sâmbătă, 9 aprilie 2016

Atentie, un nou virus mediatic vine cu Taxiul! Acuma smerenia se invata din mass-media, nu de la Dumnezeu


Formația Taxi a lansat piesa ”Despre smerenie”, care se dorește a fi un manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului. Celor de la trupa Taxi li s-au alăturat 33 de persoane din lumea muzicii, a teatrului și literaturi. Oare este chiar intamplator numarul lor, care corespunde cu varsta Mantuitorului cand a fost rastignit pe lemnul cruci? Nu de alta, dar asta ca sa ne arata inca o data ca "Dumnezeu prefera lemnul" - dupa cum este refrenul cantecului. Ca si cum Dumnezeul nostru ar fi unul din mitologia antica avand preferinte, mofturi. Si, ca sa vezi pentru ce: pentru materia lemnului. Daca ar fi insa dupa preferinte, ar fi mai bine de crezut ca Dumnezeu vrea inima omului, sa se salasluiasca in ea: "Dă-mi, fiule, mie inima ta" (Pilde 23, 26). Veti spune ca: oare inima noastra nu este asemenea pesterei in care Hristos S-a nascut, adica un loc smerit, asa cum tocmai cantecul trupei Taxi chiar vrea sa ne sugereze, trimitand un mesaj puternic care poate sa-l prinda numai bine pe orice crestin? Ei, bine, iata ca smerenia de la Domnul o putem invata, caci El a spus: "învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima"(Matei 11, 29) si cu siguranta nu din mass-media, care se pune pe sine in locul lui Dumnezeu si ne viruseaza cu mesajele sale, asa cum chiar Virgiliu Gheorghe tocmai a explicat intr-o conferinta de la Iasi, si din care vom reda mai jos descrierea acestui mecanism. Conferinta lui Virgiliu Gheorghe in cinci zile a atins cam 300 de vizionari, in schimb, cantecul trupei Taxi intr-o singura zi a avut numai pe youtube peste 300 000 de vizionari, adica de 5000 de ori mai mult. Asta ca sa va dati seama cu ce repeziciune se poate intinde holera asta mediatica, ce face mutatii in mintea oamenilor, la litera manualelor de manipulare.

Si, daca inainte activistii de partid implantau tot felul de virusi informationali despre Dumnezeu, ca de exemplu ca "pana la Dumnezeu te mananca sfintii" s.a. , si daramau bisericile cu barosul, in zilele noastre, prin impactul mediatic, se incearca desacralizarea omului cu o viteza mult mai mare si se vrea daramarea Catedralui Mantuirii Neamului - care nici macar nu s-a terminat de construit-, printr-un fenomen #colectiv, al buturugilor mici din strada, care vor sa rastoarne carul mare, probabil chiar si pe cel din cer.  Pai tocmai presa stie ce puternic este pentru om impactul vizual, iar o catedrala de proportii, vizibila aproape din toate colturile capitalei, amintind astfel de Dumnezeu, cum ar putea sa nu-i jeneze? Pentru ei nu deranjeaza absolut nici o constructie de proportie, nici mall-urile in care poti sa te pierzi, la propiu si la figurat, nici templul masonic sau moscheea care urmeaza a fi construite tot in Bucuresti. Despre astea nici vorba de smerenie, in schimb, cand e vorba de Catedrala Mantuirii Neamului, vin si-ti pun in fata placa cu textul despre smerenie.


Stereotipic si hipnotic ti se spune ca "Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici"Dar voia lui Dumnezeu cine poate sa o cunoasca? In Ortdoxie aflarea voii lui Dumnezeu este cel mai important efort ascetic. Asadar nu putem sa ne pacalim ca ea ni se va revela prin mass-media noastra cea de toate zilele ori prin cantecul de sirena al Taximetristilor. Iar ortodoxul nostru prefera lemnul crucii numai in masura in care desemneaza semnul prin care ne-a fost adusa izbavirea, nedespartind niciodata crucea de inviere, si prefera lemnul icoanelor ca suport pentru a zugravi chipul lui Hristos, al Maicii Domnului, al tuturor sfintilor si puterilor ceresti,  dar, mai ales, prefera "piatra cea din capul unghiului" care este "însuşi Iisus Hristos"(Efeseni 2, 20), si pe care "au nesocotit-o ziditorii" noii lumi fara de Dumnezeu.

