Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale a organizat, în perioada 14-17 mai 2015, o nouă ediţie a Festivalului „Din dragoste pentru frumos“, un eveniment de artă, cultură şi teologie care a devenit o frumoasă tradiţie în viaţa diasporei româneşti. În acest an, evenimentele din cadrul festivalului s-au desfăşurat în două capitale occidentale, Paris (Franţa) şi Bruxelles (Belgia), informează Ziarul Lumina.
Festivalul „Din dragoste pentru frumos“, care a debutat în anul 2011, este o chemare către frumos pentru credincioşii din diaspora românească. În acest an, festivalul de artă, cultură şi teologie, dedicat Anului omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, s-a desfăşurat în mai multe locuri din oraşele Paris şi Bruxelles, unde s-au organizat conferinţe, concerte, expoziţii, piese de teatru, proiecţii de film şi imagini, seri de poezie şi lansări de carte, iar pe lista invitaţilor s-au aflat personalităţi din ţară şi străinătate, precum Gheorghe Zamfir, Grigore Leşe, academicianul Eugen Simion, actriţa Maria Ploae, regizorul, scenaristul şi producătorul Nicolae Mărgineanu, etnomuzicologul Costin Moisil, teologul şi antropologul Costion Nicolescu, actorul basarabean Vasile Butnaru, artistul plastic Silvia Radu, pictoriţa Miliţa Sion.
Unul dintre evenimentele mult aşteptate de către participanţi a fost conferinţa actorilor Jonathan Jackson şi Elisa Jackson, care s-au convertit la Ortodoxie. „Ambii Îl mărturisesc pe Hristos prin simplitatea vieţii lor, prin cuvintele frumoase, de aceea şi festivalul de anul acesta are rolul să-i facă pe oameni să se întâlnească aşa cum sunt ei, fără pretenţia de a arăta altceva decât sunt, şi să aducă fiecare dintre ei talentul pe care să-l pună în faţa celuilalt şi să-l discutăm dimpreună cu ceilalţi, care au talanţii lor. Acest actor, Jonathan Jackson, care are un limbaj de apostol, ceea ce este surprinzător la un american pe care l-ai văzut într-un serial televizat, a venit din depărtata Americă, unde Ortodoxia are rădăcini adânci, ca să-şi pună dragostea în slujirea Frumosului, în slujirea lui Hristos. Festivalul «Din dragoste pentru frumos» este o invitaţie, nu o realizare statică, ci ceva dinamic, iar misiunea Bisericii este aceea de a-l creşte şi de a-l zidi pe om. Omul zideşte Biserica, iar Biserica îl zideşte pe om. Aceasta este misiunea Bisericii de a fi în lume, de a-l lua pe om de unde este şi de a-l duce către Dumnezeu, ca într-o construcţie în care fiecare om este o cărămidă ce se pune una lângă cealaltă pentru a se înălţa către Dumnezeu“, a declarat pentru Radio TRINITAS pr. Emilian Marinescu, consilier cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale.
***
Din dragoste pentru frumos - Paris
Din dragoste pentru frumos - Bruxelles
IPS Iosif: Frumosul, ne dam seama, ca a fost la el acasa. Fie ca a fost vorba de oameni de cultura, de artisti, sau de teologii, toti au incercat sa ne convinga - si au reusit - ca frumosul nu poate sa fie rupt de Dumnezeu, de vesnicie. Daca frumosul este rupt de vesnicie nu mai este frumos, este perisabil. Si tot ceea ce este perisabil nu poate fi frumos, este un frumos trecator.Ori, Dumnezeu ne-a obisnuit pe noi cu un frumos netrecator, si acest frumos netrecator este fiecare om in parte, fiecare fiinta umana este un frumos netrecator in Dumnezeu, cu Dumnezeu. Creatia intreaga, lumea pe care Dumnezeu ne-a dat-o este frumoasa prin omul care cauta, care vede si care transfigureaza frumusetea lumii intr-o frumusete vesnica.
***
"Gradina cu Ingeri" a artistei Silvia Radu, la Bruxelles
"[Silvia Radu] nu vrea niciodată ca opera să fie încheiată. E o
deschidere în care nu se joacă cu virtuozisme ale unei opriri,
conventionale, într-un punct - de unde s-ar fi putut continua și de
unde ea n-a vrut să se meargă - dar este un fel de ascultare a sinelui
său care răspunde unei asemenea vaste înțelepciuni". (acad. Dan Hăulică)
"Ingerii
aceștia vestesc Uniunii Europene un lucru foarte important: este
momentul să-și pună pe steagul ei Crucea lui Hristos". (Silvia Radu)
***
Când horesc, ma împac cu Lumea! - Grigore Leșe la Bruxelles (reportaj Universul Credinței, TVR)
Grigore Lese:
* Cu cat horesc cand horesc, ma-mpac cu lumea.
* Stii de ce am venit aicea? Am venit aicea sa le spui o poveste scurta. Ca omul se duce in lume, poate umbla pe unde vre, da' un singur lucru trebuie sa stie: sa nu uite sa se intoarca de unde o plecat. Ca oamenii pleaca in lume, se lumineaza, se duc la scoli, fac studii in Europa. Pe toate continentele umbla oamenii, dar vine o zi cand trebuie sa te intorci la radacina, ca trebuie sa ai radacina, ca d-aceea tiisi. Cand ai mai multe radacini, unele dintre ele se si usuca si atunci trebuie sa te duci la radacina ta. Oamenii au experienta acuma, nu mai suntem nici noi in Uniunea Europeana, in neamul acesta european. Ne-am acomodat, oamenii cam stiu, asa. Umblat in stanga, in dreapta. Acuma s-o ieie catre dreapta, ca dreapta-i duce catre drumul cel bun. Ca zic niste vorbe din Maramures: "drumu-i lung, pe el ma duc, capatul nu i-l ajung. De-as ajunge capatu', dau-a-si mana cu doru'".
* Acuma vreau sa va horesc cum horesc oamenii. Dar, de data asta ma duc in fata, fara microfon, ca microfonul asta ii preten cu dracu'. Imi schimba.... Aicea s-aude bine. Sunt momente pe care le pot canta aici, si sunt momente pe care le pot canta acolo. Ei, cand te duci acolo, trebuie sa ai un singur lucru la tine. Glasul! Asta [microfonul, n.n.] face voce!Eu ma duc acolo sa v-aud si va horesc cum horeste strabunica me, cum horeste mama. Si mama o zis asa: "Ba, Grigore, cand te-ai insurat eu nu am putut da tie nu stiu ce, ca n-am avut ce sa-ti dau, dar macar ti-am dat un singur lucru", "Ce mi-ai dat mama?", "Ma, ti-am dat glasu'. Atata am avut". Acuma vin in fata. Da omul cand horeste, ori sta jos, ori sta in picioare. Nu canta mergand. Fluiera. Nu face regizari. Ori, sta ca o stana de piatra. Cum putem noi arata ca suntem din Carpati? Stand asa [drepti n.n.].
