Invierea Domnului, in talcuirea Mitropolitului Hierotheos Vlachos

1. Icoana Învierii prin excelenta

[...] Asa cum observam din textele liturgice, praznuirea Invierii incepe din Vinerea Mare, o data cu slujba Utreniei Sambetei Mari, atunci cand are loc purtarea Epitafului. Omiliile Parintilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, in realitate, cuvinte purtatoare de lumina biruintei Invierii.

Acest lucru se vede si din hagiografia Invierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorarii lui Hristos la Iad sa fie considerata o adevarata icoana a Invierii Mantuitorului. Desigur, exista si icoane ale Invierii care descriu aratarea lui Hristos catre mironosite si catre ucenici, dar icoana Invierii prin excelenta este cea a triumfului asupra mortii, care s-a facut prin pogorarea lui Hristos la Iad, atunci cand sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a purces in lumea intunericului, de unde a eliberat sufletele dreptilor Vechiului Testament care il asteptau pe Izbavitor.

Infatisarea Invierii sub forma pogorarii lui Hristos la Iad are mai multe motivatii teologice importante. Prima motivatie este legata de faptul ca nimeni nu L-a vazut pe Hristos in ceasul in care a inviat, fiindca El a iesit din „mormantul inchis”. Venirea ingerului care a dat piatra la o parte de pe mormant si cutremurul s-au facut doar pentru ca mironositele sa se incredinteze de faptul ca Hristos a inviat. A doua motivatie se leaga de faptul ca Hristos a zdrobit stapanirea mortii si a diavolului in ceasul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea S-a pogorat la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Traditia ortodoxa vadeste faptul ca, prin moartea lui Hristos, stapanirea mortii a fost zdrobita cu totul. De aceea, in Biserica se intoneaza: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand...” Biruinta lui Hristos asupra mortii a avut loc exact in momentul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivatie a unei astfel de reprezentari a Invierii provine din faptul ca prin pogorarea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam si pe Eva de sub stapanirea mortii. Daca prin caderea lui Adam a cazut intregul neam omenesc, pentru ca Adam a fost parintele din care ne-am tras cu totii, o data cu invierea sa am gustat si noi din fructele invierii si ale mantuirii. Datorita legaturilor firesti care exista intre descendenti si ascendenti, ceea ce s-a petrecut cu protoparintele nostru s-a petrecut cu intreaga fire omeneasca.

Din aceste motive, cea mai reprezentativa icoana a Invierii este considerata pogorarea lui Hristos la Iad. Asadar, dupa cum vom vedea si in continuare, punctul central al Invierii este omorarea mortii si izbavirea de diavol. In Biserica se canta: „Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului”. Izbavirea de Iad si desfiintarea mortii constituie intelesul adanc al sarbatorii Invierii.

Despre oua incondeiate

 Gest pascal, vopsitul ouălor conţine semnificaţii care transcend vremurile noastre, mergând până în zorii creştinismului. Despre semnificaţia ouălor vopsite sau încondeiate, a culorilor şi a motivelor cu care sunt decorate sau despre „ritualul“ din ziua vopsirii ouălor ne-a vorbit pr. ic. stavr. Dumitru Gorban, paroh la „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ - Sadău, Brodina, zonă cu tradiţie în încondeierea ouălor. Sfinţia Sa ne-a povestit şi câteva „legende pioase“ care fac referire la practica vopsitului ouălor în culoarea roşie.

Preacucernice părinte, care este semnificaţia vopsitului ouălor?

Oul simbolizează viaţa, fecunditatea. În creştinism, vopsitul ouălor face trimitere la jertfa Mântuitorului de pe Golgota. Practica vopsirii ouălor în culoarea roşie se bazează pe mai multe legende pioase transmise din zorii creştinismului, prin viu grai, din generaţie în generaţie.

Una dintre acestea vorbeşte despre faptul că Maica Domnului, venind la Golgota să-L plângă pe Fiul ei răstignit, a aşezat sub cruce un coşuleţ cu ouă, care s-au înroşit de la sângele lui Iisus.

Conform altei istorisiri din tradiţie, pietrele aruncate de evrei asupra Mântuitorului ţintuit pe cruce s-au transformat în ouă roşii.

