineva sa faca raul propus, prezentandu-l ca bine. Desigur, cine se lasa amagit pastreaza in amagirea lui o doza de nesinceritate. El consimte sa fie amagit, isi da seama ca este amagit. Dar trebuinta de a se amagi e un minimum de bine ramas in el, ca un fel de pod subred, prin care intra raul. Fara aceasta, nu poate intra raul in el. 

Raul ofera o dulceata sau un bine intial, dar la sfarsit isi arata efectul distrugator. Diavolul nu are prea mare nevoie sa-l amageasca pe om in privinta inceputului, caci acesta este cuceritor prin sine. El are nevoie sa-i linisteasca sufletul de temerea fata de sfarsitul, sau de urmarile faptei rele. Cata vreme glasul lui Dumnezeu, care rasuna in constiinta profunda si sincera a femeii, ii spune: "De veti manca din pom, cu moarte veti muri" si opune aceasta temere soaptei ispititoare a sarpelui, acesta ii spune, amagind-o: "Nu veti muri, ci veti fi ca Dumnezeu", apoi isi intareste linistirea aceasta privitoare la sfarsitul faptei rele cu aratarea dulcetii initiale. 

Sfantul Vasile cel Mare interpreteaza altfel binele si raul legate de fructul acestui pom. Interpretarea lui deschide o perspectiva optimista spre viitor. Dar ea nu e in contrazicere cu cea a Sfantului Grigorie de Nyssa, ci o completeaza.

Sfantul Vasile vede binele si raul savarsit de Adam in faptul  ca mancand din acel pom a savarsit pe de o parte un act de neascultare, pe de alta a fost dus la cunostinta goliciunii, deci a rusinii. Invers ca la Sfantul Grigorie, daca inceputul e rau, sfarsitul e bun. Mai bine zis, dupa sfarsitul rau, sau spre intampinrea lui, se naste in oameni cainta. In cazul lui Adam, prin mancare s-a nascut in el ideea sa-si pregateasca imbracaminte ca sa se infraneze de la pornirile trupesti.

In general, ispita sarpelui a trezit pe primii oameni la lupta de aparare impotriva ispitelor lui, la lupta pentru biruirea Satanei. Dumnezeu insusi a pus in om pornirea aceasta de lupta impotriva Satanei. Aceasta pornire va duce la infrangerea Satanei in Fiul Omului, Hristos. In Aceasta este ultimul sfarsit al luptei. "Dusmanie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei; Aceasta iti va zdrobi capul, iar tu Ii vei impunge calcaiul" (Fac. 3, 15).

Chiar frumusetea pomului a fost pentru oameni un prilej de a lupta cu ispitele lui. Desigur, omul nu va putea birui singur asupra raului introdus in el. Dar nici raul nu va desfiinta cu totul binele din el. Omul va ramane intr-o stare ambivalenta. Accentuand asupra luptei in favoarea binelui din sine, Sfantul Vasile cel Mare zice: "De aceea s-a sadit un pom purtator de fructe frumoase, pentru ca, in retinerea de la dulceata, care arata prin infranare binele, sa ne invrednicim cu dreptate de cununile rabdarii. Caci mancarii i-a urmat nu numai neascultarea, ci si cunostinta goliciunii".

Dupa interpretarile Sfintilor Parinti, cunostinta binelui si raului, dobandita din imbinarea intre activitatea simturilor si aspectul sensibil al lumii, consta intr-o cunoastere a pasiunilor nascute in om, iar dupa interpretarea speciala a Sfantului Vasile, si in lupta impotriva acestor pasiuni. In general, din interpretarea patristica rezulta ca omul prin cadere s-a ales cu cunostinta raului in sine, dar n-a fost cu totul coplesit de el; ci a pastrat si o opozitie impotriva lui, fara sa reuseasca insa sa duca la capatul biruitor acesta lupta.

Sursa: Teologia dogmatica ortodoxa, vol I, Preot. Prof. Dumitru Staniloae