* Dorul lor este acasa. Acolo ii asteapta biserica mica: familia. Si cand sunt in familie, in lantul acesta al dragostei, toate eforturile noastre a artistilor, cati or fost aicea, scriitori - au povestit despre Romania - ne-am aratat unul la celalalt si toate ieste duc undeva. Io zic c-o sosit momentu' sa ne recalibram in Uniunea Europeana, da' sa nu uitam de unde am plecat! Asa ca Doamne, ajuta!
* Doamne! Manduru-i a fi om! Va multumesc!
Sorin Dumitrescu:
* "Grigore Lese este primul care rebranseaza cantecul taranesc la adevarata lui sursa. Tot ce canta are solemnitatea soborniceasca a credintei imbisericite."
* "Cantarea lui Lese este straveche si invatata cat Biserica. Nu este nici folclorica, nici etno, nici populara, nici sacrala; este de sorginte liturgica, imparateasca si vizibil religioasa"
* Rostul lui Lese este simplu: sa aminteasca pe viu romanilor cum se canta romaneste. In fata navalirilor kitsch sta singur, vrednic si neverosimil".
*
Filmele
au fost realizate cu prilejul celei de a V-a ediții a
Festivalului "Din
dragoste pentru Frumos",
(Paris și Bruxelles, 14-17 mai 2015). TVR 1/ Universul Credinței/ 7.06.2015 Camera: Ciprian Nita Editor imagine: Bogdan Pirlea Director de imagine: Ion Cristodulo Redactor: Rafael Udriște
Azi prăznuim Duminica Tuturor Sfinților,
dar cine se mai gândește că scopul principal al vieții omului, în
această viață și pe acest Pământ, este dobândirea sfințeniei? Cine se
mai gândește că existăm pentru a deveni sfinți?
Eșecul în a deveni sfinți constituie cea
mai mare tragedie a existenței umane. Cum este văzută azi sfințenia?
Cum ne raportăm la ea, cum o abordăm și cum o trăim? Cum putem să o
găsim și să o pierdem, să o folosim și chiar să o exploatăm?
Sfințenia nu strivește personalitatea
umană. Nu-i violează libertatea și voința, unicitatea și sacralitatea.
Sfințenia nu este un demers teleghidat, nici un produs fabricat după
același calapod. Mulți au o concepție greșită despre sfințenie.
Sinaxarul, cel izvorâtor de mir frumos-mirositor, cuprinde foarte multe
pilde, fiecare unică în felul ei, din toată lumea, de la Apus până la
Răsărit; pilde cu sfinți bărbați și femei, tineri și bătrâni, oameni
învățați și analfabeți, căsătoriți și necăsătoriți, clerici și mireni,
de tipuri și caractere umane extrovertite sau introvertite etc.
Sfințenia, lucru dumnezeiesc și sacru,
provoacă îndeobște sfântă teamă și venerație, admirație și atracție, dar
trebuie să recunoaștem că uneori se împletește cu mitul, cu exagerarea
și scoaterea ei din cadrul realității. Sfântul este văzut ca fiind cu
totul rupt de orice lucru din lumea aceasta. Sursa sfințeniei, Sfințenia
și Bunătatea în sine, este Dumnezeu. Sfințenia există doar prin
participarea omului la Dumnezeu.Primii creștini erau numiți sfinți,
pentru a li se aduce aminte de scopul vieții lor. Astăzi sfințenia este
considerată ca fiind ceva îndepărtat, ceva din afara lumii și cu
neputință de atins. Un dar anume pentru cei aleși, pentru aristocrația
duhului. Sfințeniei i s-a dat o dimensiune moralistă, care nu definea la
începuturi esența calității de creștin.
Sfințenia
nu este un campionat, nu este o întrecere pentru întâietate, nu este o
realizare suprafirească, nu este o ispravă fără precedent, nici
atingerea unui record. Sfințenia nu vine cu reclame luminoase, cu
aureolă de lumini sclipitoare, nici nu presupune demonstrații
fantasmagorice de semne și minuni, nu are nevoie de publicitate, de
difuzare și aplauze.Sfințenia iubește să trăiască în anonimat, în lipsă
de slavă, în tăcere, pocăință și smerenie.Sfințenia este comuniunea cu
Atotbunul Dumnezeu, nu este o ispravă omenească.Sfințenia este
adevăratul echilibru, adevărata sănătate, relația esențială cu Dumnezeu.
Sfințenia nu este altceva decât ascultarea de porunca lui Dumnezeu de a
deveni sfinți, așa precum El este sfânt. Împlinirea vrerii lui Dumnezeu
este sfințirea noastră.
Sfințenie înseamnă să Îl urmezi pe
Hristos și în Ghetsimani, și pe Golgotha. Sfințenia nu se transmite, nu
se dobândește doar prin lecturi și lungi discuții prin saloane.Ești
chemat să dai sânge, ca să primești duh. Să te nevoiești cu stăruință și
răbdare, pentru a birui fiara sălbatică a iubirii de slavă și de bani
prin iubirea de Dumnezeu, iubirea de oameni, iubirea de frați, iubirea
de fii și prin viața virtuoasă.
Sfinții, după cuvântul fericitului
Părinte Iustin Popovici, reprezintă Evanghelia împlinită de-a lungul
veacurilor, Sfinții sunt Hristos extins de-a lungul veacurilor. Sfinții
ne-au arătat în fapt că virtuțile evanghelice sunt realizabile.
Mulți dintre pelerinii care vin azi în
Sfântul Munte caută mari sfinți, ca să-și rezolve problemele. Cu alte
cuvinte, pe Sfinți, pe Hristos și Biserica îi avem și îi vrem din pur
interes, ca să petrecem bine, nederanjați de nimic, în această viață.
Există azi o concepție magică despre sfințenie, despre sfintele Taine și
Biserică. Acest lucru înseamnă, de fapt, transformarea Ortodoxiei
într-o religie. Sfinții, ne spune Părintele Paisie Aghioritul, L-ar iubi
pe Hristos chiar și dacă nu ar exista Raiul!…
Adevărata sfințenie, căci, din păcate,
există și pseudo-sfințenia, nu este o chestiune cu faruri puternice, cu
megafoane, lumini, zgomote și metode de seducție și promovare. Sfințenia
se află tăinuită și în Athos, și la orașe, și la sate. Înflorește în
taină, în smerenie și bunătatea celui cinstit, sincer, care îndură
boala, lepădarea celorlalți, insuccesul, nenorocirea, judecata și
ironiile altora și altele. Sfințenia poate reprezenta o minoritate și o
excepție, însă ea există și acest lucru are o mare însemnătate pentru
noi și este o mare nădejde.
Convorbiri duhovnicesti cu Protos. Maxim Vlad si Pr. Valentin Berechet
Este foarte important sa am pe altcineva cu care sa fiu intr-un permanent dialog si care imi seamana si care este semenul meu si eu il iubesc nu pentru ca trebuie sa am o relatie bazata pe conventii sociale, ci eu il iubesc pentru ca vad ca are aceeasi fire pe care o am, intr-un alt ipostas, intr-o alta persoana, pentru ca ma vad pe mine intr-o anumita masura in celalalt.