O a treia legendă arată că în noaptea dinspre sâmbătă spre duminică, care a urmat Vinerii Patimilor, Pilat din Pont a organizat un ospăţ la care au participat înalţi demnitari romani, precum şi mai marii Sinedriului şi, la un moment dat, a intrat în sala ospăţului un centurion care a strigat înfricoşat că Hristos a înviat. Atunci Pilat, ţinând în mână un ou, a replicat: „Atunci va învia Hristos, când se va înroşi oul acesta“. Spre mirarea şi înfricoşarea tuturor, oul s-a înroşit pe loc.

În ce zi se vopsesc ouăle?

 

Ouăle se vopsesc de obicei în Joia Patimilor sau, cel mai târziu, în Vinerea Patimilor. Întrucât, cum spuneam, şi prin acest gest rememorăm Sfintele Pătimiri ale Domnului, trebuie să-l însoţim de un post cât putem noi de aspru, cum de altfel este şi recomandat în Săptămâna Sfintelor Pătimiri.

Vopsirea ouălor trebuie însoţită şi de rugăciune?

Da, de rugăciunea cea mai la îndemână tuturor - Tatăl nostru.
 
De ce repetăm gestul de a vopsi ouă la Înălţare?

Revenim la acest gest la Înălţare pentru a ne aminti că Hristos, Cel ce Se înalţă la cer, va reveni pe pământ la Judecata de Apoi.

Aminteaţi de culoarea roşie a ouălor vopsite, aceasta este singura culoare pe care o recomandă Biserica?

Nu, cred că toate culorile în care credincioşii vopsesc ouă fac trimitere la un simbol, la o valoare creştină de multe ori: albastrul la infinitul cerului, la univers şi implicit la viaţa veşnică, verdele simbolizează revenirea naturii la viaţă, iar galbenul e culoarea belşugului, a recoltei, a grâului copt, a pâinii euharistice.

Ce ne puteţi spune despre gestul ciocnitului ouălor?


Acest gest însoţeşte salutul pascal: „Hristos a înviat!“, la care se răspunde „Adevărat a înviat!“. Pe la sate chiar se spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea unii cu alţii şi în viaţa de dincolo.
 

De ce încondeiem ouă?

Ouăle încondeiate sau închistrite, care de care mai frumoase şi mai îngrijit decorate cu detalii atât de fine, conţin simboluri care fac trimitere tot la această perioadă pascală. Diferenţele între ouăle încondeiate şi cele vopsite sunt de ordin tehnic şi practic. Dacă ouăle vopsite se realizează destul de uşor, cele încondeiate capătă valoare deosebită prin truda, migala şi priceperea încondeietoarelor. De aceea, ouălor încondeiate li se mai spune şi „ouă muncite“ sau „ouă necăjite“. Tot o diferenţă practică se referă la faptul că ouăle încondeiate se realizează acum printr-o tehnică care presupune golirea conţinutului, faţă de cele vopsite, care sunt comestibile, putând fi dăruite celor săraci. Şi cele încondeiate pot fi comestibile, mai ales dacă la pictarea lor se folosesc vopsele naturale, dar ideea golirii conţinutului vine tot dintr-o raţiune practică, din dorinţa de a le asigura păstrarea pe o durată nelimitată. Dar, în prezent, în special în zona muntoasă a Bucovinei, unde se încondeiază cele mai frumoase ouă, şi amintim ca zone Brodina, Ulma, Izvoarele Sucevei şi Moldoviţa, ouăle încondeiate se golesc de conţinut cu ajutorul unei seringi, fiind transformate apoi în obiecte de artă, apreciate peste tot în lume. Un astfel de dar făcut în preajma sărbătorilor pascale nu are cum să nu bucure.

Aş vrea să amintesc aici un aspect criticat, care face referire la o adevărată industrie a ouălor încondeiate, în special în această zonă, dar eu nu văd nimic rău în asta, în faptul că se câştigă un ban cinstit printr-o muncă migăloasă, dar frumoasă.

Cu ce motive ar trebui să fie decorate ouăle pentru a fi cât mai aproape de valorile creştine?

Motivele prezente pe ouăle închistrite nu sunt alese întâmplător şi aproape toate reprezintă simboluri creştine. Astfel, cel mai adesea pe ouăle încondeiate se întâlneşte semnul Sfintei Cruci, chiar dacă într-o variantă „stilizată“, cum este frunza de trifoi. Un alt simbol reprezentativ este peştele, semn distinctiv al creştinismului din primele veacuri; spicul de grâu, simbol al prescurii care se aduce la biserică pentru Sfânta Euharistie, dar şi al rodului; scara - aspiraţia spre cer, spre veşnicie; spirala, care ne trimite cu gândul la ritualul „Isaia dănţuieşte“, prezent în cadrul Sfintei Taine a Cununiei. Alte motive vorbesc despre habitat şi preocupările zilnice ale celor care le realizează, cum sunt: grebla, fierul plugului, „brâul popii“ etc. Un alt simbol este vârtelniţa, care simbolizează mişcarea planetelor în jurul soarelui.