***

Familia și educația între ideologie și știință - Virgiliu Gheorghe (Expunerea)[1]




[...]Voi incepe cu un scurt pasaj dintr-o carte a lui Dostoievski, "Crima si pedeapsa". Este vorba despre un vis al lui Raskolnikov, care are o anumita relevanta pentru ceea ce vom vorbi astazi: 
I se parea mereu in vis ca lumea intreaga e osandita sa cada victima unei ciume infioratoare, nemaiauzita si nemaintalnita. Venind din strafundurile Asiei spre Europa trebuia sa piara toti in afara de cativa alesi. Aparusera niste trichine noi, niste vietati microscopice care patrundeau in corpul omului. Acestea erau, de fapt, niste spirite inzestrate cu ratiune si vointa. Oamenii in corpul carora patrundeau turbau si isi pierdeau mintile, dar niciodata, niciodata oamenii nu s-au considerat atat de inteligenti si atat de siguri de adevarul lor, ca cei atinsi de boala. Li se parea ca niciodata nu au existat verdicte, deductii stiintifice, convingeri morale si credinte mai neclintite ca ale lor. Sate intregi, orase intregi, popoare intregi se molipseau si cadeau prada nebuniei. Toti erau agitati si nu se intelegeau intre ei.
Fiecare credea ca el singur cunoaste adevarul si se chinuia uitandu-se la ceilalti, se batatea cu pumnul in piept, plangea si isi frangea mainile. Oamenii nu mai stiau sa judece ce este bine si ce este rau. Nu stiau pe cine sa condamne si pe cine sa achite. Se omorau intre ei cu o furie absurda, se adunau in armate, dar armatele acestea pornind in campanie incepeau sa se destrame, randurile se desfaceau. Oamenii respinsesera mestesugurile cele mai obisnuite, fiindca fiecare isi propunea ideile, reformele, si nu puteau sa cada la o intelegere intre ei. Agricultura era parasita. Ici colo oamenii se adunau gramada si se invoiau sa intreprinda o actiune comuna, jurau sa nu se mai desparta, dar, o clipa dupa aceea, isi uitau fagaduielile si incepeau cu totul altceva decat ceea ce isi propusesera si se invinuiau reciproc, se bateau, se omorau. Ciuma se intindea mereu. Din lumea intreaga nu se puteau salva decat cativa oameni curati la suflet, oameni alesi, destinati sa dea nastere unei noi meniri, sa renasca viata, sa purifice pamantul, dar nimeni nu-i lua in seama, nicaieri, pe acesti oameni. Nimeni nu le auzea vorba si glasul. 
Intr-o societate traditionala oamenii aveau o anumita smerenie. Stiau ca exista un preot, exista un dascal, ca exista niste batrani, o anumita experienta. Astazi, fiii mass-mediei sunt convinsi ca ei stiu adevarul, nu mai au nevoie sa le spuna nimeni, nimic. De la 4-5 ani copiii sunt foarte intelepti. Cu cat sunt mai conectati la mass-media cu atat stiu mai mult. Adolescentii stiu foarte bine, femeia stie foarte bine, barbatul stie foarte bine, fiecare stie si are dreptatea lui, si nu cauta sa vada si dreptatea celuilalt. Acesta este unul dinte efectele majore ale intoxicarii mediatice, ale intoxicarii informationale, in care, avand foarte multa informatie credem ca stim. Dar, asta creaza si un blocaj reflexiv, informational, pentru ca noi nu stim, doar reproducem ceea ce am acumulat inlauntrul subconstientului nostru. Suntem doar niste masini reproductive, clocim ouale altora si alti pui nastem, nu gandirea noastra.

