Romanii au o a doua biserica in Franta, care a fost sfintita la Clermont-Ferrand. Reportaj despre sfintirea bisericii.

Sambata 16 martie 2013 a fost sfintita a doua biserica pe care romaii au cumparat-o in Franta, dupa Catedrala "Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail" de la Paris, din rue Jean de Beauvais, in 1882. In afara de acestea, pe teritoriul Frantei, Mitropolia Ortodoxa Romana pentru Europa Occidentala si Meridionala mai detine la resedinta de la Limours, in apropierea Parisului, o biserica in stil maramuresean care a fost construtia incepand cu anul 2003 si sfintita pe 11 iulie 2009. Majoritatea parohiilor ortodoxe din Franta detin spatii inchiriate fie de la alte Biserici, fie de la autoritatile locale. De aceea, cu atat mai mult, putem spune ca acest eveniment are o semnificatie deosebita.

Parohia ortodoxa romana din Clermont-Ferrand a dedicat aceasta biserica Sfantului Nicolae, cel care este si ocrotitorul comunitatii care ii poarta numele. Marea bucurie a ortodocsilor din regiune este, insa, nu numai posibilitatea de a beneficia de slujbele tinute de aici inainte intr-un locas, care sa fie a lor, ci si putinta de a se inchina la moastele Sfantului Nicolae care vor fi puse in icoana hramului, si care au fost oferite comunitatii din Clermont-Ferrand prin intervenita Preotului Nicolae Florea de la Paris.

Biserica, zidita in anii 1870 de catre Congregatia Catolica a Surorilor Sfantului Iosif a fost predata in anul 1977 unei Asociatiei de binefacerie, care a inchiriat-o unei comunitatii musulmane intre anii 1977 si 2011. In data de 3 septembrie 2012 ea a fost cumparata de comunitatea ortodoxa romana din Clermont-Ferrand pentru suma de 100.000 de euro, in urma unei colecte facute in cadrul parohiei si a Mitropoliei Ortodoxe Romane pentru Europa Occidentala si Meridionala, si la care au raspuns cu generozitate multi credinciosi, considerati acum ctitori ai bisericii. De atunci s-a aflat in curs de amenajare, fiind refacute noi, toate instalatiile (incalzire, electrica, apa), tencuiala, ferestrele si usile, etc. Aceste lucrari fiind realizate de catre echipe de mesteri romani benevoli - de la Paris, Lyon si din regiune - si care au costat strict, numai materialele, adica circa 60.000 euro.

Situata in plin centrul metropolei Clermont-Ferrand, 43 rue Saint Claire, biserica are forma de cruce, cu  o suprafata de 230 m² cu Sacristie cu tot,  fiind plasata pe un teren de 552 m², avand si anexe o casa cu parter si etaj, destinata activitatilor parohiale, bibliotecei si cancelariei, bucatarei si toaleta, si beneficiind de curte in fata, si putina gradina in spate.

Parintele Arsenie, ieromonah la Manastirea de la Malvialle, a fost cel care a primit ascultarea de a se ocupa de comunitatea romanilor ortodocsi din apropierea manastirii, precum si de a face demersurile in vederea achizitionarii si coordonarii lucrarilor de restaurare a bisericii.

Astfel, intr-un timp destul de scurt de la cumparare, si dupa ce au fost facute cateva mari lucrari de restaura si amenajare a bisericii, vineri 15 martie 2013 biserica a fost inaugurata in prezenta autoritatilor, la evenimet fiind prezenti Arhiepiscopul si Mitropolitul Iosif, doamna Gabriela Dancau, consulul general al Romaniei la Lyon, precum si  autoritatile locale si regionale: Hippolyte Simon, Arhiepiscop de Clermont Ferrand, Serge Gaudard, primarul orasului Clermont Ferrand, Jean-Yves Gouttebel, presedintele Consiliului General Puy de Dôme si Brice Hortefeux, fost ministru si europarlamentar de Auvergne.