Cum să fie ouăle pe care le aducem la biserică - închistrite sau vopsite?

La noi, în Bucovina, se aduc în noaptea Învierii la sfânta biserică, pentru a fi sfinţite şi apoi dăruite, în aceeaşi măsură ouă închistrite şi vopsite. Când aducem ceva la biserică însă trebuie să ne gândim la Abel, care a adus lui Dumnezeu mielul cel mai frumos din turma sa, aşa încât ouăle pe care le aducem în casa Domnului trebuie alese cu grijă, să fie cele mai frumoase.

Şi aici trebuie să vedem aspectul de care aminteam, că ouăle încondeiate pline pot fi dăruite celor săraci, spre consum. În această perioadă preoţii strâng ouăle pe care le primesc la biserică, pe care le duc apoi la azilele de bătrâni, la centrele de plasament sau familiilor sărace.

Sursa: Doxologia - „Atunci va învia Hristos, când se va înroşi oul acesta“

   

PAGINI WEB:

Expoziţie de ouă încondeiate, la sediul Comisiei Europene

Muzeul oualor incondeiate Lucia Condrea Moldovita – Bucovina

Unde se gasesc cele mai frumoase oua de Pasti

Troparul Pascal in diferite limbi si interpretari

Troparul pascal sau Hristos a înviat (în greaca Χριστός ανέστη) este imnul caracteristic pentru celebrarea Pastilor în Biserica Ortodoxa.

PROHODUL DOMNULUI - diferite interpretari

 

 

 

Tronos 

 

Corul Invierea 

  

Nektaria Karantzi - in greceste 

În sfânta şi marea zi de Marţi din Săptămâna Patimilor

1. Tropare şi stihiri

Iată Mirele

Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednică-i aceia pe care o va afla lenevindu-se. 
Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. 
Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi.

Pe Mirele, fraţilor, să iubim, candelele noastre să le grijim, întru bunătăţi strălucind şi în dreapta credinţă; ca să intrăm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă.

În sfânta şi marea zi de Luni din Săptămâna Patimilor

1. Tropare şi stihiri

Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este aceia pe care o va afla lenevindu-se. 
Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. 
Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi.

Cinstitele patimi au răsărit lumii în această zi, ca nişte lumini de mântuire, că Hristos merge să pătimească din bunătatea Sa. Cel ce cuprinde toate cu palma, primeşte a Se răstigni pe lemn, ca să mântuiască pe om.

Judecătorule cel nevăzut, cum Te-ai văzut cu trup şi mergi să Te ucizi de oameni fără de lege, judecând judecată noastră cu patima Ta! Pentru acesta, laudă, măreţie şi slavă înălţând stăpânirii Tale, Cuvinte, cu un glas le aducem Ţie.

Ziua aceasta luminat aduce începuturile patimilor Domnului; veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecându-Se de Pilat. Şi încă lovindu-Se de la rob cu palma peste cap; toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om. Pentru aceasta strigăm: Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule, dăruieşte ieratare de greşale celor ce se închină cu credinţă preacuratelor Tale patimi.

“Sf. Siluan Athonitul – model de viata monastica”. Documentar in franceza realizat la Manastirea "Saint Silouane" din St-Mars-de-Locquenay, France

SAINT SILOUANE L'ATHONITE (1) par Orthobel

SAINT SILOUANE L'ATHONITE (2) par Orthobel

SAINT SILOUANE L'ATHONITE (3) par Orthobel

Trei emisiuni la Vocea Romana din Lume despre comemorarea lui Valeriu Gafencu la Paris

PRIMA PARTE

Vă voi prezenta astăzi a treia manifestare comemorativă din seria intitulată Martor, dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste, și organizată în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris.

Sâmbătă, 25 februarie, Valeriu Gafencu a fost evocat de nepoata sa de soră, Carmen Ghiță, și de Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa.

Valeriu Gafencu a fost un tânăr care, trecând prin închisorile regimului comunist din România, a atins un înalt nivel de viață creștină, fapt pentru care a fost numit de Părintele Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”.

Născut pe 24 ianuarie 1921 în satul Sângerei din județul Bălți, în Basarabia, elevul Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul în 1940, refugiindu-se din calea ocupației sovietice, și a ajuns la Iași, unde a devenit student la drept.