Ei, bine, trichinele acesta ale lui Dostoievski, le gasim la Parintii Bisericii numite sub forma de fantasme, la psihologii moderni care exulta cultura erotismului, sub forma de fantezii sexuale, despre care vorbesc estetii francezi foarte frumos in mass-media, iar romanii le numeau gargauni. Romanul, ca totdeauna, el are o chestie mai anecdotica si lucruri atat de grave nu se pot petrece in poporul roman, care e un popor foarte masurat, el nu are accentele astea extreme. La rusi, da, dar la noi mai putin. "Are gargaunii lui". Dar existau si exista acest tip de fiinte microscopice noetice. Astazi se numesc virusi mediatici, ba mai mult, se numesc meme, de la mimo, din greaca, adica sunt niste structuri imitative, sunt niste virusi culturali, a caror existenta este recunoscuta astazi de oameni de stiinta, chair de mari evolutionisti, ce demonstreaza faptul ca lumea astazi este condusa de acesti virusi culturali care patrund si fixeaza mentalitati, atitudini, comportamente, stereotipii, in baza carora noi ne desfasuram viata. Si, nici nu va imaginati cat de mult ne afecteaza o singura stereotipie care este repetata de multe ori, si ne influenteaza constiinta. 

Iata ce zice Mihaela Constantinescu in cartea ei:
Un virus mass-media poate fi creat ca sa lupte impotriva unui partid politic, unei religii, institutii, economii, afaceri sau chiar impotriva unui sistem de gandire. Virusii mass-media fie ei cooptati sau spontani au drept consecinta mutatii importante care determina o anumita evolutie sociala. 
Astazi lumea este condusa prin virusi. Trimiti un virus si el isi face treaba.


Ma intrebau mai devreme la o televiziune: cum reusesc astazi oamenii sa faca ceea ce nu reuseau altadata, sau cum se face raul acesta, minciuna aceasta? Pai, un nebun poate trimite astazi un mesaj la un milion de oameni in doua minute, daca are o retea puternica. E conectat pe facebook sau pe alte retele, trimite un mesaj viral, trimite un filmulet care sa afecteze constiinta unui milion de oameni. Asa ceva nu a existat de cand e lumea. O spune Umberto Eco: statea un idiot [intr-o taverna] care spunea o prostie la trei oameni si plecau acasa. Astazi sta in fata calculatorului si tot timpul varsa acolo mizeria din mintea lui iar altii care nu-l vad personal si nu stiu cat de nebun este, si nici nu-si pot imagina - pentru ca romanul mai are o chestie: el nu-si poate imagina raul; asta e problema de care ma lovesc[...].

Vreau sa va conving de existenta acestor virusi, pentru ca ei sunt reali. Aceste constructe sunt mai reale decat virusii biologici. Sunt la fel de reali, sunt poate mult mai periculosi decat virusii biologici, si o sa va spun si ce este un virus biologic.[...]  Lumea nu putea sa accepte existenta acestor microorganisme, pentru ca nu le putea vedea. Dupa ce s-a inventat microscopul au vazut aceste microorganisme, si au zis: "dom'le, exista, si sunt multe, sunt miliarde, sunt peste tot si unele sunt mai periculoase ca altele". Problema este aceasta, ca acesti virusi, chiar daca nu-i vedem sunt reali, sunt foarte reali. Sunt la fel de eficienti ca virusul holerei in anii '30 sau in trecutul omenirii. Oamenii se spala pe maini, dar in tarile astea occidentale igenizarea asta si medicalizarea este dusa la extrem, aproape obsesiv, dar nu mai au constiinta ca si sufletul, sau mintea poate sa se infesteze si sa faca o holera. Te imbolnavesti de o holera spirituala si faci depresie. Forma de manifestare a acestei holere spirituale este depresia, demotivarea si atatea alte boli psihice, neurologice! Nu mai ai nici o bucurie!