*
Crestinii, cand demascau anumite abuzuri la care au fost supusi li se spunea: "lasa, draga, tu trebuie sa ierti, tu esti crestin. Pai nu asa te invata? Ca mergi la biserica! Nu asa spune in Biblie?". Deci cei care se pretau la abuzuri stiau sa foloseasca gandirea si mentalitatea crestina pentru a pune pumnul in gura celor care isi cereau drepturile firesti.
*
Pastoratia se face cu fluierasul si nu cu batul (Paisie Olaru)
*
O sa traim, si deja am inceput, dar va fi mai extins fenomenul, vremea schismelor si a rupturilor si a dezbinarilor, si a ereziilor si a bisricilor paralele, parabisericilor, extrabisericilor, bisericilor camuflate s.a.m.d, deci vom trai vremuri de tulburare si de ratacire. Si vom traversa o perioada foarte provocatoare din acest punct de vedre, cu oameni, si cu institutii, si organizatii religioase inselatoare.
Pr. Valentin Berechet: [...] Dragi ascultatori astazi vom vorbi despre iubire, la modul general, si despre iubirea aproapelui, in mod special. Este o temea cunoscuta crestinilor, poate si ceilalti, din celelalte religii, se gandesc la asta, dar, se pare ca, desi cunoastem teoretic, cu practica stam mai greu, si noi si altii, si, de aceea, este o tema pe care, daca o repteam, nu va fi o pierdere. Spuneau candva latinii: repetitia este mama invataturii. Si poate ca o invatatura care ne intra in fire, in obiceiuri, in reflexe, in traditie, poate se reflecta si mai mult in practica si, atunci, va fi de bine. Tot crestinul - sunt convins Parinte - ca cunoaste macar acest termen: iubirea aproapelui. Cum si-l explica fiecare ramane de vazut. Acuma, notiunea acesta, si indemnul, pleaca de la cuvintele lui Dumnezeu, de la inceputuri, din Decalog, sau ceea ce numim noi cele 10 porunci. Acuma, ma gandeam ca oare indemnul acesta dinvin, catre om - iubirea aproapelui-, sa aiba doar conotatii sociale, adica sa nu fi in raspar cu el si sa poti sa traiesti in pace si in liniste? Oare numai atat? Nu e prea putin pentru un sfat divin? Nu uitam ca aceasta era a doua porunca iar prima era sa-L iubesti pe Dumnezeu, dar asta nu poate verifica nimeni...
Protos. Maxim Vlad: Da, porunca lui Dumnezeu nu vizeaza doar natura relatiilor sociale dintre oameni, ci ea incearca sa modeleze gandirea umana, in sensul de a o invata pe aceasta ca omul sa recunoasca in aproapele sau pe alter ego, pe celalalt, pe cel care ii seamana si cel prin care el se defineste, si se recunaoste pe sine. Noi nu ne putem defini ca fiinte decat in raport cu alte fapturi rationale, in raport cu alte repere de aceeasi natura cu noi - de aceea si Dumnezeu este Treime, pentru ca Persoanele Treimii trebuie sa se raporteze la existente personale de acelasi rang- la celalalt care iti seamna, care este asemenea cu tine, care impartaseste aceeasi natura si prin care tu, ca existenta personala, poti sa te definesti, poti sa ai constiinta de sine, poti sa te cunosti, sa te masori, sa te cantaresti si sa iti dai seama de propria ta fire si de propriile tale limite sau caracteristici. Este foarte important sa am pe altcineva cu care sa fiu intr-un permanent dialog si care imi seamana si care este semenul meu si eu il iubesc nu pentru ca trebuie sa am o relatie bazata pe conventii sociale, ci eu il iubesc pentru ca vad ca are aceeasi fire pe care o am, intr-un alt ipostas, intr-o alta persoana, pentru ca ma vad pe mine intr-o anumita masura in celalalt. Adica relatia de iubire fata de aproapele tau trebuie sa fie definita ontologic, trebuie sa fie o relatie fiintiala bazata pe impartasirea aceleiasi naturi, natura umana, in cazul oamenilor, natura divina in cazul Persoanelor Preasfintei Treimi. Ori, din cauza coruperii firii omenesti pe care a produs-o pacatul, oamenii nu au mai vazut in ceilalti oameni pe semenii lor. Oameni ii considerau pe ceilati oameni dusmanii propriilor existente, sau o amenintare continua la siguranta existentei lor. Si atunci, pentru om, asa cum defineau latinii si dictoanele antice, omul era pentru om lup, deci omul nu era pentru om om, ci lup, adica un pradator, o permanenta amenitare, o permanenta limitare.
Pr. Valentin Berechet: Acuma este un lucru interesant pe care l-ati spus: amenistare la siguranta lui. Oare omul, ontologic vorbind, se simtea amenitat la siguranta lui sau la confortul lui, la pofta lui?
Protos. Maxim Vlad: La confortul si la pofta, pentru ca atatata vreme cat omul ramanea in relatie cu Dumnezeu, el se simtea permanent in siguranta, el simtea permanent ocrotirea [divina]. Nu simtea nici un fel de amenintare. De-abia in momentul in care n-a mai beneficiat de protectia harului, de prezenta lui Dumnezeu in viata lui si s-a simtit singur - el insingurandu-se de fapt de Dumnezeu - atunci omul a inceput sa simta amenitare nu numai din partea celorlalti oameni, ci din partea naturii, din partea stihiilor, din partea fenomenelor naturale s.a.m.d. Ori, Decalogul si cuvantul lui Dumnezeu manifestat in Scripturi si in Traditia Bisericii dupa intrupara lui Hristos, iar inainte prin Profetii si Dreptii Vechiului Testament, a reimporospatat memoria umanitatii aducandu-i aminte omului ca ceilalti sunt semenii sai, ca ceilalti sunt aproapele sau fata de care trebuie sa priveasca cu bunatate, cu incredere, cu speranta si cu foarte multa iubire. Iubire care vine din faptul ca impartasim aceeasi natura si ca suntem creati de Acelasi Creator, suntem lucrul mainilor lui Dumnezeu, si suntem cu totii copiii lui Dumnezeu.
Pr. Valentin Berechet: Inteleg ca fara Dumnezeu, fara o raportare luminoasa, clara, lucida efectiva la Dumnezeu, omul este permanent sub imperiul unei frici, al unui stres existential, pana la urma, si aceasta stare este daunatoare, ii erodeaza existenta si nu ajunge sa se implineasca. De aceea Dumnezeu intervine, gandim si credem, ceea ce Scriptura marturiseste, tocmai ca omul sa uite sa vindece aceasta frica. Nereusind in Vechiul Testament, atunci Dumnezeu face miscarea fundamentala si vine personal, sa vindece in Trupul Sau frica aceasta care culmina cu frica mortii, ca omul, care are inima si vrea sa vada, chiar sa se vindece. Care nu vrea...
Protos. Maxim Vlad: Iar relatiile interumane dincolo de cutumele sociale trebuie sa aibe la baza empatia omului fata de aproapele sau, empatia fata de omul care ii seamna, sa sufere cu cel care sufera, sa se bucure cu cel care se bucura, sa planga cu cel care plange, sa se veseleasca cu cel care se veseleste. Si Apostolul Pavel expliciteaza foarte bine mesajul lui Hristos: "intru acesasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii mei daca veti avea iubire unul fata de altul" si spunea Apostolul Pavel: "purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos". Adica sa ne purtam greutatile si slabiciunile unii altora.