Arestat în anul 1941 pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce, Valeriu Gafencu a trecut prin închisorile din Aiud, Pitești și Târgu Ocna, unde a fost un adevărat trăitor al Ortodoxiei.

Regimul dur al detenției, torturile și bolile l-au întărit duhovnicește. Poeziile compuse de el erau cântate de deținuții politici în celule.

A făcut parte dintr-un grup de mistici creștini, alături de studentul la drept Ioan Ianolide și de Anghel Papacioc, cel care avea să devină Părintele Arsenie Papacioc.

În 1949 a fost dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism și lipsă de hrană.

Aici a trecut la Domnul pe 18 februarie 1952, după ce și-a anunțat colegii de suferință cu două săptămâni mai înainte că va muri.

Unii dintre acești colegi ne-au lăsat mai târziu mărturii despre sfințenia lui Valeriu, care reușea să le inspire și lor dorul de viețuire creștină, prefăcând temnița în mănăstire.

Una dintre aceste mărturii ne amintește de povestirea din Pateric în care strugurii dați de pomană de Avva Macarie Alexandrinul unui frate călugăr bolnav s-au întors înapoi la el după ce au trecut pe rând pe la toți frații din schit, dovadă a dragostei și înfrânării monahilor : 

„Într-una din zile, la un control, un temnicer zelos a confiscat puiul de pernă pe care se rezema Valeriu. Un alt miliţian, mai omenos, a ridicat perna dintre obiectele confiscate și i-a aruncat-o discret înapoi. După terminarea percheziţiei, Valeriu a socotit că e bine să dăruiască această perniţă lui Traian, care era anchilozat și avea escare. Traian nu a vrut s-o primească şi a dăruit-o lui Gheorghe. Acesta a dat-o la un altul, până ce perna s-a înapoiat la Valeriu, dăruită de cineva care nu ştia de unde pornise şi nici cum ajunsese acolo. În această situaţie el a primit-o ca pe un semn că i-a fost dăruită de Dumnezeu”.

Cu o jertfire de sine inspirată de jerfa lui Hristos, Valeriu a cedat pastilele sale de streptomicină, care-i erau indispensabile pentru a trăi, pastorului protestant evreu Richard Wurmbrand, salvându-i viața.

 ***

Moderatorul conferinţelor a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.

L-am rugat să ne vorbească despre acest eveniment comemorativ, Martor 3, consacrat lui Valeriu Gafencu la 60 de ani de la trecerea lui la Domnul.

Doamna Carmen Ghiță a venit de la București să vorbească despre unchiul său Valeriu Gafencu. Am rugat-o să ne spună impresiile sale la sfârșitul acestei comemorări de la Paris.

 

PARTEA A II-A

Voi continua să vă prezint astăzi a treia manifestare comemorativă din seria intitulată Martor, dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste și organizată în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris.

[...]

Arestat odată cu el, prietenul și colegul lui de celulă, Ion Ianolide, în cartea sa Întoarcerea la Hristos, își amintește astfel de acele vremuri :

„Eram toţi tineri şi curaţi cu inima. Nu eram corupţi în nici un fel, păcatele societăţii nu ajunseseră la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinţa şi ne străduiam să ne păstrăm curate inima şi mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi unii dintre noi aveau mai mulţi ani de închisoare decât ne era vârsta.”

Părintele Gheorghe Calciu, un alt martor-mărturisitor din închisorile comuniste, scria astfel despre viața acestor tineri în temniță :

„ În primul rând, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile lor vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi șlefuiască încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru Crucea purtată) şi Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos”.

Părintele Gheorghe Calciu privind icoana
 lui Valeriu Gafencu la Mănăstirea Diaconești

 „Din toţi cei patru care au început viaţa comunitară la Aiud şi apoi au ajuns la Piteşti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lăsat Dumnezeu pradă torturilor, ci toţi au fost salvaţi aproape în ultima clipă, pentru a le cruţa suferinţa, pentru a nu îngădui murdărirea sufletului lor născut din nou prin curăţirea lăuntrică”.

„Viaţa lui Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos”, scria Părintele Calciu.

Dar din cauza regimului bestial la care a fost supus, Valeriu Gafencu a ajuns în 1949 la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani poate fi considerată drept o minune. TBC-ul pulmonar, osos și ganglionar, reumatismul și lipsa de hrană i-au ruinat trupul.

