 |
Vineri 30 martie 1973
Doar ținând propriul jurnal înțelegem cât din viața noastră efectiv e timp pierdut, câte vanități care nu merită nicio atenție, câte lucruri neimportante devorează nu numai timpul nostru ci și sufletul nostru. În ultimele seri, de oboseală poate, sau din respingere lăuntrică pentru ceea ce trebuie făcut, din neputința de a mă mai așeza la biroul meu, stau în mod pasiv în fața televizorului. Sentimentul : "Vai, ce tristă-i carnea mea! Si-am citi toate cărțile..." (primul rând din poemul "Briza marină" de Stéphane Mallarmé)
Dar, în același timp, dimineața când țin cursurile sunt ca întotdeauna. Mereu senzația că ce este cel mai important se revelează în timp ce țin cursurile. Si, literalmente, este altcineva care mi le citește! De exemplu, marți, despre Polieleu, miercuri despre "cosmicitatea" Maicii Domnului, ieri, joi, despre spovedanie și căință. Si scrisul - cărțile, articolele - nu reține niciodată tot ceea ce se descoperă atunci când vorbim. Întâietatea ontologica a bineivestiri în creștinism! Hristos n-a scris. Si tot ce este scris, Biblia și tot restul, este doar așternerea în scris a trăirii, a experienței. Si nu a celei individuale, ci a celei supra-individuale, cu precizie cosmică, eclezială, eshatologică. Cei ce gândesc că cultura este în planul ideilor greșesc. Nu, ci mereu este transmiterea experienței. Cât de tragic, cât de sec și cât de banal e mediul academic cu jocul lui de note în josul paginii... Oamenii nu se lasă convinși prin deducții. Se însuflețesc sau nu.
Ieri, la televizor, au fost teribilele povestiri ale prizonierilor americani despre torturile din Vietnam. Cât sunt de umane aceste povestiri! Toți acești oameni încă erau marcați, având o lumină creștină. Creștinismul nu e săpat de burghezie, nici de capitalism sau de armată, ci de putreziciunea intelectualilor care se bazează pe credința fără limite în propria lor importanță. J-P. Sartre & co., mizerabile iconițe ale diavolului, din nimicnicia lui, din grija lui deșarta ca Adam, în paradis, nu cumva să-și uite "drepturile". Acolo unde vorbim de drepturi, Dumnezeu este absent. Vanitate de "profesorași"!... Si, în timp ce ei se amuză, cei răi, după cuvântul lui Vassili Rozanov, împărățesc lumea.
Vineri 9 martie 1973
O scrisoare de la Nikita Struve cu o reflecție remarcabilă despre Platonov : "Platonov este incontestabil un scriitor remarcabil, stăpânește o limbă așa cum nu am mai auzit până acum ; dar, după cum simt, nu este un scriitor genial, pentru că are "o sămânță de nebunie" și o percepție a lumii maladive. În el este ceva care nu s-a spus : totul în viziunea lui asupra lumii presupune credință, dar avea el credință în Dumnezeu? - asta nu e clar! Nu credea în moarte, dar, în același timp, scotea cumva din destinul uman tragismul său. Pentru a fi franc, nu înțeleg Cevengur. Cevengurii sunt ca niște copii ai sorții înșelați de revoluție, însă, toți ceilalți - de la vlădică la opincă, care au fost înlăturați - ce-i făcea să trăiască? În plan pur literar, Platonov este în mod complet lipsit de darul de a construi. Cevengur este singura lui opera importantă; dar cât de prost este construită, cât de prost terminată! Recunosc geniul limbii sale, finețea satirii sale, dar lectura sa nu-mi aduce lumină, inima se simte inconfortabil. E ca un Dostoievski fără credință, fără viziunea lui Versilov (personaj din "Adolescentul"), o umanitate de o bunătate dezarmantă, dar fără voință. Soljenițîn, cu resursele voinței sale, cu forța și sănătatea lui, este, pe de altă parte, mult mai înalt și, mai ales, cu mult mai necesar..."
Ieri, în tren și acasă, am citit ziarele franțuzești l'Express și Le Point. Cu toate că sunt diferite, e aceeași manieră bolnavă de a vedea lumea. Stângism, pseudo-profunzime intrată în sânge. Ură mascată de ceea ce este sănătos, clar, cu sens. Dezolantă flagelare că toată asta...
Miercuri seara, sinod restrâns la Syosset. Apoi o întâlnire cu un grup de la Sea Cliff. Discuții, povești despre conflictul cu Beloselski și implicarea lui Grabbe și clica lui în afacere, etc. Teribilă urmare a emigrației rusești... Si când ne gândim că oamenii, literalmente, trăiau din asta, că vedeau în asta "activismul", "lupta" și "fidelitatea față de Biserică". "Si iată în ce baltă lamentabilă..."