Pr. Valentin Berechet: Adica modul de a fi empatici, de a fi unul cu celalalt. Ei, putem defini pe undeva ca iubirea este un exercitiu al empatiei. Poti sa intrii in viata celuilalt nu cu bocancii, in suferinta, in bucuria, in neputinta lui...
Protos. Maxim Vlad: Acesta este un nivel al iubirii. Un nivel superior acestuia este iubirea sacrificiala, cand rabzi din partea celorlalti iubindui, ii rabzi, preiei suferinta, rabzi sa nu mai rabde el, sau devii victima a acelora [care il oprimeaza], platind chiar pretul vietii; sau iubirea totala, iubirea jertfelnica la modul absolut, cand omul isi da viata in locul aproapelui sau, asa cum s-a intamplat in cazul, nu numai al Mantuitorului Iisus Hristos, ci si in cazul multor sfinti. Ma gandesca la doua [chipuri] sigur, luminoase, ale sec. XX, una care apartine spatiului Rasaritean si celalta care apartine spatiului Apusean, Romano-Catolic. E vorba de Cuvioasa Maria Skobtsov, care a ales, de asemenea, sa moara in lagarele de concentrare naziste in locul unor persoane, si un alt Parinte, Sfantul Maximilian Kolbe care, tot asa, in lagarul de la Auschwitz sau la Birkenau - nu mai stiu - in fine, intr-unul din lagarele mortii, a cerut celor care vroiau sa ii decimeze, pentru ca evadase un detinut, a tinut sa moara in locul unui evreu, tocmai pentru ca acela avea copii spera sa scape de teroarea acelor zile si sa se intoarca la copilasi, ceea ce s-a si intamplat, si culmea, acest evreu a tinut minte si a fost prezent la momentul canonizarii martirului polonez Maximilian Kolbe.
Pr. Valentin Berechet: Da, este important si frumos, modelul pe care l-ati dat. Aceasta iubire a aproapelui nu e partinica, nu tine de grup social, nu tine de varsta, nu tine de nimic, nici macar de religie, asa, la modul general, ci tine de o credinta nebuna in Dumnezeu care se uita la tine si la cel de langa tine, cum se uita un parinte la copiii lui, care toti sunt frati. Cum spuneati ca un crestin isi da viata pentru un evreu. Alt crestin ar fi spus: "daca e evreu nu mor pentru el", sau "daca e musulman" sau mai stiu eu cum, asa cum se intampla si in ziua de astazi.
Protos. Maxim Vlad:Eu cred, asa cum spun si anumiti analisti din spatiul teologiei ca acest moment, de fapt, a determinat prabusirea si dezintegrarea masinariei naziste a mortii. Practic numai un astfel de act sacrificial dus pana la sacrificiul total de sine fata de un om care nu apartinea comunitatii tale, care, dimpotriva, era cotat pana atunci ca un posibil dusman, sau ca un eventual dusman de religie, ca un om care nu impartaseste convingerile tale. Deci toti analistii spun ca acesta a fost momentul spiritual de maxima intensitate, care, din punct de vedere metafizic, a determinat schimbarea cursului istoriei a ceea ce se intampla acolo si a dus la prabusirea, in cele din urma, a ceea ce a fost acolo.
Pr. Valentin Berechet: Si cred ca cliseul se va repeta privind asa absolut, sau de sus acesta situatie. In mod sigur acest exercitiu al suferintei slabeste si se opreste atunci cand incep sa curga valori, ca atunci cand pui foc la un minereu, cresti focul, dar cand incepe sa curga aurul nu mai are sens sa cresti focul, care este la nivelul pe care deja l-ai atins.Deci este suficient deja sa produca valori situatia in care esti. De exemplu acesta idee, Parinte, a iubirii aproapelui, sa revenim putin mai aproape de crestini, asa, ca sunt si crestini noi, din spatiul acesta. Sunt situatii cand crestinul nu mai poate sa-si iubeasca aproapele, sunt situatii traite in viata de toate zilele, langa casnicii tai, in lumea in care te misti, si trebuie sa gasim o situatie in care sa vindecam.De ce nu mai poate crestinul sa-si iubeasca aproapele uneori?
Protos. Maxim Vlad: Aceste situatii pe care le recunoaste chiar Mantuitorul Iisus Hristos care recunoaste pasii atunci cand doi oameni, doi crestini au de lamurit situatii conflictuale. Si spune daca ti-a gresti fratele tau mustra-l, daca nu asculta, mai ia cu tine alti doi martori, daca nici asa nu asculta da-l pe mana Bisericii, adica al adunarii, al judecatii comunitatii, iar daca nu asculta nici de comunitate sa-ti fie tie ca un pagan si vames. Deci, la un moment dat, chiar si iubirea acesta, are niste limite si niste cadre in care se desfasoara. Si, in cazul crestinilor autentici, care sunt persoane foarte sensibile din punct de vedere sufletesc, foarte empatice, foarte deschise si care sesizeaza totodata foarte usor toate nuantele a ceea ce transmit ceilalti, a ceea ce transmit interlocutorii, acestia, crestinii, ajung sa-si piarda nu iubirea, ajung sa-si piarda entuziasmul iubirii fata de semeni atunci cand sunt supusi unor abuzuri din partea celor care nu inteleg natura relatiilor iubitoare, nu inteleg natura relatiilor bazate pe iubire. Cred ca din cauza acestor abuzuri, cand ceilalti nu stiu sa se limiteze, sau cand incerca sa profite de pe urma bunatatii acestor crestini, atunci crestinii se retrag in carapacea lor, se inchid in cochilia lor si isi iau masuri de siguranta fara a deveni agresivi sau violenti, ci protestand de obicei in mod pasnic fata de aceste abuzuri.De aceea insusi Mantuitorul ingaduie ca iubirea aceasta transformata sau folosita pentru a abuza de bunatatea celuilalt sa fie limitata, sa fie stavilita, sa fie oprita intr-un fel anume si sa fie demascata pentru ca in realitate ea nu e iubire ci este un abuz la care se preteaza cel care intelege sa speculeze iubirea crestina. Pentru ca sunt cazuri si eu am intalnit, chair am fost martor la astfel de situatii cand, profesional crestini practicanti erau defavorizati, sau erau umiliti, sau erau nedreptatiti in raport cu superiorii, sau in raport cu colegii din aceeasi breasla din institutie si, atunci cand isi cereau drepturile in mod firesc, pasnic, si cand demascau anumite abuzuri la care au fost supusi li se spunea: "lasa, draga, tu trebuie sa ierti, tu esti crestin. Pai nu asa te invata? Ca mergi la biserica! Nu asa spune in Biblie?". Deci cei care se pretau la abuzuri stiau sa foloseasca gandirea si mentalitatea crestina pentru a pune pumnul in gura celor care isi cereau drepturile firesti.