A urmat apoi Privegherea in cinstea Sfantului Nicolae, ocrotitor al bisericii, citindu-se din Evanghelie si din Psalmi pana in zori de zi.

A doua zi, pe 16 martie 2013, in sambata Lasatului sec de branza, inaintea Postului Marea, a avut loc sfintirea bisericii. Potrivit traditiei, biserica a fost mai intai inconjurata de catre soborul de preoti si credinciosi, in frunte cu Inalt Preasfintitul Iosif, citindu-se din Sfintele Evanghelii de la Matei, Luca si Ioan.

Dupa deschiderea portilor bisericii, semn al deschiderii Cerului, a urmat sfintirea, care s-a concentrat in Sfantul Altar prin depunerea in piciorul Sfintei Mese a unor sfinte moaste ale mucenicilor din Palestina care au fost martirizati in timpul dominatiei persane din 614 la Manastirea Sfantul Teodosie. De asemenea au mai fost adaugate pomelnicele si Hrisovul care a fost citit in fata celor prezenti. In colturile Sfintei Mese au fost asezate chipurile celor patru Sfinti Evanghelisti, urmand ca Masa de Altar sa fie imbracata si sa se aseze pe ea Sfantul Antimis precum si celelalte odoare destinate slujirii, conform traditiei.


Inalt Preasfintitul Iosif a uns in forma de cruce peretii bisericii cu Sfantul si Marele Mir urmand, mai apoi, ca slujba sa se continue dupa traditie.

Atat in ziua inaugurarii, cat si in ziua in care s-a sfintit biserica, cantarea psaltica a fost condusa de Pr. Roger Coresciuc, paroh la Toulouse, iar dupa incheierea slujbei de sfintire Ansamblul folcloric "Sf. Stefan cel Mare" din parohia preotului Valeriu Jornea din Paris, a intregit atmosfera de sarbatoare.

Alaturi de credinciosii din Clermont-Ferrand au fost prezenti, impreuna cu preotii lor, si alti crestini romani, francezi, rusi sau greci veniti de la Paris, Lyon, Grenoble precum si alte localitati din Franta, si care au sustinut dupa puterile lor, prin rugaciune, sau diferite feluri de ajutor, comunitatea ortodoxa din regiunea Auvergne.

Pentru meritul deosebit de a se griji pentru ca comunitatea ortodoxa romana din Clermont-Ferrand sa aibe un locas in care sa slujeasca lui Dumnezeu, cat si pentru grija pastoreasca fata de credinciosii din regiune, ieromonahul Arsenie a primit din partea Inalt Preasfintitului Iosif crucea pectorala, fiind un  semn al biruintei, al intaririi si povatuirii cu care suntem atrasi la Hristos.

La sfarsitul slujbei credinciosii prezenti, barbati, femei si copii au putut sa intre si sa se inchine in Sfantul Altar, - obicei intalnit in special in comunitatile ortodoxe romane, nu si la rusi sau greci-, si sa primeasca din tarnoseala bisericii, bucati de panza imbibate cu ceara si diferite aromate de la Sfintrea Mesei de Altar.

Evenimentul a fost mediatizat, in Romania fiind prezentat un reportaj in cadrul emisiunii Universul Credintei si care poate fi vazut in cele ce urmeaza:

***

Sfintirea unei biserici

Cultul divin public ortodox se oficiaza prin mijlocirea ierarhiei bisericesti la momente fixe, dupa anumite randuieli si in lacasuri speciale dedicate in acest scop, numite biserici.

Credinciosii nu se aduna in lacasuri bisericiesti doar pentru a se ruga impreuna unui Dumnezeu care ramane la distanta, sau pentru a asculta o predica despre El. Acest lacas este in acelasi timp un loc al prezentei si al lucrarii neintrerupte a lui Dumnezeu celui in treime.