Ce este un virus? E un ADN infasurat intr-un invelis proteic, o membrana. Nu are sistem de reproducere, nu are sistem energetic, nu are nimica care sa-l defineasca pe el ca fiinta vie, si de aceea multi cercetatori spun ca, de fapt, el nici nu este o fiinta vie. Dar, ce este virusul? Cum poate el sa faca rau omului? Ei nu traiesc in aer. Ei traiesc doar in fiinte, pe ceva care il multiplica. Se pare ca el are capacitatea de a patrunde in celula si celula il vede ca pe ceva interesant. Ea e foarte selectiva, celula si nu lasa orice sa intre in ea. De aceea multe medicamente nici nu intra in celula, chiar astea care sunt bune, pentru ca ea nu lasa orice, dar, pe virus il lasa. Si, virusul, ca un nesimtit, in momentul in care intra in celula se dezbraca, isi da jos membrana proteica, se dezgoleste si isi arata toata frumusetea ADN-ului lui si celula prostita, amagita, sedusa de aceasta intalnire, incepe sa-i citeasca schema, structura, codul si sa-i urmeze instructiunile. Adica ea devine sluga virusului. Un virus micut, care nu e decat o minciuna, un fals. E un text. Virusul e un text ce patrunde in celula si o determina pe celula sa-l multiplice. Si multiplica unu, doi, trei, o mie, se sparge celula din cauza virusilor care sunt prea multi si ei intra in alte celule, si asa apare o infectie virala.  

Si, atuncea, daca extindem aceasta idee, vom constata ca ceea ce se intampla astazi in media, reclamele publicitare si toate astea sunt niste texte, care au capacitatea de a intra in mintea noastra, a determina sa credem ca sunt foarte importante pentru viata noastra, si a produce schimbari inlauntrul mintii noastre, inlauntrul nostru. Ele sunt independente, asa cum spunea Dostoievski, trichinele lui erau niste fiinte independente, care au vointa si nu se lasa usor, ele incep sa restructureze mintea.[...]

[1] Vom reveni cu o postare cu o transcriere mai ampla a conferinței

LEGATURI:

    [...]
    Oricât aș încerca să ascult o melodie, în cazul clipului insidios numit “Smerenie”, tot de un produs propagandistic mă lovesc.
    Toți artiștii și intelectualii, cei 33 care s-au alăturat acestui demers al trupei TAXI, au adăugat o pagină a manipulării, sub presiunea căreia biserica se găsește mai dihai de câțiva ani, de când concasorul globalist încearcă să sfărâme ethosul și Tradiția, în sens larg. 

    Concluzionând, nu despre smerenie este vorba aici, ci despre dorința idelogizantă (drăcească), împachetată înșelător, de a exila din oraș locul în care Dumnezeu Se jertfește, în fiece Duminică, la Sfânta Liturghie. [...]
    [...]Constanța NEWS: Trupa Taxi spune că l-a gasit pe Dumnezeu într-o biserică de lemn de 100mp și nu într-o catedrala întinsa pe 11 hectare, cu parcări subterane și lifturi. Unde îl găsim, de fapt, pe Dumnezeu?

    Preot Eugen Tănăsescu: Oriunde Îl căutăm sincer și corect. Și mai ales acolo unde nu amestecăm lucrurile. Dumnezeu a făcut și lemnul și betonul, și stă pe orice sfânt altar, fie că e capelă, bisericuță de lemn, catedrala Sf. Sofia din Constantinopol sau catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. Important e, înainte de toate, să știm CINE este Dumnezeu. Și, dacă vreți, și de ce o biserică are turlă și o anumită arhitectură. Cât despre lifturi și parcări, e absurd să nu înțelegi utilitatea lor practică. Vreți ca persoanele cu dizabilități să urce pe scări? Aș fi mai atent cu manipularea, mai ales în condițiile unei crize acute de locuri de parcare în București.

    Constanța NEWS: Refrenul piesei suna așa: “Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici“. România are biserici de lemn foarte frumoase. De ce nu construim mai multe din acelea și mergem către catedrale și biserici foarte mari?

    pr. Eugen Tănăsescu: Se construiesc si din cele mici. Doar cine nu vrea nu le vede. Ba chiar unii ne critică pentru numărul lor. Problema e însă spațiul limitat, raportat la numărul de credincioși. Și multe altele, explicate de Patriarhie. De pildă, Patriarhia nu are o catedrală destul de încăpătoare. Și reprezentativă. Mărimea are legătură și cu puterea de sugestie a imaginii. Trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: BOR este o Biserică Autocefală mică sau mare?

