Note de călătorie ale Părintelui Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar din timpul vizitei sale, în 1976, la Lavra Peșterilor de la Pskov

 În anul 1976, Biserica Ortodoxă Rusă a invitat o delegație a Sfântului Munte Athos pentru cunoaște Ortodoxia rusă, care a supraviețuit cumplitei torturi a ateilor din URSS. Părintele Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar, a fost în această delegație (alături de Arhim. Emilianos Simonopetritul și alți monahi), care a rămas pentru câteva săptămâni în URSS, iar apoi, cu luare-aminte, și-a notat impresiile și remarcile pe care i le-a lasat. După aceea le-a editat în continuare în fiecare număr al revistei "Hilandar". Când s-a remarcat faptul că articole respective i-a impresionat foarte mult pe cititorii din întreaga lume, s-a născut ideea ca din toate articolele să se alcătuiască cuprinsul unei cărți. Și astfel a apărut cartea "Sfânta Rusie în Uniunea Sovietică". Din acestă carte, tradusă în mai multe limbi, vom reda câteva note pe care și le-a însemnat când au fost la  Lavra Peciora (Lavra Peșterilor) de la Pskov (traducerea este din limba franceză).

Lacrimile, oglinda Rusiei

În dreapta noastră, auzeam un zgomot ce părea a fi o conversație; era mereu aceeși voce, dar nu era o predică. Asta începuse să mă tulbure. Părintele Atanasie mi-a cerut, din priviri, să vad despre ce e vorba. [...] Ne-am făcut un drum pe lângă stâlpii bisericii. Fiecare stâlp era înconjurat de icoane și de candele. Pe ici și pe colo erau sfeșnice cu lumânări care ardeau. În penumbră se vedeau chipurile credincioșilor. Doamne, ce ochi aveau! Cum poate un om care se roagă să atingă sufletul celui c crede! Îl observi, fără să-i cunoști numele și fără să-l mai revezi vreodată, și el este înscris în tine și prin el te simți mai puternic, mai valoros, mai fericit!

Acum vedem despre ce este vorba. Părintele Cosma, medic și ieromonah, era cel a cărui voce o auzeam și iată-l cu epitrahilul la gât, continuă să vorbească. Dar, despre ce vorbește, în timp ce Sf. Liturghie se desfășoară, aici, într-o parte, în spatele bisericii? Închid ochiii și mă concentrez să aud ce spune. Cuvintele lui curgeau precum apa fântânii din fața bisericii. Acum era vorba despre familie, acum despre cozile din fața magazinelor în oraș, acum despre locurile de muncă, acum despre biserică. Erau cuvintele unui părinte duhovnic despre viața practică cotidiană. Plecând de la scene ale realității sociale, era în mod evident pe cale de-a face o lecție de cateheză. Prin episoadele descrise, vroia să arate păcatele și greșelile comise, pentru a incita participanții să-și facă un examen de conștiință, pentru a fi în măsură, în timpul spovedaniei ce va urma, să ia în considerare greșelile comise, iluziile și lipsurile, pentru a putea în mod cât mai demn cu putință să se împărtășească cu sfintele daruri, cu Trupul și Sângele Domnului. Cum poate Biserica, atunci când trăiește deplin, să vină în ajutorul credincioșilor! 