Sfintenia bisericii, intarinta prin prezenta lui Hristos in ea, sub forma Sfintei Euharistii justifica pe deplin grija deosebita a clerului si a credinciosilor in a construi si a impodobi casa Domnului cat mai frumos.

Biserica este un element nelipsit a celor ce-L cauta pe Dumnezeu. Consacrarea ei, ca lacas de cult, se face printr-o slujba de sfintire.

Pr. Lect. Dr. Stelian Ionascu:

Biserica este locasul lui Dumnezeu si locul de rugaciune pentru credinciosi. Prin sfintire de catre arhiereu, biserica devine locul cel mai sfant in care se oficiaza Sfanta Liturghie, in care Hristos lucreaza in ea, si, de fapt, unde este prezent permanent in Chivotul in care se afla permanent Trupul si Sangele lui Hristos.

Putem sa spunem despre biserica ca este podoaba cea mai aleasa a unei comunitati, fie de la oras, fie de la sate, pentru ca daca pentru o casa sau pentru o constructie isi pune sufletul o persoana sau familia, pentru biserica intreaga comunitate [contribuie]. Si atunci, ea reprezinta si icoana sufletului credinciosilor dintr-o parohie, nu atat prin maretia bisericii, ci prin frumusetea ei, prin modul in care este ingrijita. 

In Vechiul Testament, construirea celor mai importante spatii ale rugaciunii evreilor au fost inspirate direct de Dumnezeu. Templul iudaic a fost construit dupa modelul Cortului Sfant la dimensiuni mult mai mari.

Crestinii au preluat aproximativ aceeasi impartire a bisericii, ca locas de rugaciune, consacrand-o printr-un ritual special. Cladirea destinata sa fie biserica, devine prin sfintirea ei de catre arhiereu, casa lui Dumnezeu.

Cu toate ca sfintirea este a intregii biserici, slujba se concentreaza in Sfantul Altar, si pe Sfanta Masa in special. Aceasta marcheaza, de fapt, botezarea si crestinarea bisericii respective.

Pentru sfintira unei bisericii sunt necesare o seama de lucruri, de materii, si de odoare, care se aseaza pe sfanta masa si la Proscomidiar si de care se ingrijeste de obicei preotul paroh al bisericii respective.

Ne gandim in primul rand la o seama de materii care sunt numite aromate: ceara curata, aloe, smirna, tamaie, apa de trandafiri, Sfantul si Marele Mir si sapun bine mirositor. Totodata se ingrijeste de sfintele moaste; de o racla in care se aseaza sfintele moaste si care se vor pune in piciorul sfintei mese; documentul de sfintire [Hrisovul n.n.] si sulul in care se pune acesta; o camasa alba cu care se imbraca arhiereul peste hainele sale in momentul in care pregateste Sfanta Masa si se sfinteste Sfanta Masa; Sfantul Antimis, care de obicei este adus de la Centrul Chiriarhal; o tija mai lunga cu pensula in varf cu care se sfintesc peretii bisericii; busuioc; si, in special, trebuie sa ne gandim si la cele patru panze cu chipul celor patru Evanghelisti care se aseaza in cele patru colturi ale Sfintei Mese.

Edificiul bisericii noi se sfinteste mai intai in exterior pentru a delimita un spatiu sacru. In partea de inceput a slujbei se citeste in fata bisercii noi, rugaciunea lui Solomon, de la sfintirea Templului din Ierusalim. Templul lui Solomon era o preinchipuire sau o anticipare a tainei lui Hristos si a Bisericii Sale.

Urmeaza apoi trei lecturi din Epistolele Apostolice si trei lecturi din Sfintele Evanghelii de la Matei, Luca si Ioan. La sfarsitul fiecarie lecturi din aceste Evanghelii se anunta mesajul principal al Evangheliei citite.

Cand se inconjoara biserica sunt purtate in procesiune moaste ale Sfintilor Mucenici sau Martiri, care apoi se depun in piciorul sfintei mese. Aceasta pentru ca mucenicii au aratat cea mai mare iubire fata de Hristos, iubire mai tare decat teama de moarte. De aceea primele biserici crestine au fost construite pe mormintele martirilor.