    Constanța NEWS: Preferă Dumnezeu lemnul și spatiile mici?

    pr. Tănăsescu: Preferă tot ceea ce a creat. Că dacă nu le-ar iubi, nu le-ar fi făcut. E o capcană să discuți despre faptul că Dumnezeu preferă lemnul contra betonului, spațiul mic contra spațiului mare. Vă și argumentez. Templul din Ierusalim (piatră, dimensiuni mari în epocă) e numit de Hristos „Casa Tatălui Meu” . Nu-l iubește oare? Cât despre spațiul mic, aș fi foarte atent. Pentru că spațiul mic poate însemna atât intimitate cât și individualism. Când vrei să fii numai tu cu Dumnezeu, e un semnal de alarmă al egoismului. Să nu uităm că iubirea presupune comunitate. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. Asta e paradoxul creștinismului: nu-L poți iubi pe Dumnezeu decât prin aproapele. Nu de unul singur.

    Constanța NEWS: Videoclipul îi are, pe lângă cei de la Taxi, pe o grămadă de cântăreți, actori, compozitori, oameni de media. Au ei toți ceva împotriva bisericii? De ce credeți ca au acceptat să transmită acest mesaj?

    Preot Tănăsescu: Întreb și eu: artiștii preferă un concert mic sau unul mare? Eu cred, sincer, că artiștii adevărați preferă și unul mic și unul mare. Pentru că, nu-i așa, artistul își iubește fiecare fan. Așa e și Dumnezeu, ne iubește pe fiecare și pe toți în același timp. De aceea, nu îi critic pe artiști, înțeleg punctul lor de vedere. Sunt împotriva catedralei Mântuirii. E dreptul lor.

    Doar că nu trebuie ajuns la exclusivism. E o capcană periculoasă. Nu știu dacă au ceva împotriva Bisericii sau dacă merg ei înșiși la biserici „de lemn și mici”, nici măcar nu știu dacă le-a zis personal Dumnezeu ceva, dar mesajul lor riscă să se întoarcă împotriva lor. Pentru că e insuficient documentat.. Nu poți amesteca smerenia cu demnitatea, sau semnificația unei bisericuțe cu cea a unei catedrale. Naivitatea nu-i place lui Dumnezeu cu siguranță. De aceea, poate naște fie umor spontan (vezi referirile la sicriu) fie critica vedetismului (cum se împacă el cu smerenia?).

    Mesajul lor îl mai înțeleg și altfel, ca om de comunicare. Poate fi o încercare de a susține proiectele seculariste ale domnului Remus Cernea, care pică în mod repetat prin Parlament. Sau, o replică la susținerea orei de religie de către alte vedete.

    Constanța NEWS: Cine decide sau cine știe adevărul despre ce îi place lui Dumnezeu?

    Pr. Eugen Tănăsescu: El însuși și Biserica pe care El singur și-a întemeiat-o. O spune cu gura Lui: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” și „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”. Așadar, Dumnezeu nu e ceea ce ne trece nouă prin cap, ci ceea ce El singur a afirmat. Noi doar trebuie să ne conformăm Adevărului, nu să-l inventăm. În ziua de azi nu e greu să găsești pe Dumnezeu, e greu să-L accepți așa cum este: „Eu sunt Cel ce sunt”.

    Constanța NEWS: Piesa se numește “Despre smerenie“. Poate o catedrală sau o biserică de mari dimensiuni să mai arate smerenie?

    Pr. Eugen Tănăsescu: Să nu amestecăm merele cu perele. O catedrală nu vorbește despre smerenie ci despre demnitate și reprezentativitate. Altfel, ar trebui să detestăm toate marile catedrale ale lumii. Ceea ce e absurd. E ca și cum, la un concert unicat, ținut de marile trupe sau marii artiști, ai pretenția să intre doar câte 100 de spectatori. Iar Catedrala Mântuirii reprezintă o Patriarhie de vreo 18 milioane de ortodocși.
    [...]Ceea ce contrariază însă la acest videoclip care se vrea decent, nu anti-eclezial, ci anti-Catedrală, este, dincolo de intenția propagandistică evidentă, conținutul teologic desuet. Firește că nu ne puteam aștepta la un tratat dogmatic pus pe muzică, dar simplitatea mesajului cade într-o simplicitate compulsivă deloc firească.