Tragică știre despre căderea nervoasă a Părintelui N. N. la Los Angeles. Asta înseamnă că semnele care m-au frapat acum trei săptămâni erau reale. Mă tem că e mereu aceeași cauză : "Și-a pierdut capul de-atâta activism". Si tocmai de asta nu e nevoie. Omul devine total incapabil, la un moment dat, de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detașa, de a nu lăsa neliniștile și lucrurile mărunte să-i devoreze sufletul. Si, în cele din urmă, mereu aceeași mândrie : totul depinde de mine, totul mă privește pe mine. Atunci "eu"-l umple întreaga realitatea și începe căderea. Teribilă greșeală a omului contemporan : identificarea vieții lui cu activismul, cu gândirea, etc. și de aici începe incapacitatea aproape totală de a trăi pur și simplu, adică de a simți, de a primi, de a "trăi" viața ca un dar neîntrerupt. Să mergi la gară pe o ploaie fină de primăvară, să privești, să simți, să observi o rază de soare care se deplasează ușor pe un zid, asta nu este doar o "întâmplare", ci este realitatea însăși a vieții. Ele nu sunt împrejurări pentru activism sau gândire, nici fundalul unui tablou impersonal, ci, în realitate, motivul pentru care merită să acționezi și să gândești. Si este așa, pentru că doar în asta Dumnezeu ne dă să simțim, nu în activism, nici în gândire. Si iată de ce Julien Green are dreptate : "Totul este în altă parte", "Nu este adevăr decât în legănarea ramurilor întinse spre cer". Asemenea este și în comuniune. Si asta nu e chestiune de conversație, de reflecții. Cu cât mai adâncă este comuniunea și bucuria care rezultă din ea, cu atât ea depinde mai puțin de cuvinte. Din contră, în acele momente ne temem de cuvintele care ar rupe comuniunea, ar pune capăt bucuriei.
Am experimentat asta cu o putere particulară în acea seara de Anul Nou, acea seară de decembrie când eram cu Adamovitchi la Paris, într-o mansardă. Toată lumea spunea că el prefera să vorbească de nimic. Exact! Nu pentru că nu era nimic de spus, ci pentru că astfel comuniunea se manifestata pe de-a dreptul. De aici vine faptul că detest conversațiile "profunde" și în particular conversațiile "spirituale". Oare așa făcea Hristos cu cei 12 Apostoli în timp ce mergeau pe cărările Galileii? Rezolva El așa "problemele" și "dificultățile" lor ? Pe bună dreptate, tot creștinismul este în cele din urmă prelungirea acestei comuniuni, a realității sale, a bucuriei și puterii sale, a acestui "bine este nouă să fim aici" (Matei 17, 4). Ce bine era, în acest sens, în acea seară la Paris, de a fi cu Adamovich și, în cele din urmă, tot ce am păstrat cu adevărat în amintire, care a rămas din viața comună "bun" și bucurie : serile și cinele în doi la Weidlé la Paris, și, mai devreme chiar, prietenia noastră de la școala militară. În viața mea, Repnin, de exemplu, reprezintă ceva particular, "unic". N-aveam subiect de discuție și totuși eram atât de bine împreună cu el, în timp ce, în afara acestor întâlniri, între două uși sau aproape, la Paris, o dată pe an, aproape că l-am uitat. Fratele meu Andrei : nu ne-am spus două cuvinte serioase în acești ultimi 20 de ani. Si totuși, întâlnirile noastre și comuniunea sunt marile bucurii, bucuriile cele mai reale din viața mea (și de la sine înțeles și dintr-a lui). Si, invers, când sunt acțiunile, evenimentele și gândurile care sunt centrul, conținutul schimburilor, atunci comuniunea nu se stabilește. Si, tocmai, cu C. F. se stabilește! Efectiv, este de-a dreptul adevărată! Căci cuvintele, nu doar în conversație trebuie să circule (sunt adeseori cecuri fără acoperire) ci în adâncuri, tocmai în această experiență a faptului că "totul este în altă parte" - dovada însăși, în cele din urmă, a acestui lucru. Atunci cuvintele sună, devin dar, părtașie.
Si astfel, atât cât îmi amintesc, se întâmplă ca puterea, bucuria cea mai mare pe care am avut-o în comuniune să vină de la cei care, în viața mea aveau, din punct de vedere intelectual, mai puțină greutate : Părintele Sabba Chimkevitch, Părintele Ciprian.
Astăzi, în New York Times, articol de Natalia Rechetovski, prima soție a lui Soljenițîn, ca răspuns lui Jaurès Medvedev, apărându-l pe Soljenițîn. Articol respingător, răutăcios, plin de insinuări și, mai mult, simțind în mod insuportabil a "nevastă bună". Acest atac confirmă, din păcate, dacă ar fi fost nevoie, că scrisoarea lui Spiller era "inspirată".
Zi absolut minunată, primăvară absolută ! Aproape cald. Toată ziua acasă, la masa mea de lucru. Fericire!
Traducere din franceza din Alexandre Schmemann, Journal (1973-1983)