Sfintirea unei biserici are o seama de randuieli. Arhiereul este primit de catre sobor si de catre credinciosi in afara bisericii. De aceea, sfintirea bisericii incepe intr-un fel cu ocolirea bisericii si cu: rostirea Apostolului, Evangheliei, a Ecteniei intreite, si sfintirea bisericii in exterior, pentru ca se delimiteaza, in felul acesta, spatiul sacru, locul in care va locui Dumneze, deci biserica.

Dupa sfintirea exterioara a bisericii, arhiereul bate in usile bisericii noi, considerate acum ca fiind porti ale Cerului.

Urmeaza sfintirea Altarului bisericii, care il reprezinta pe Hristos, Domnul cel rastignit, mort si inviat.

Sfanta Masa simbolizeaza deodata masa de la Cina cea de Taina, mormantul lui Hristos, si Tronul sau de slava.

Dupa ce s-a sfintit Sfanta Masa, se stropeste cu apa sfintita si se unge cu Sfantul si Marele Mir Sfantul Altar si toata biserica.

Dupa inconjorul, in procesiune a bisericii, cu Sfanta Evanghelie, Sfanta cruce si Sfintele Moaste, arhiereul ajunge inaintea usilor bisericii care sunt inchise, si este un moment emotionant in care, cu crucea loveste in usile biserici si rosteste o formula: "Ridicati capetenii portile voastre si va intra Imapratul slavei" si are un raspuns din interior: "Cine este acesta imparatul slavei?". "Domnul cel tare in razboaie". Este un dialog care se repeta de trei ori, dupa care se deschid usile bisericii, soborul merge cu arhiereul in Altar, si are loc momentul de sfintire, intr-o randuiala complexa, a Sfintei Mese, cu apa sfintita, cu Sfantul si Marele Mir, asezarea icoanelor celor patru Evanghelisti in colturile Sfintei Mese, punerea sfintelor moaste la piciorul sfintei mese, pecetluirea acestora, acoperirea Sfintei Mese si asezarea tuturor odoarelor, incheind cu Sfantul Antimis, Sfanta Evanghelie, Sfesnice, candela, si cu toate celelalte de la Proscomidiar.

Sfantul si Marele Mir este untdelemn amestecat cu vin natural si cu diferite aromate in numar de 38. Acesta se sfinteste de catre Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Autocefale, inconjurat de ierarhii Sfantului Sinod, numai in cadrul Sfintei Liturghii, oficiata in Joia Mare din Saptamana Sfintelor Patimiri. El se intrebuinteaza imediat dupa sfantul Botez cand se administreaza Taina Mirungerii, la sfintirea bisericilor si a antimiselor. Sfantul si Marele Mir se prepara si se sfinteste atunci cand cantitatea de mir existenta este aproape de epuizare.

Ridicarea unei biserici este in primul rand un demers de ordin misionar. Extinderea unei comunitati crestine presupune si existenta serviciului religios care nu poate fi desfasurat decat in biserica. Toate perioadele istorice au arata ca nicio comunitate de crestini nu s-a lipsit de un spatiu destinat rugaciunii, chiar daca a fost vorba de pribegie sau razboaie.

Unii credinciosi cu evlavie si dare de mana se apropie de Dumnezeu nu doar prin rugaciune; ei devin chair ctitori de biserici. Indiferent de ctitorii lor sau de spatiul in care sunt amplasate, bisericile sunt recunoscute in primul rand dupa hramul pe care il poarta. Cuvantul hram provine din limba slavona si inseamna casa.