Un paraclisier s-a apropiat de Părintele Cosma pentru a-i spune unde s-a ajuns cu Sf. Liturghie. Atunci cuvintele Preotului au luat o altă turnură : Părintele Cosma a citit rugăciunile de dinainte de spovedanie, apoi a ridicat epitrahilul și l-a pus pe capul credincioșilor care erau alături de el. Deodată auzeam cuvinte  întrerupte de hohote de plâns. Era o spovedanie publică! O mișcare extraordinară s-a produs atunci în jurul Părintelui Cosma. Invocari cu dulce glas, rugăciuni și suspine... Epitrahilul trecea de pe un cap la altul. Câteodată Părintele Cosma șoptea câteva cuvinte la urechea celui care se spovedea. O vedere pe care n-am mai avut-o niciodată, bulversantă. O experiență extraordinară! Iată zile apostolice! Biserica lui Dumnezeu - poporul - a înțeles: dintotdeauna firea lui era martiriul. Doar prin martiriu ajungem la înviere.  Și iată că din nou, în fața noastră, asta s-a întâmplat prin spovedanie și Sfânta Împărtășanie. În acest lucru se găsește punctul de plecare a unei noi perspective a unui viitor apropiat, a unui Mâine pe care privirea profetică a lui Dostoievski l-a zărit. Cum de este gol și sărăcăcios Occidentul, în comportamentul lui blazat și în greutatea lui spirituală! Toate sensurile istoriei oamenilor se află într-o a treia dimensiune, care n-a fost și nu vă fi niciodată învățată în școli.

Corul continua să cânte. Cei care tocmai s-au spovedit s-au apropiat de Sfântul Potir. Spovedaniile încă mai continuau în spatele acestei biserici inserată în stâncă. Dar rândurile credincioșilor care îl înconjurau pe Părintele Cosma deveneau mai puțin dense. Paraclisierul a venit din nou pentru a spune că Sfânta Împărtășanie era spre sfârșite. Pentru ca Sfânta Liturghie să nu fie întreruptă, Părintele Cosma i-a chemat pe cei care-l înconjurau să pună mâna pe umărul celui apropiat și deasupra capetelor lor și-a întins epitrahilul pronunțând rugăciunea de dezlegare. Spațiul în jurul lui a rămas gol. L-am privit atunci pe Părintele Cosma, care a rămas aproape de analogul pe care era pusă Sfânta Evanghelie; ne-a cerut să ne apropiem. Ne-am închinat în fața Evangheliei și a crucii pe care o ținea în mână, și apoi, chiar înainte de a ne exprima mulțumirea pentru ceea ce tocmai văzusem, ne-a arătat cu degetul spre solul care era în jurul nostru. Jos, pe marmură, distingem ceva ca și cum tocmai s-a vărsat apă. În această oglindă se vedeau flăcăruile lumânărilor și luminile roșiatice ale candelor care luminau tremurândă. L-am întrebat ce-ar putea fi asta. Atunci ne-a spus foarte emoționat: "sunt lacrimile pocăinței poporului rus. Mulțumită lor trăiește Biserica noastră". Toți trei am rămas în liniște un moment. Părintele Cosma a luat Evanghelia și s-a îndreptat spre altar; rămânând singuri, ne-am privit și, cuprinși de o emoție vie, ne-am dus să luăm prescurile. 

Ieșind din Biserică pentru a ne alătura celorlalți membrii ai grupului nostru, ochi noștri păstrau imaginile celor pe care tocmai le văzusem. În jurul nostru totul forfotea. Nu vedeam soarele din cauza ramurilor dese ale arborilor înalți, dar razele lui le percepeam printre frunze. Călugării veneau și se duceau în toate sensurile în curte, pentru a-și face ascultarea. Credincioșii li se alăturau. În curând o nouă Sfântă Liturghie urma să înceapă în aceeași biserică [în care erau trei sfinte altare]. În fiecare moment trebuia să ne oprim să binecuvântăm oamenii.

Pe drumul ce ducea la chiliile noastre, patru femei de vârstă medie s-au apropiat de noi și una dintre ele ne-a spus: "Părinților, suntem mari păcătoase, și ați venit de atât de departe pentru a ne vedea!" După ce au primit binecuvântarea, ea a continuat : "Vă rog să vă rugați pentru fiul meu, Nicolae, care este bolnav". Apoi ne-a povestit că el era foarte evlavios și că în armată citea în fiecare zi Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi a fost surprins de un ofițer care l-a dus la închisoare. Acolo a fost bătut crunt și apoi trimis la spital. Acum era la el acasă, dar avea tulburări psihice. Cel trei prietene ale acestei femei partajau în mod evident durerea ei, și poate că în acel moment, fiecare dintre ele resimțeau o durere personală. Chipul lor, străbătut de riduri, udat de lacrimi, aveau aceeași expresie.