Pr. Valentin Berechet: Da, situatie interesanta pentru vremurile noastre dar de altfel cunoscuta si situatie clasica, as putea spune, in Evul Mediu, dar totusi foarte obisnuita in vremurile noastre.[...]
Vorbeam despre iubirea aproapelui, dragi ascultatori. Am intels ca este un mod foarte usor prin care se verifica iubirea ta fata de Dumnezeu, desi nu cade sub perceptii, dar iubirea aproapelui este la indemana oricui sa fie evaluata si poate fi chair si cuantificata. Se vede in orice fapta a noastra, chair si in privirea ochilor. Si am observat, si Parintele Maxim ne-a aratat foarte mult, ca aceasta tine de ascultare, de ceea ce duce catre Cuvantul, catre credinta in Dumnezeu, catre inima Bisericii - sa zicem-, iubirea fata de Dumnezeu. Si chiar Sfantul Apostol Pavel arata in Faptele Sfintilor Apostoli ca e si un protocol de indreptare catre fratii care din motive, in general de neintelegere a situatiei, nu asculta. Ei, aici ajunsesem si vroiam sa subliniez un aspect, sa intervin asupra faptului fata de fratii care nu asculta, fata de modul cum interpreteaza si se raporteaza prin credinta la Biserica, la trupul lui Hristos, sau, daca nu asculta de anumite porunci, vis à vis de gestiunea sa sociala a societatii, de ce sa faca, cum sa drega, sau chiar de problemele familiale. S-ar putea ca un om mai mare sa nu-i convina cum conduci tu familia, si atunci, ma gandeam ca aceasta ascultare dusa pana dincolo de niste limite pe care nici Scriptura nu le-a comentat si nu le-a prezentat, nu devine o cadere sub stapan? Iar Hristos tocmai pentru asta venise, sa iesim de sub stapan, sa ne dea o libertate luminoasa. Cum interpretam aceste realitati?
Protos. Maxim Vlad: Ascultarea nu vizeaza fidelitata fata de invatatura de credinta a Biserici, fata de adevarurile eterne pe care ni le-a descoperit Dumnezeu, si fata de disciplina Bisericii care presupune respectarea unei conduite si a unor norme morale, care reies din poruncile lui Dumnezeu, si evitarea unor situatii, abtinerea de la sminteala publica, adica de a provoca scandal in constiinta si in sufletele membrilor aceleiasi comunitati, sau a unei comunitati ecleziale mai mari. Insa Biserica, din cate am observat, din duhul Parintilor, din modul in care chiar teologi contemporani au comentat felul in care duhovnicul trebuie sa tuteleze viata familiei crestine; la un moment dat Parintii contemporani, si asta in duhul Parintilor Bisericii din totdeauna, nu se bagau, nu mergeau cu interogatia sau nu mergeau cu precizarile decat pana la un punct si lasand libertate familiei si membrilor familiei.
Ascultatoare: Am fost tare mahnita cand am auzit, cand a rasfoit presa Parintele Tanesescu, ceea ce s-a petrecut in Eparhia Buzaului si Vrancei. Daca ar fi fost ierarhul nostru acolo cred ca nu s-ar fi petecut asa ceva sub nici o forma, adica in Eparhia noastra ierarhul da tonul la tot ce se petrece. E tare placut si bine. Cu toate ca si Eparhia noastra a fost greu incercata de multe ori, dar ierarhul a dat tonul si muzica a venit de la sine. Si Domnul Parinte Maxim e o placere sa-l asculti.
Protos. Maxim Vlad: Acuma eu pot sa va ofer un raspuns foarte sintetic care vine in continuarea a ceea ce dumneavoastra ati subliniat in intervenitia pe care ati sesizat-o foarte bine. Si anume asta este diferenta intre Parinte si stapan. Unii ierarhi aleg sa se comporte ca niste parinti veritabili, asa cum e firesc, altii aleg sa se comporte ca niste despoti, sau ca niste stapani, incalcand flagrant principiul enuntat de Sfantul Apostol Petru care spune: "iar pe voi, preotii, cei dimpreuna cu mine, preot, va indemn pastoriti turma lui Hristos cu iubire cu bunatate, nu ca si cum ati fi stapan peste ea"[ I Petru 5, 1-3]. Deci, probabil si de aici intelegeti mai departe cam cum stau lucrurile si de ce s-a ajuns aici, in situatia respectiva, in care nu se cunosc exact pozitiile ambelor parti si ce s-a intamplat in realitate acolo. Insa, din punct de vedere al tactului pastoral, chiar daca cumva s-a intamplat asa cum au mai afirmat unii comentatori, ca este necesar intarirea disciplinei in Biserica, "pastoratia se face cu fluierasul si nu cu batul", asa cum spunea unul dintre marii Parinti romani, Parintele Paisie Olaru de la Sihla. Deci indrumarea trebuie facuta cu tact. BOR, cel putin, nu a cunoscut pana acuma astfel de masuri in raport cu credinciosii, de excomuniare si de afurisre, de oprire de la Impartasanie. De obicei, Biserica recurgea la aceste mijloace in momentul in care avea de-a face cu crestini foarte rau intentionati, incapatanati sau eretici care contestau credinta, sau cu persoane imorale, cum exista cazul incestuosului din Corint, pe care Apostolul Pavel l-a excomunicat pentru o vreme. Si Biserica ar fi trebuit cu o astfel de metoda, cum e excomunicarea, sa fie folosita de exemplu in cazul lui Remus Cernea, in cazul lui Moise de la ASUR, care e din Buzau! M-as fi bucurat ca ierarhul din Vrancea sa-l fi excomunicat si sa-l fi oprit de la impartasanie pe Moise, care a fost botezat cel putin - nu mai stiu care e situatia; poate s-o fi lepadat de botez - care e profesor la unul din liceele din Buzau! Sa-o fi excomunicat, Biserica Ortodoxa, pe doamna Mungiu Pippide care propunea, si era de acord, cu punerea in scena a unei piese imorale in care principalele personaje erau Hristos si Apostolii Sai. M-ar fi bucurat ca Bisrica sa fi excomunicat astfel de persoane, sa le fi oprit de la impartasanie, nu pe niste credinciosi care duc in spate, si tin cu adevarat prin prezenta lor, si prin ascultarea fata de Biserica, si prin constiinta ecleziala pe care o au, ca sunt membrii vii si lucratori ai Bisericii, ca acestia sa fie supusi pedepselor bisericesti ca atare.
Pr. Valentin Berechet: Probabil ca cu oamenii aceea se putea vorbi mai mult, si se rezolva.
Protos. Maxim Vlad: Sigur ca da! Ierarhul nostru are o alta metoda, se comporta cu totul altfel, parinteste, si dialogand; fiind intr-un permanent dialog cu crestinii.
Pr. Valentin Berechet: In pozitia aceasta trebuie, intr-adevar multa maturitate si diplomatie si astea nu vin decat din iubire, cum spuneam, cand iubesti Dumnezeu iti vorbeste. Ati vorbit Parinte foarte mult, dar este o idee interesanta despre pastori si despre relatii[-le lor cu turma] si, in timp ce vorbeati, ma gandeam la un cuvant din Scriptura care spune: bate-voi pastorii si se vor imprastia oile[Zaharia 13, 7; Matei 26, 31]. A mai ramas prea putin ca sa discutam treaba aceasta, dar, totusi, cateva idei: de ce ar bate totusi Dumnezeu pastorii, ca doar sunt pastorii Lui? Pentru faptele lor sau este o provocare?