Exista obiceiul ca bisericile sa-si aleaga un patron sau un ocrotitor din randul Sfintilor, al Sfintilor Ingeri, chiar se iau ocrotitoare pe Maica Domnului sau un Praznic Imparatesc, in cinstea Mantuitrului. Sunt biserici cu hramul Inaltarea Domnului sau chiar Invierea Domnului. Multe biserici au chiar doua, trei, sau mai multe hramuri. Alegerea ocrotitorului bisericii tine in primul rand si de preotul paroh, de ctitori - care pot sa aibe o sugestie -, de Comitetul Parohial - care se poate face purtator de cuvant al adunarii credinciosilor-, in sfarsit, arhiereul este cel care poate sa dea un ocrotitor chair in ziua sfintirii.

Exista obiceiul ca data de sfintire a unei biserici sa ramana o data de aducere aminte in fiecare an, facandu-se slujbe de multumire an de an pentru momentul acesta de sfintire, care ramane in memoria comunitatii respective.

Este cunoscut faptul ca la sfintirea unei biserici participa numerosi crestini, nu doar din parohia pe seama careia a fost ridicata biserica, ci si din parohiile invecinate.

Preotii prezenti la sfintire au datoria de a vesti tuturor credinciosilor acest maret eveniment, pentru unicitatea momentului in care pot fi observate acte de ritual mai rar intalnite in viata liturgica obisnuita.  

La incheierea slujbei de sfintire credinciosii, barbati, femei si copii au dreptul de a intra in Sfantul Altar si de a primi o bucata de panza inmuita in aromatele in care a fost imbalsamata Sfanta Masa. Ea poarta numele de tarnoseala, de la cuvantul tarnosire, care desemneaza chair actul de sfintire a bisericii.

Arhieraticonul prevede atat randuiala de sfinitre a bisericii dar si de resfintire. O biserica poate fi resfintita atunci cand au lucrari de consolidare sau restaurare a bisericii, interioare sau exterioare, cand pictura este renovata, sau biserica chiar este repictata, si, mai sunt cateva cazuri in care biserica poate fi resfintita: in caz de pangarire de catre eretici sau de catre pagani, si in cazul in care s-ar intampla ca in biserica sa moara vre-un om sau vre-un animal.

Slujba sfintirii biserici arata rolul important pe care aceasta il are in viata credinciosilor pentru sfintirea si mantuirea lor. Biserica este locul de rugaciune prin excelenta al crestinilor, preinchipuit mai intai in Vechiul Testament de Cortul Marturiei, apoi de Templul lui Solomon.

#Tarnosirea este slujba e sfinitire a unei biserici ca lacas de cult.

#Ritualul complex si plin de simbolisme este inspirat din mai multe evenimente biblice.

#Sfintirea bisericii este de fapt botezarea si crestinarea bisericii respective.

Savatie Bastovoi impartasind ce nu se poate spune, din propria-i viata

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune 

Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da. 

Este o stare-a inimii anume 

Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata. 

Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea aceasta, 

Pe care a zidit-o Ziditorul 

Cuvinte pentru veşnicia noastră, 

Pe care le-nţelege numai dorul. 

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge 

Pe patul cel de moarte cineva 

Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge 

Să simţi inima mea ca pe a ta… 

(Savatie Baştovoi, 2005) 

1. Să nu uiţi că trebuie să mori

Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă. 

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti

Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic. 

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar

Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată. 

4. Să nu crezi răul

De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună. 

5. Să nu te crezi pierdut

Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”. 

6. Să nu te crezi sfânt 

Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea. 

7. Să nu te pui chezaş

De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem. 

8. Să nu te răzbuni de două ori 

Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi. 

9. Să nu învingi cu orice preţ

Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”. 

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea. 

Sursa: VipMagazin - Decalogul lui Savatie Bastovoi 

Pasii pelerinului la Manastirea Diaconesti

Atingerea inseamna intrare in relatie, defineste ceva din cine esti

-"Uneori el te lua de mana si parca insusi sufletul cobora in palmele lui vorbind limba atat de ascunsa a dragostei. Probabil dragostea, suferinta si minciuna pot fi simtite printr-o atingere de mana" (Din "Fuga spre campul cu ciori" de Savatie Bastovoi)

*

 "Orice simtire din trup devine simtire a sufletului si orice simtire din suflet se imprima in trup. Simtirile curate din suflet sfintesc trupul si viceversa.