    Mă voi referi în continuare doar la două aspecte: căutarea și găsirea lui Dumnezeu și preferința Lui pentru smerenie, adică pentru biserici de lemn și spații mici. Într-un vis, ne spune cântecul, artistul îl caută pe Dumnezeu în spațiul vast al Catedralei Mântuirii, dar nu-L găsește acolo, ni se sugerează că din pricina suprafeței prea mari; nu-L găsește nici în Centrul vechi, ci într-o marginală bisericuță de lemn, motiv suficient pentru concluzia refrenului.

    În primul rând, Dumnezeu poate fi găsit pretutindeni, argument folosit de ambele părți, dar interpretat diferit: cei care contestă construcția Catedralei Mântuirii îl folosesc pentru a arăta că Dumenezeu poate fi găsit și în biserici mici (deși ei insistă că mai ales aici, confundând virtutea sufletească a smereniei cu dimensiunile locașului de cult); ceilalți afirmă că poate fi găsit și în catedrale, ceea ce justifică ridicarea Catedralei Mântuirii. Ce mai trebuie adăugat este că, din punct de vedere logic, nu decurge cu necesitate că dacă L-ai găsit pe Dumnezeu într-un anumit loc sau eveniment, acest loc sau detaliu biografic trebuie să se transforme într-o normă generală. Să nu uităm că Raskolnikov, personajul lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă, îl găsește pe Dumnezeu după comiterea unei crime, căindu-se și recunoscându-și fapta, dar aceasta nu justifică în niciun fel legitimarea crimei, pentru că ar fi absurd să cântăm că „Dumnezeu preferă crima”, dacă ținem seama că „Să nu ucizi” este una dintre cele zece porunci.

    În al doilea rând, a pretinde fără rest că știi ce preferă Dumnezeu este de fapt a cădea în idolatrie: înseamnă că L-ai înțeles deja pe Dumnezeu și că poți vorbi în numele Lui fără urmă de frică și cutremur, înseamnă, de fapt, a te propune pe tine însuți, în mod idolatru, ca normă pretins divină, înseamnă că ai un idol al lui Dumnezeu, bine cunoscut, la îndemână, ideologizat, și să practici o falsă și auto-suficientă credință. Ateii operează cu concepte bine definite ale lui Dumnezeu, pentru a le putea apoi critica riguros, observa un fenomenolog contemporan catolic, J.-L. Marion. Ori să nu uităm esențialul: Dumnezeu, așa cum ni L-a transmis Tradiția ortodoxă, este Dumnezeul cel necunoscut în ființa Lui, cel pe care mintea noastră nu-L înțelege niciodată fără rest, Cel care ne cheamă, ne judecă, ne așteaptă, ne iubește, Cel dincolo de conceptele rațiunii noastre, Cel de neajuns, Cel despre care am putea spune că preferă binele, pacea, dragostea, dar ar trebui în același timp să ne prăbușim înainte Lui, recunoscându-ne abisul ignoranței. Definițiile noastre sunt parțiale, ele doar trimit către taina înfricoșătoare, fără a avea pretenția că o epuizează. Desigur că Dumnezeu S-a făcut cunoscut în istorie prin Revelația Sa în Iisus Hristos și că ne este aproape; dar aceasta nu ajunge orgolios la o cunoaștere deplină a Tainei lui Dumnezeu. Credincioșii trăiesc misterul infinit al iubirii dumnezeiești în orice biserică, mare sau mică, ori de câte ori participă la slujbe sau chiar în orice alt loc ori împrejurare, dacă inima lor Îl caută cu sinceritate, devenind ea însăși o catedrală. Dar niciunul dintre acești credincioși n-ar trebui să aibă curajul să spună care este exact voia lui Dumnezeu într-o anumită problemă (dacă, în mod excepțional, n-a primit el răspunsul de sus, cum vedem uneori în viețile sfinților).

    Prin urmare, a fi atât de sigur de preferințele lui Dumnezeu în materie de dimensiuni ale unei biserici este un semn nu de smerenie, ci de orgoliu.

