Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte... ca un pelican, împungându-Te...

Pelicanul este un simbol al Mântuitorului folosit destul de timpuriu, atât în Răsărit cât şi în Apus şi semnifică atotputernicia jertfei lui Hristos. În creştinism Dumnezeu e răstignit; drumul către înviere trece prin cruce. Pelicanul care îşi străpunge pieptul pentru ca din sângele său să-şi hrănească fiii şi să le dea viaţă, Îl simbolizează pe Hristos, care pe toate le ţine şi le mântuieşte prin jertfa Sa. Pe lângă simbolul patimii Mântuitorului, care are conotaţie euharistică (Sângele Lui a curs pentru viaţa lumii), pelicanul simbolizează de asemenea şi sfâşierea fără durere a Învăţătorului care transmite ucenicilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac parte din fiinţa Sa. De aceea cuvântul Său este unul care mântuieşte, căci este „rupt” chiar din fiinţa Sa şi astfel are putere multă. În Prohodul Domnului este amintit şi simbolul pelicanului: 

„Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte, şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii care au murit, răspândind asupra lor izvoare văi!” (Starea II, strofa 42).

(Arhidiacon Sebastian Serdaru, Catacombele romane, pp. 54)

Sursa: Doxologia: Pelicanul - simbol al Mântuitorului 

 

*

În istoriile vechi se scrie despre următoarea întâmplare:

în cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican a văzut cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să stea prea mult pe gânduri, el se hotăreşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau sunt vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfa.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a doua, se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum se zice:

„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta izvor mântuitor!".

Cuvintele Prohodului aseamănă Jertfa cea de pe Cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi. Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în Rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primeşte de bună voie (ca şi pelicanul) să-și străpungă sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfânta noastră Biserică este plătită din Coasta Domnului. Şi anume, apa care a ieşit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtăşiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 399-400)

Sursa: Doxologia, Jertfa pelicanului - izvorul vieții

*

[...]Din viața păsărilor s-a inspirat și fericitul compozitor al strofelor Prohodului Mântuitorului Hristos când L-a asemuit pe Răscumpărătorul nostru cu un pelican. Se apropie săptămâna Sfântă și Mare a Patimilor Domnului. Cu flori în mâini și cu lacrimi Îl vom însoți pe Marele Răstignit și-I vom cânta stihuri tulburătoare. Undeva la starea a doua vom zice așa:

„Ca un pelican

Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;

Şi-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit,

Răspândind asupra lor izvoare vii.”

Ce legătură este între Hristos și un pelican? Răspunsul ni-l oferă un sfânt drag nouă tuturor, un frate de-al nostru român, Sfântul Ioan Iacob. În cartea „Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești”, sfântul nemțean dezleagă acest mister, căci amintind de vechea legendă a acestei păsări, potrivit căreia pelicanul atât de mult își iubește puii, încât este dispus să își rănească coasta sa pentru a-i hrăni cu sânge când îi vede zăcând în cuib flămânziți, însetați, vătămați de vreo boală sau de veninul otrăvitor al șerpilor. 

Sfântul Maxim Mărturisitorul chiar face o analogie între istoria mântuirii umanității și viața pelicanului. Pelicanul Îl închipuie pe Domnul Hristos, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este Raiul, iar şarpele diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului le-a insuflat prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Mântuitorul Hristos din iubire de oameni S-a înălţat pe cinstita Cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin Duhul Sfânt, adevăr confirmat și de o cântare din Octoih: 

„Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs și ale apei, care s-a vărsat din coasta Ta, au înnoit lumea; căci cu apa speli păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertarea.”

Sursa: Doxologia/arhim. Mihail Daniliuc, Ce au în comun Hristos și un pelican?