De aceea trupul Domnului, cel viu, cel plin de simtiri curate si de viata dumnezeiasca, in care sunt reflectate simtirile si viata sufletului Lui, si prin aceasta viata dumnezeiasca, imprima si in sufletul celui ce se impartaseste de el prin Trupul Lui curatia si viata dumnezeiasca din sufletul Domnului, aratate si in trupul Lui. De altfel, nu experiem oare chiar si numai printr-o atingere calda de mana a unui semen caldura prieteniei lui sufletesti in sufletul nostru? (din "Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa", pag. 562, de Pr. Prof. Dumitru Staniloae)

***

Întrebarea „câte simţuri are omul“ nu face parte din interogaţiile comune minţii noastre, pentru că aparent ştim răspunsul. Cele cinci simţuri pe care le cunoaştem toţi, văzul, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul, au fost numite aşa de Aristotel. Dar sunt mai mult de cinci. 

Nu s-a stabilit cu exactitate o clasificare unanim acceptată, aceasta şi pentru că neurologii atribuie simţului definiţii diferite. Dar pentru ca el să existe, o regulă este să avem un receptor. Doar ca enumerare merită amintite simţul temperaturii, simţul durerii, al presiunii, al mişcării, al echilibrului, dar şi simţul timpului, al foamei, al setei, al stomacului plin sau al emoţiei. Dar în acest articol o să vorbim despre atingere sau despre simţul tactil. Fiecare centimetru pătrat de piele este acoperit cu mii de senzori ce reacţionează permanent la mediul înconjurător şi transmit mai departe creierului dacă un obiect este moale, tare, aspru sau fin, cald sau rece, plăcut sau nu la atingere. Deosebit de sensibile sunt vârfurile degetelor, buzele şi limba. Faptul că cei orbi reuşesc prin atingere să compenseze în timp, prin învăţare, lipsa văzului, arată şi ce cantitate imensă de informaţie este transmisă creierului prin simţul tactil şi cu ce acurateţe! Deci, oare cât de important este acest simţ care uneori este neglijat de mulţi dintre noi?

Calitatea şi cantitatea atingerilor primite în copilărie ne influenţează aşteptările de la viaţă

Simtul tactil are ca receptor cel mai mare organ al omului, şi anume pielea. Un adult obişnuit are circa 2 metri pătraţi de piele, care conţin între 600.000 şi 700.000 de celule receptoare cu rol de detectare a senzaţiilor. „Un om poate trăi orb, surd, total lipsit de capacitatea de a sesiza gusturile şi mirosurile. Dar el nu ar putea trăi fără o bună desfăşurarea a funcţiilor asigurate de piele“ (A. Montagu).

Dincolo de abordarea fiziologică, putem afirma că pielea posedă o dimensiune subtilă, simbolică. În ebraică, cuvântul „piele“ înseamnă „nu încă lumină“. Se pare că procesul ce are loc prin intermediul simţului tactil se situează cumva mai lăuntric decât ar părea şi mai detaşat de lucruri decât în cazul simţului olfactiv. Atunci când pipăi un obiect, te percepi de fapt pe tine, palparea presând într-un fel anume epiderma, mai tare şi mai brusc în cazul unui obiect dur, şi mai uşor, mai lent, mângâietor în cazul obiectelor mai moi. Se percepe acţiunea exercitată asupra ta, transformarea din tine, presiunea ca o modificare ce are loc în propriul tău organism.