    Și încă ceva: repetițiile compulsive, ca să folosesc un limbaj psihanalitic, ale refrenului, par a ascunde altceva, fiindcă ele se comportă ca un simptom nevrotic (cu atât mai mult cu cât, în general, muzica ușoară nu prea repetă refrenele de peste treizeci de ori – dar în acest domeniu rog să mi se ierte ignoranța!). Ceea ce apare aici este, după opinia mea, ideologia (anti-creștină? anti-BOR? anti-Patriarhie?). Să te folosești de una dintre cele mai mari virtuți creștine, smerenia, pentru a promova orgoliul secular poate părea inteligent, dar este insidios și ipocrit. De fapt cred că tocmai această ipocrizie m-a umplut de amărăciune și m-a făcut să scriu acest text.

    UPDATE (11 aprilie 2016):

    De pe net adunate:
    - Smerenia devine un ambalaj prin care sunt promovate ideologii orientate vădit împotriva bisericii

    - Nu este chiar un act de smerenie să crezi că ai ajuns să știi cu precizie ce anume îi place cu adevărat lui Dumnezeu în materie de arhitectonică bisericească. Libertatea lui Dumnezeu e nesfârșită și în această privință.
    De unde știți voi că Dumnezeu nu iubește spațiile mari? L-ați întrebat voi pe Dumnezeu? E ca și cum ați spune că Dumnezeu iubește spitalele dar nu și catedralele. „Textierul” celor două strigăte este același. Vă rog reveniți-vă. Dumnezeu în mod sigur iubește Sfânta Sofia, Catedrala Sfântului Mormânt, Marea Lavră și multe altele mari și mici.
    Iubită Trupă, Nu mai derutați creștinii. Dumnezeu este peste tot.
    Simpatic un mesaj promomvat pe Facebook cu referire la artiștii care au participat la clipul Taxi: “Ajută-i să fie smeriți! Nu-i cumpăra, nu-i asculta, nu-i privi, nu-i citi..”
    Cultura dialogului e absolut necesară în spaţiul românesc
    Vasile Bănescu consideră oportună o întâlnire cu membrii trupei Taxi dimpreună cu ceilalţi artişti „pe care nimeni nu îi suspectează de rea credinţă”.
    Eu m-am gândit să vorbim cu cei din trupa Taxi, n-am făcut-o încă, dar consider că ar fi oportună o întâlnire cu aceşti oameni pe care nimeni nu îi suspectează de rea credinţă, niciodată nu a fost vorba despre asta la nivel oficial. (…) Personal mă gândesc la asta şi sper să reuşesc să organizez o asemenea întâlnire. Ar fi foarte bine dacă ar dori să fie prezenţi lângă această Catedrală, să o vadă şi, poate, să-şi reconsidere imaginea în legătură cu acest proiect. Repet, cred că aceşti oameni nu au avut acces, nici timp şi poate nici curiozitatea de a se apleca asupra unui asemenea proiect”, a spus Vasile Bănescu.




    UPDATE 18 aprilie:

    Declaratia lui GRIGORE LESE. 

    "Despre smerenie" - TAXI si prietenii

    la Universul Credintei, TVR



    Îmi veţi spune că se acordă prea multă atenţie unei melodii, unui act artistic. Că Biserica sau credincioşii ei n-ar trebui să se simtă lezaţi, e doar o opinie şi atât, „o metaforă”. E ceea ce mi-a reproşat şi editorul unui ziar, căruia i-am răspuns ceva de genul: „Haideţi să aduc problema în ograda dumneavoastră, să văd cum aţi reacţiona în locul nostru. Dacă eu, în calitate de purtător de cuvânt al unei instituţii cu vizibilitate mediatică, un om care vă poate influenţa cititorii, aş afirma public că am căutat profesionalism şi deontologie la publicaţia dumneavoastră, dar nu le-am găsit? Nu spun că nu există, doar că eu nu le-am putut sesiza (are şi prea multe pagini, de altfel...). Şi dacă aş adăuga: Eu cred că dumnezeul informaţiilor simple, nefiltrate, preferă blogurile personale şi conturile de Facebook, aţi cataloga afirmaţiile mele ca fiind un simplu drept la opinie? Aţi considera mesajul meu, susţinut şi de vreo 33 de personalităţi publice, drept o metaforă a unei epoci în care presa s-a compromis foarte mult, iar oamenii au învăţat să caute surse alternative de informare? Ori l-aţi considera un atac direct, punctual, la adresa credibilităţii publicaţiei pe care o conduceţi?”. Evident, nu am primit şi nici nu mai aştept vreun răspuns la aceste întrebări.
    Două lucruri mi-au atras atenţia în ultimele săptămâni: 
    1. emisiunea de divertisment realizată de Carmen Avram, în care distinsa doamnă făcuse rost de câţiva infractori spirituali – preoţi caterisiţi pentru abateri grave de la morala creştină (a se vedea lucrarea Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni) – autointitulaţi episcopi şi mitropoliţi în aşa-numita biserică paralelă, prezentându-i opiniei publice ca pe nişte modele demne de urmat şi, 
    2. Cântecelul liderului trupei „Taxi”, intitulat Despre smerenie, care – sub masca smereniei – dezvăluie ostilitatea autorului faţă de construirea Catedralei Mântuirii Neamului – unul dintre cele mai importante edificii iniţiate după 1990.
    Despre „Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni” am vorbit în alte circumstanţe şi de aceea, pentru moment, îl consider a fi un subiect închis; cu recomandarea pentru cei de bună-credinţă de a nu se lăsa înşelaţi, în vreun fel, de acei falşi slujitori.