Chipul său era însă scăldat într-o lumină nepământeană, despre care mărturisesc mulți dintre cei care i-au fost atunci aproape, semn că sufletul său era nedespărțit de rugăciune.

Astfel, regimul dur al detenției, torturile și bolile l-au întărit duhovnicește.

Cel numit de Părintele Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii, „Sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu spunea:

„Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o cautați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Daca veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge.”

Printre roadele înaltei viețuiri creștine a lui Valeriu Gafencu sunt și poeziile compuse de el, care erau cântate de deținuții politici în celule.

Iată cum își exprima și în versuri experiența sa din temniță, unde și-a asumat suferința ca pe un drum al crucii care l-a dus spre Înviere :

„ Mi-s ochii triști și fruntea obosită

De-atâta priveghere și-așteptare,

Mi-e inima bolnavă, istovită,

De grea și îndelungă alergare

Și plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid și cat în mine

Puteri să sui Golgota până sus,

O voce, un ecou din adâncime

Îmi spune blând: Viața e Iisus,

Mărgăritarul prețios e-n tine.

Privesc la dimineața minunată

A Învierii Tale din mormânt,

Ca Magdalena, ca și altădată,

Îngenunchez ‘naintea Ta plângând

Și-s fericit și plâng cu Tine-n gând.”

Într-un film despre poeții din închisorile comuniste, realizat de Părintele Moise Iorgovan și prezentat cu prilejul evenimentului Martor 3 de la Paris, foștii deținuți mărturiseau cu lacrimi în ochi câtă mângâiere le aduceau în temniță poeziile compuse acolo de ei și de cei ce sufereau împreună cu ei.

 ***

Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa din județul Alba este autorul cărții Sfântul închisorilor consacrată lui Valeriu Gafencu.

Părintele Moise Iorgovan de la Oașa vorbind despre Valeriu Gafencu în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris

L-am rugat să ne spună cum a aflat prima dată despre acest martir al închisorilor comuniste.

PARTEA A III-A

Voi încheia astăzi prezentarea comemorării lui Valeriu Gafencu, începută în emisiunile precedente.

[...]

 

Mare mărturisitor creștin, tânărul Valeriu Gafencu, prin strălucirea vieții lui duhovnicești, a transformat în mănăstiri închisorile comuniste de la Aiud și de la Târgu Ocna, unde și-a dat viața pentru Hristos după 11 ani de temniță.

[...]

Nicolae Trifoiu, în cartea sa Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România, mărturisește:

„După ce am ajuns la penitenciarul TBC Târgu Ocna, am avut marea favoare să stau în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu. Era camera celor mai grav bolnavi, dintre care patru ţintuiţi la pat. Ceilalţi doi, ceva mai valizi, ne străduiam, cu puterile noastre fizice şi sufleteşti, să fim de ajutor celor patru. Atunci, în lungile seri şi nopţi de iarnă, Valeriu ne chema alături de el, pentru a schimba gânduri despre conştiinţa noastră creştină. Într-o asemenea seară mi-a adresat cea mai profundă şi esenţială întrebare, ce a avut darul să-mi marcheze viaţa pentru totdeauna. Suna aşa:

- Care crezi că este ţelul fundamental al vieţii?

M-am străduit să formulez un răspuns cât mai bogat în conţinut, dar cred că nu am reuşit să redau miezul adevărului. Răspunsul lui Valeriu a fost:

- Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea Judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în locaşurile cereşti.

Poate mai auzisem asemenea lucruri sau altele similare, dar trecuseră peste mine cum curge apa peste bolovani. Aşa cum au fost exprimate de Valeriu însă, cu acea vibraţie înfiorată în glas şi cu acea profunzime cerească în privire, au avut efectul unei zguduiri spirituale, care mi-a transformat realitatea lăuntrică pentru restul vieţii”.

Aceasta este doar una dintre numeroasele mărturii ale celor cărora întâlnirea cu Valeriu Gafencu le-a schimbat viața.

Tot Nicolae Trifoiu povestea că, atunci când Valeriu a făcut o criză gravă de fibrilaţie atrială și s-a aflat la un pas de moarte, l-a văzut cum se ruga cu mâna pe o cruciuliță. După o vreme a constatat că supraviețuise în chip miraculos și i-a dat să bea apă cu zahăr pentru a-i ajuta cordul obosit. Când a băut, Valeriu a spus: „Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?”