Încă din burta mamei, copiii simt atingerea şi reacţionează la ea. Ei îşi sug degetul, dau din picioruşe şi simt cum spre sfârşitul sarcinii nu prea mai au loc să se mişte în voie. Singurele porţiuni imune la atingere sunt partea superioară şi posterioară a capului, probabil pentru a nu fi atât de dureroasă naşterea naturală. Iar după naştere, contactul fizic este la fel de important ca şi hrana pentru nou-născut.

În plus, tiparele de autosabotaj şi autoîngrijire se stabilesc de când suntem copii, mimând obiceiurile familiei sau ale celui care ne îngrijeşte. Calitatea şi cantitatea atingerilor pe care le-am primit când eram copii influenţează aşteptările noastre din viaţă, capacitatea de a fi fericiţi şi ceea ce credem că merităm. Atingerea înseamnă şi intrarea într-o relaţie, defineşte ceva din cine eşti, ce simţi, şi este un mod prin care venim în contact cu altă persoană. Povestea noastră de viaţă este marcată de atingere, mult mai adânc decât credem. Aşa cum am amintit, dar permiteţi-mi să accentuez importanţa, atingerea intervine în relaţionare, în intimitate, în acceptarea sprijinului, în stabilirea limitelor şi a respectului de sine. Deci, avem o responsabilitate majoră cu privire la modul în care ne atingem copiii! Dar şi cum ne atingem noi între noi.

Atingeri şi semnificaţii

Ca feluri de atingere, ea poate fi iubitoare, hrănitoare, blândă, necondiţionată, şi acest fel transmite sufletului tău că este dorit, iar minţii tale că locul unde te afli e sigur, poţi trăi şi poţi creşte liber. Atingerea absentă pare bună şi blândă, dar e sterilă, fără consistenţă, persoana care atinge fiind prinsă în propriile gânduri sau preocupări. Din păcate, ea semnalizează corpului tău să se retragă, emoţiilor să îngheţe, sufletul să se joace de-a v-aţi ascunselea, iar minţii tale să se descurce cu mesaje contradictorii. Adulţii care au avut parte de atingere absentă se simt goi în interior, caută hrană în alte moduri, sunt predispuşi la vicii, automutilare, depresie. Atingerea violentă este plină de emoţii intense şi abuz verbal, predispune la amplificarea senzaţiilor şi amorţeală senzitivă a celui care le primeşte. Noi credem că izbucnirile de furie verbală nu-l taie pe celălalt, cu atât mai mult cu cât ne simţim perfect justificaţi, dar îi determină o retragere pe multe niveluri interioare, pentru a reduce existenţa, visele, dorinţele, calităţile. Atingerea sexualizată creează vină, confuzie şi neîncredere, pentru că ea conţine elemente de vină, ruşine, dominare, umilire. Te învaţă că eşti lipsit de valoare, corpul tău nu contează, la fel nici sufletul. „Este evident faptul că majoritatea oamenilor suferă de un rău invizibil şi dificil de mărturisit: lipsa mângâierilor, a contactelor corporale pline de afecţiune şi tandreţe“ (Joel Savatofski).

Poate e momentul să dăruim mai uşor îmbrăţişări şi mângâieri, aceste binecuvântări minunate, prin atingerile care depăşesc pielea şi ajung la suflet, eliberând lumina din noi.

Sursa: Doxologia - De la atingere la modul de percepere a vieţii

Mugur, mugurel. Versuri si diferite interpretari (Evloghia, Mihail Buca, Tudor Gheorghe, Formatia Anton Pann)

Mugur, mugurel

Mugur, mugur, mugurel,
Mugur, mugurel,
Ia fă-te mai măricel,
Mugur, mugurel. (x2)

Că ne-am săturat de iarnă
Mugur, mugurel,
Și de răutate-n țară,
Mugur, mugurel. (x2)

 Bate-i, Doamne, pe ciocoi,
Mugur, mugurel,
Cum ne bat și ei pe noi,
Mugur, mugurel (x2)

Mugur, mugur, mugurel,
Mugur, mugurel,
Ia fă-te mai măricel,
Mugur, mugurel. (x2)