Protos. Maxim Vlad: Pentru faptul ca nu se ridica la inaltimea chemarii si a exigentei pe care Hristos le impune pastorilor Sai, pentru ca, in general pastorul este interfata lui Hristos, la el privesc ochii tuturor, el este generalul. Intr-o lupta, intr-o armata, toate privirile se indreapta spre general, el este pastorul si modelul care trebuie sa inspire viata spirituala a pastoritilor sai. De aceea, pastorul care devine sminteala pentru crestin, pentru pastoritii sai, spune canonul 4 de la Sinodul VII Ecumenic - daca tot e sa vorbim pe marginea legislatiei bisericesti, pe marginea canoanelor - specifica clar ca un astfel de pastor care abuzeaza intr-un fel sau altul de starea pastoritilor sai, pedeapsa lui Dumnezeu se va cobori negresit pe capul sau. Deci spune canonul textual; evident ca-l parafrazez, dar cine vrea poate sa verifice. Si sa se teama - spune canonul- de judecata lui Dumnezeu, pentru ca modul de a indruma si a conduce comunitatea trebuie sa fie unul patern si nu unul despotic. Asa cum spuneati, Hristos a venit sa dea libertatea fiilor lui Dumnezeu, sa ne aduca la adevarata libertate si nu sa transforme Biserica Sa, asa cum ne acuzau candva comunistii, in "opiumul popoarelor" sau intr-un instrument de manipulare si de stapanire, de control al populatiei, al persoanelor.
Pr. Valentin Berechet: Ramanand in tonul optimist, caracteristic Ortodoxiei, deci de nadejde, de speranta, textul credintei si al iubirii, nu avem decat sa ne rugam mai mult si Dumnezeu sigur va rezolva situatia in modul cel mai benefic pentru Biserica, caci rugaciunea sensibilizeaza pe Dumnezeu. Ca sa finalizam aici, cu expresia "bate-voi pastorul si se vor imprastia oile", haideti sa ne uitam putin si peste imprastierea oilor. "Bate-voi pastorul" este si un stres peste comunitate, o tulburare, o problema, o incercare. Oile cum trebuie sa reactioneze? Se imprastie fiecare? Ce poate sa fie cauza de imprastiere, decat propria mandrie, sau, stiu eu...
Protos. Maxim Vlad: Depinde acuma cine bate pastorul, depinde cine il bate in plan istoric, pentru ca una e ca pastorul sa fie lasat din brate de Hristos, din cauza pacatelor sau a orgoliului lui nemasurat, si atunci pastorul sa fie sminteala pentru turma, si alta este cand pastorul este batut pe nedrept de puternicii zilei - ca sa zic asa - ca factori istorici prin care cel rau lucreaza, si atunci oile sa fie dezorientate si sa ia aminte la glasul falsilor pastori.
Pr. Valentin Berechet: Cam la aspectul acesta ma refeream. Adica situatia aceasta de la nivel de pastor se repercuta asupra oilor. Oile pot sa ramana gramada in Biserica, ascultand de Hristos sau poate sa se dezbine, sa se imprastie, si aceasta este...
Protos. Maxim Vlad: Da, ar trebui sa ramana in Biserica si pastorul sa nu le scoata el din Biserica! Sa nu le bata si sa le alunge din Biserica.
Pr. Valentin Berechet: Situatia care s-a intamplat si ati comentat-o nintel, Parinte, nu o cunosc foarte bine si nu ma implic in ea. O iau ca pe o provocare. Vor veni si altele si pe asta trebuie sa o luam ca pe un vaccin, ca sa invatam si pentru celelalte.
Protos. Maxim Vlad: Da, vreau sa va spun, pentru toti ascultatorii nostri, ca o sa traim, si deja am inceput, dar va fi mai extins fenomenul, vremea schismelor si a rupturilor si a dezbinarilor, si a ereziilor si a bisricilor paralele, parabisericilor, extrabisericilor, bisericilor camuflate s.a.m.d, deci vom trai vremuri de tulburare si de ratacire. Si vom traversa o perioada foarte provocatoare din acest punct de vedre, cu oameni, si cu institutii, si organizatii religioase inselatoare.
Pr. Valentin Berechet: Privind foarte concret, fondul democratic este un pamant propice pentru orice mandrie. Asa ca toate le avem, deci trebuie sa ne asteptam ca deja multe buruieni sa incolteasca pe ici pe colo.
Protos. Maxim Vlad: Da, Biserica trebuie sa pliveasca buruienile, dar nu sa smulga spicele de pe solul ei.
Pr. Valentin Berechet: Pentru asta ne trebuie profesionisti care sa faca diferenta intre spice si buruieni :-) Dar, se poate si mergem inainte. Multumim foarte mult, Parinte si dumneavoastra care ne-ati ascultat, dragi ascultatori, si va asteptam in continuare, cand va fi randuit.
***
Preotul Georgică Vatră, înconjurat de cei trei enoriaşi excomunicaţi:
Romică Gavrilă, Elena Baneş şi Nela Panaite - imagine din 2014
BOR 2015: nemângâieri şi excomunicări
De 25 de ani de când fac presă religioasă nu mi‑am permis să scriu vreodată aceste iniţiale care să desemneze Biserica mea ca realitate teandrică, divino‑umană: „BOR”. Aşa cum, din respect, nu am apelat la prescurtările jenante de tip „Sf.” sau „Pr.”. Acum însă treaba e pe cale să se schimbe, şi abrevierea „BOR” mi se pare convenabilă, ba chiar acoperitoare. De ce? Pentru că deja începem să ne aflăm în faţa unei instituţii din ce în ce mai orizontalizată, aşadar „abreviabilă”. O instituţie în care accentul e pus cu apăsare pe vizibil, pe concret, pe resurse. O instituţie – asemănătoare celor apusene – în care eficienţa capătă valoare de lege, în care business plan‑ul rivalizează cu predania, în care task‑urile se înmulţesc, break‑even point‑ul e luat adesea în calcul încă din start‑up, în care capitalul devine sângele (netranssubstanţializat) al oricărei investiţii, iar gross margin‑ul este criteriu de evaluare a capacităţilor preoţeşti.
Poate v‑aţi mirat, desigur, de folosirea acestor termeni proveniţi din limbajul mediului de afaceri, dar vă asigur că ei vor fi auziţi, cât de curând, pe culoarele palatelor episcopale, în permanenţe, la conferinţele de profil… Iar instituţia aceasta care se lăbărţează peste Biserica mea poate că, la un moment dat, va incomoda Duhul – Care ştim că e sfios „ca un corn de melc”. Este exact ceea ce au „păţit” catolicii, care s‑au văzut cu Catedrala San Pietro terminată, însă cu Biserica spartă în mii de cioburi prin Reforma lui Luther. Oare chiar a meritat asta?! Chiar merită să ai o instituţie perfect funcţională şi aşezată pe disciplină, proceduri si profit, dar la care nu mai vine nimeni…?