"Miluiește, Doamne, poporul Tău..."

M-am dus într-un loc de unde puteam să observ în mod discret fiecare mișcare a acestui popor în rugăciune. A se alătura rugăciunii lui și a fi transportat de această rugăciune este ceva de nedescris. Ceea ce ilustrează cel mai bine evlavia arzătoare a acestui popor este atitudinea lui plină de frică de Dumnezeu și de dăruire. Fiecare se simte singur cu Dumnezeu. Nimeni nu-l privește pe celălalt, nimeni nu vorbește cu celălalt [în timpul Sfintei Liturghii]. Însă formează toți un singur trup în rugăciune, legați foarte intim de sursa vieții - Dumnezeu. Această mare putere duhovnicească creează în biserică o atmosferă încât, un necredincios, dacă ar fi acolo, ar fi obligat fie să se pocăiască, fie să iasă afară din Biserică. Cei puțin credincioși nu și-ar putea găsi locul la slujbele din Rusia, căci acestea sunt foarte lungi și strâmtoarea locurilor [din cauza unei număr mare de participanți] va face să fie foarte obositor.

O astfel de atitudine duhovnicească și un astfel de comportament față de Biserică și dumnezeiasca slujbă, explică cunoașterea rânduieli bisericești și al conținutului liturgic din partea credincioșilor. Urmăresc în duh și participă cu inima la întreaga slujbă, ceea ce se vede în mod clar pe chipul lor. De aceea consider că în Rusia nu e mai nimic frumos și demn de remarcat decât chipul poporului credincios. 

De la această mănăstire îmi va rămâne amintirea de neuitat a citirii Sfintei Evanghelii. Cu o voce solemnă, lent și cu o pronunție extraordinară, diaconul a citit al cincilea capitol al Evangheliei după Matei, cu privire la predica de pe munte (Mt. 5, 1-12). Am putut urmări aceste cuvinte ale Fericirilor într-un mod foarte fizic, pe chipurile credincioșilor prezenți; și asta nu pe unul, două sau trei chipuri, ci pe toate, căci toți participanții se comportau la unison, ca după o punere în scenă tainică, în timp ce,  de fapt, nu era decât o expresie spontană a conținutului duhovnicesc a acestui popor purtător de Dumnezeu. La cuvintele "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor", o expresie de fericire se răspandea pe chipurile lor. La cuvintele "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", aceste chipuri se umpleau de lacrimi, acompaniate de suspine. "Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate...", lacrimile din nou curgeau pe chipuri, și așa era până la ultima fericire: "Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri..." Atunci, aceste chipuri erau iluminate de o minunată bucurie și liniște, și ochii lor ardeau de-o nădejde vibrantă. 

Pătrunși de forța acestei spiritualități, a fost pentru prima dată când am putut să resimt în mod profund ceea ce este cu adevărat Biserica lui Hristos pe pământ. Definiția conform căreia "Biserica reprezintă trupul fizic colectiv al lui Hristos Dumnezeu-Omul" a devenit aici o realitate consistentă. Și, mult mai mult, căci dacă o biserică ortodoxă constituie unirea reală a două universuri, un loc unde frontiera timpului și a spațiului este abolită, unde cerul și pământul se unesc, atunci sufletele evlavioase ale acestui popor au fost, în timpul acestei Sfinte Liturghii, pentru ochii noștri încă profani, reprezentări vizibile ale Cerului nevăzut, mirese ale lui Hristos, așa cum înțelegem noi Raiul".)

Traducere de ROF din Récit d'un voyage en URSS (1976)