Astfel, el ne dă un exemplu viu de trăire a Evangheliei din această duminică a Sfintei Cruci. Valeriu Gafencu a împlinit cuvintele lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

Purtarea crucii grele către biruința în Hristos, Valeriu a exprimat-o și în versuri, cântate atunci de deținuții politici în celule, iar acum de maicile de la mănăstirea Diaconești.

Aflat într-o stare de permanentă jertfire de sine inspirată de jerfa lui Hristos, Valeriu a cedat pastilele sale de streptomicină, care-i erau indispensabile pentru a trăi, pastorului protestant evreu Richard Wurmbrand, salvându-i viața. După ce a scăpat din închisoare, în fața Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, acesta a făcut cunoscute atrocitățile la care sunt supuși deținuții creștini din țările comuniste, facilitând eliberarea lor.

Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus prietenului său Ioan Ianolide:

„Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.”

„Rămas bun” este și titlul ultimei poezii a lui Valeriu, veritabil testament duhovnicesc în versuri :

„ Sângerând de răni adanci,

De zile fără soare,

De răni ascunse și puroi,

Cu oasele slabe și moi,

Stau ghemuit în pat și mă gândesc

Că în curând am să vă părăsesc,

Prieteni dragi.

Nu plângeți că mă duc de lângă voi
Și c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoții în același cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viață grea și-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,

Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă

Luându-mă cu diavolul la trântă

Și ani de-a rându-ntr-una m-am luptat

Să devin altul,

Un erou,

Om nou.

Și-am vrut

Neamul să-l mut

De-aici, de jos,

La Domnul Iisus Hristos.

Nu vă-nfricați de cei ce-n temniți vă închid

Și nici de cei ce trupul vi-l ucid.

De Cel ce viața-ți scoate din robie

Și fericirea-ți dă în veșnicie,

De El să-ți fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,

De mic și de neputincios,

Că am nevoie multă de-ndurare,

De dragoste, de milă, de iertare,

Că numai Dumnezeu le poate toate

Și lumea din robie El o scoate,

Devin copil supus,

Sunt umilit

Și-s fericit.

Din cerul tău înalt și prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veșmânt
Un suflet care i-a iubit și i-a-nțeles.”

Iată cum descrie Ioan Ianolide, în cartea sa Întoarcerea la Hristos, nașterea la ceruri a lui Valeriu Gafencu, la care a fost martor:

„Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus:

- În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi rugă pentru voi şi voi fi alături de voi… Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul…

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi care se zbenguiau în văzduh… Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp…

-Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu…

A putut apoi să mai rostească: S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descompuneau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească.”

Așa cum îl rugase Valeriu, Ianolide i-a pus în gură o cruciuliță de metal, pentru ca, într-o zi, să-i poată fi identificate moaștele. Astfel, martirul care s-a sfințit ducându-și crucea grea cu răbdare în temniță, își poartă crucea și astăzi în mormânt.

 ***

La 60 de ani după ce Sfântul închisorilor Valeriu Gafencu a plecat la ceruri cu sufletul lui curat, înveșmântat în alb, să se roage pentru neamul său, la Catedrala Ortodoxă Română din Paris a fost pomenit în slujba parastasului și în mărturiile invitaților veniți din țară.

Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa a comparat fenomenul misticilor de la închisoarea Aiud, al cărui suflet a fost Valeriu, cu renașterea isihastă generată de Sfântul Paisie Velicicovschi la mănăstirea Neamț.

 

Dar mie, grupul misticilor de la Aiud mi-a amintit și de grupul „Rugul aprins”, alcătuit din rugători, clerici și mireni, care se reuneau la mănăstirea Antim un deceniu mai târziu, până au fost arestați de autoritățile comuniste.

Iată continuarea convorbirii cu Părintele Moise de la Oașa. (A se asculta fisierul audio)

Săpăturile de căutare ale moaștelor martirului închisorilor Valeriu Gafencu, realizate la Târgu Ocna de arheologii de la Institutul de investigare a crimelor comunismului din România, s-au închiat pe 7 septembrie 2011, fără a fi găsit craniul său cu cruciuliță în gură. Dar Dumnezeu ni le poate descoperi oricând, așa cum a făcut cu moaștele nestricăcioase ale preotului martir Ilie Lăcătușu la București.

Până atunci să ne mulțumim cu luminile descoperite nouă din viața lui ascunsă în temniță, care să ne lumineze trăirea noastră creștină.

Sursa:

I) 74. Evocarea lui Valeriu Gafencu la Paris (4.03.2012)
II)  75. Martor 3 la Paris (11.03.2012)
III) 76. Crucea de la Târgu Ocna (18.03.2012)