Bun, lăsând păţaniile altora deoparte, vreau să vă împărtăşesc, în cele ce urmează, câteva gânduri despre un fapt care m‑a întristat profund chiar acum, în lumina bucuriei pascale: excomunicarea a trei creştini din sânul Bisericii Ortodoxe. Fapta s‑a petrecut la Focşani, pe teritoriul eparhiei unde păstoreşte Arhiepiscopul Ciprian Spiridon. Mărturisesc că la aflarea veştii că acesta va prelua toiagul de la răposatul Epifanie (care ştim că nu se ridicase în totalitate la demnitatea misiunii sale arhipăstoreşti) am exultat! Îl cunoscusem, în diferite ocazii, pe Preasfinţitul Ciprian încă de pe vremea când era vicar patriarhal şi în care se distingea prin comportament, eleganţă a exprimării, orizont cultural vast, cunoaşterea la perfecţie a limbii greceşti, dinamism şi tinereţe, necoruptibilitate, lipsă de închipuire de sine. Ce mai, pentru mine era (şi încă este) un ierarh de top, o speranţă – confirmată – a primenirii Sfântului Sinod! Am participat apoi la întronizarea sa de la Buzău (martie 2013), am văzut fericirea nedisimulată pe feţele preoţilor şi ale oamenilor, apoi am înregistrat cu bucurie primele acţiuni de împrospătare vizuală, duhovnicească şi comportamentală din eparhie. Lucrurile stăteau bine, buzoienii şi vrâncenii primiseră în sfârşit ceea ce meritau: un om al locului, cu viziune, cu demnitate arhierească, cu bagaj intelectual şi moral „la purtător”. Şi acum se pune întrebarea: cum de un asemenea om, plin de harisme personale, a ajuns să recurgă la un gest canonic fără precedent în istoria Bisericii mele? O Biserică aşa cum o ştim: mămoasă, iertătoare, îngăduitoare – nu aşa cum este sora ei apuseană, agresivă/invazivă cu credincioşii săi secole de‑a rândul şi ajunsă acum pe punctul de a fi „uitată” de aceştia. Oamenii nu mai vor să fie certaţi, ameninţaţi, fiscalizaţi şi culpabilizaţi în exces. Asta o fac, foarte bine chiar, toate instituţiile statului laic. Biserica noastră nu trebuie să se alinieze comportamental acestor instituţii şi să devină acea BOR care „face şi drege” pe seama credincioşilor. Şi atunci întrebarea revine: cum s‑a ajuns aici?
Din câte am discutat cu oamenii – martori direcţi sau indirecţi –, a fost o nefericită escaladare a orgoliilor şi intereselor materiale (meschine, în raport cu situaţia creată: un prăpădit de magazin de cărţi şi obiecte bisericeşti!), care au culminat cu un mod agresiv de contestare a deciziilor venite de la centrul eparhial. Oamenii au greşit în protestul lor prelungit, asta e clar. Mirenii gălăgioşi nu fac bine şi nu fac cinste Bisericii răsăritene, căci unde e scandal nu e duhovnicie. Pe de altă parte, ce facem cu „Duhul Adevărului Carele pretutindenea este” şi Care posibil că grăieşte, aşa cum poate, inclusiv prin aceste guri înzestrate cu mulţi decibeli? Trebuie să fim atenţi, căci Domnul şi în cele dispreţuite Se poate arăta sau locui… Oricum ar fi fost, educaţia şi buna aşezare în Biserică trebuiau să primeze la aceşti oameni, însă nu s‑a întâmplat aşa. Pe de cealaltă parte, de la centrul eparhial cred că dialogul trebuie continuat, în pofida piedicilor de comunicare şi a orgoliului rănit. De fapt, ce e acela orgoliu? Ce orgoliu are un tată faţă de copiii lui care greşesc? Ce poate aduce bun orgoliul? Sau repezeala? – a se citi graba de a aplica canoane potrivite ca impact emoţional şi social acum veacuri sau milenii, dar care astăzi poate că ar fi trebuit adecvate la real în aplicarea lor întocmai.
Curios este faptul că dacă ar fi, cu multă imaginaţie, să deschidem o listă a „excomunicabililor”, ehei, aceasta ar fi lungă şi ar arăta altfel.Bunăoară, mă gândesc la ateii declaraţi (care şi‑au rupt singuri legăturile cu mântuirea prin Biserică), la ideologii care L‑au evacuat cu violenţă pe Dumnezeu din viaţa oamenilor, la sataniştii din cimitire sau cluburi de noapte, la pedofilii de pe internet, la conspiratorii din umbră, la marii corupţi din clasa politică, la cei care promovează public legăturile contra firii, la traficanţii de fiinţe umane fără apărare, la criminalii în serie, la torţionarii din lagărele comuniste etc. Sau poate că nu, acestea sunt doar păcate „rezonabile”, cei în cauză mai au o şansă de îndreptare… Însă răzvrătiţii de la Sfântul Andrei din Focşani se pare că i‑au întrecut pe toţi! Aceştia sunt exmatriculaţi din comunitatea liturgică şi harică, acum şi în eternitate. Este oare acesta o măsură pe cale de a îndrepta lucrurile? (Paranteză: studiind rapid istoria Bisericii Catolice, nu constaţi decât efectul ZERO al acestui tip de decizie bisericească; nimeni nu s‑a îndreptat cu adevărat, nimic nu a funcţionat mai bine, nimeni nu s‑a maturizat duhovniceşte – aşadar, un fiasco cvasi‑total.)
Eu fac acum un apel, din partea celor câteva zeci de mii de cititori ai revistei, la bunăvoinţă şi calm părintesc din partea ÎPS Ciprian, pe care îl rugăm să revină asupra deciziei extreme şi să alerge după oaia cea pierdută, chiar dacă aceasta poate nici nu vrea să fie găsită şi salvată! Ce gest mai nobil, mai creştinesc, mai hristic – iată, am folosit cuvântul! – poate fi acesta? Primiţi‑i înapoi, părinte arhiepiscop, sunt ai Înaltpreasfinţiei voastre şi aşa trebuie să rămână! Puneţi‑i la probe şi dacă vor greşi, reprimiţi‑i, iară şi iară! Ca păstor, sunteţi condamnat la iertare, ori de câte ori va fi nevoie. Iar asta nu vă va slăbi autoritatea, ci o va întări, căci autoritatea Înaltpreasfinţiei voastre este altfel decât mersul orizontal al lumii, e în răspăr cu ea. Acesta este paradoxul – pe care îl ştiţi prea bine – al lui „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10). El, numai El singur ne‑a învăţat asta: Domnul, Mântuitorul, Pedagogul şi Arhiereul nostru. Şi a avut oameni în carne, oase şi ego, exact ca şi Înaltpreasfinţia voastră, care L‑au urmat întocmai. Nu spune Pavel că „s‑a făcut tuturor toate” (I Cor. 9, 22)? Aşadar, vă rugăm să ţineţi seama de rugămintea noastră şi să revizuiţi hotărârea pe care suntem siguri că o regretaţi deja, ca un bun păstor ce sunteţi.
Arhipeiscopul Ciprian şi preotul Giorgică Vatră
Nu pot să închei fără să mă gândesc la acel nefericit Părinte Giorgică Vatră, cel care a primit de la Domnul, prin mâna ierarhului, datoria să păstorească turma care acum în parte e risipită şi pradă deznădejdii (căci după excomunicare ce poate să mai urmeze bun?!) sau la dispoziţia sectelor, care se grăbesc probabil să‑i înhaţe. Ce e în inima lui ca tată a patru copii (de la câţiva anişori şi până la vârsta studenţiei) pe care trebuie să‑i hrănească zi de zi şi să‑i îndrume în viaţă, dar şi ca demnitate conjugală în faţa soţiei (atrasă şi ea ca parte în conflict, rămasă acum fără venituri)? Cum se simte un căpitan care a pierdut corabia şi ai cărui oameni dragi s‑au înecat sub propriile priviri? Vai de sufletul lui, nici nu pot să mă gândesc…
Mă pot gândi însă la faptul că acest caz focşănean – nemaiîntâlnit în vremuri de pace eclezială – poate fi apa la moară a acelor români care caută „să scape” de chestia asta cu Biserica, cu „popii”, cu toate obiceiurile lor complicate, lungi şi… costisitoare. „Ştie Dumnezeu ce e în inima mea, îmi ştie faptele, gândurile, la ce să mai trec şi pe biserică, mă mai cert cu vreun popă şi ăla mă excomunică, deja e riscant…”, aşa pot gândi, la o adică, cei care vor să scape de mersul la biserică. Cu alte cuvinte, putem deveni pe nesimţite nişte protestanţi ortodocşi, fără Luther – ce‑i drept –, însă cu argumente „raţionale” forte şi cu frica eshatologică strecurată în sân. Şi să exclamăm cu năduf: Doamne, ce vremuri am ajuns să trăim!
Trei persoane din Focşani au fost excomunicate din Biserica Ortodoxă printr-o decizie a Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, după ce au protestat faţă de trimiterea la o mănăstire a unui preot, informează Mediafax.
Astfel Nela Panaite, Elena Daniela Baneș și Romică Gavrilă, au fost excomunicați din Biserica Ortodoxă Română, pe motiv că "declarațiile pe care le-au făcut, verbal și în scris, dovedesc faptul că sunt o reală amenințare pentru unitatea Bisericii", potrivit unei informări a Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancea.
Surse bisericești afirmă că această măsură nu a mai fost luată în BOR de câteva sute de ani, fiind specifică primelor secole de creștinism.
Cei trei enoriași ar fi fost pedepsiți pentru că au protestat față de deciziile luate de Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei care l-au vizat pe preotul Giorgică Vatră de la Biserica "Sfântul Apostol Andrei" din Focșani, potrivit aceloraşi surse.
Acesta a ajuns în atenţia Arhiepiscopiei ca urmare a unei afaceri cu obiecte bisericești pe care o are familia sa. Preotul nu a renunțat la afacere, astfel că Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei l-a pedepsit pentru "neascultarea și atitudinea necuviincioasă față de chiriarh (conducător al unei eparhii, mitropolii, patriarhii - n.r.)", fiind trimis la mănăstire pentru o perioadă de 30 de zile.
În urma deciziei, enoriașii au protestat în fața bisericii în mai multe rânduri, începând din toamna anului trecut, ajungându-se până la acuzații grave la adresa preoțimii și a conducătorilor Arhiepiscopiei. Cei trei excluși din rândurile bisericii s-au aflat printre cei mai vehemenți protestatari.
"Considerând cu mâhnire și durere sufletească că situația tensionată de la Parohia «Sfântul Andrei» din Focșani a continuat pe parcursul ultimelor luni, în pofida încercărilor chiriarhului și centrului eparhial de a restaura liniștea și pacea în interiorul acestei comunități, tulburate în mod repetat de manifestările necreștinești ale unui grup schismatic de persoane cu comportament sectar, Permanența lărgită a Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, întrunită în ședință de lucru, joi, 7 mai 2015, a luat următoarele decizii pe care le aduce la cunoștința Preacucernicilor Părinți Protoierei din județul Vrancea, precum și a credincioșilor creștini din Parohia «Sfântul Apostol Andrei». (...) se face cunoscută excomunicarea (excluderea) din Biserica Ortodoxă a domnului Romică Gavrilă, a doamnei Elena Daniela Baneș și a doamnei Nela Panaite, pe temeiul art. 5, paragraful B, lit. F din Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române și al Sfintelor Canoane: 10, 12, 13, 16, 32, 36 și 51 (...), sancțiune propusă de Consistoriul Eparhial, în urma studierii dosarului cauzei respective și aprobată în Permanența Consiliului Eparhial din 7 mai 2015, motivată de declarațiile pe care le-au făcut, verbal și în scris, prin care aceștia dovedesc faptul că sunt o reală amenințare pentru unitatea Bisericii", se arată în hotărârea Arhiepiscopiei, afişată la Biserica "Sfântul Andrei" din Focșani.
Măsuri au fost luate și față de alte opt persoane, care au fost canonisite, fiind oprite de la Sfânta Împărtășanie până când vor face pocăință în fața comunității, "pentru manifestările lor repetate de contestare a deciziilor luate de Centrul Eparhial, cu privire la Parohia «Sfântul Apostol Andrei»".
Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, Dragoș Olteanu, a adăugat că cei trei vor putea fi reprimiți în Biserica Ortodoxă dacă se vor pocăi și își vor cere iertare în fața comunității eparhiei "Sfântul Andrei" din Focșani. În caz contrar, ei nu vor mai beneficia de nicio asistență religioasă, nici măcar de înmormântare religioasă.
"Excomunicarea înseamnă excluderea din BOR, ceea ce înseamnă că nu vor mai beneficia de asistență religioasă. Există posibilitatea să fie reprimiți, dar vor trebui să facă pocăință și să-și ceară iertare în fața comunității. În ce privește prezența lor în biserică, se vor face comunicări la nivelul protoieriilor din cuprinsul Arhipeiscopiei Buzăului și Vrancei, dar ține și de conștiința lor, e greu să fie reoperați dacă intră într-o biserică și să și constate cineva că nu mai fac parte din rândurile bisericii. Dacă nu se vor întoarce și nu vor da dovadă de îndreptare, nu vor fi primiți și nu vor beneficia de nicio asistență religioasă", a spus Olteanu, care a adăugat că astfel de măsuri au mai fost luate în Biserica Ortodoxă Română fără a putea preciza însă când a fost dictată ultima excomunicare.
Excomunicarea este cea mai grea pedeapsă pentru un creștin. Celor trei persoane nu li se interzice să mai intre în biserică, însă, excluşi fiind, pierd orice legătură cu cele sfinte și orice asistență din partea BOR. Ei ar mai putea reveni în rândurile Bisercicii doar dacă i-ar cere iertare arhiepiscopului Buzăului și Vrancei și dacă acesta ar accepta.