    Cât despre cel de-al doilea subiect, trupa „Taxi”, într-un cântecel intitulat Despre smerenie – asumat de 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – face o pledoarie pentru bisericuţele din lemn, apostrofând bisericile generoase ca mărime, respectiv, Catedrala Mântuirii Neamului. Din păcate, smerenia exprimată în cântecelul amintit este una de natură carantanică, ce nu are nimic de-a face cu smerenia hristică. Probabil că, dacă autorii ar fi cântat suferinţa unor bisericuţe de lemn, care figurează pe lista monumentelor istorice, dar care sunt lăsate în paragină, le-am fi putut înţelege neliniştile smereniei. Şi apoi, astăzi, lemnul este apanajul Firmei Schweighofer, care, cu bună-ştiinţă, a decimat în ultimele decenii pădurile ţării. Din păcate, smerenia bisericuţelor din lemn a devenit pentru artişti doar un pretext de mustrare arogantă adresată Catedralei Mântuirii Neamului, - prinosul Ortodoxiei româneşti - care, din motive neînţelese de masa credincioşilor noştri, le-a provocat coşmaruri şi insomnii, vise şi vedenii; deşi se pare că treziţi de presiunea oamenilor de bun-simţ, vor acum să dreagă busuiocul, - vorba românului.

    În general, după cum se ştie, lucrările serioase se fac cu multe încercări şi ispite; aşa se întâmplă ori de câte ori se intenţionează să i se ofere câte un dar lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi filocalici spun că – atunci când se construieşte câte o biserică – toţi dracii din infern se răscolesc; după cum vedem, realitatea nu contrazice afirmaţia Sfinţilor Părinţi. Tocmai acum, în Postul Sfintelor Paşti, când încep şi lucrările de primăvară, semănătorul de zizanie şi-a scos oamenii la treabă. Vrea cu tot dinadinsul să semene „smerenie” peste Catedrala Mântuirii Neamului.

    Ca unul care am coordonat construirea a peste 350 de biserici în Arhiepiscopia Iaşilor – toate, deopotrivă, construite la cererea credincioşilor, din 1991 şi până în prezent, din încredinţarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care a iniţiat proiectul „Nici un sat fără biserică” – vreau să vă spun că, în majoritatea cazurilor, acolo unde s-a construit câte un astfel de edificiu, preotul a fost apostrofat, înjurat, reclamat, acuzat; însă – ce este mai dureros – nu de cei care ar fi fost îndreptăţiţi să o facă, în cazul în care preotul ar fi greşit, ci de către cei care – de la primirea certificatului de Botez – nu au mai avut nimic în comun cu Biserica. Acesta este, de fapt, războiul făţiş declanşat de Cel rău, care lucrează – din nefericire, iată – şi prin unii oameni potrivnici realizării unor deziderate nobile.

    Însă nu tot aşa se întâmplă atunci când se construieşte câte un loc nociv trupului şi sufletului; sau atunci când se legiferează câte o lege prin care se ridică la rang de virtute păcatele strigătoare la cer. Se pare că, atunci, diavolii – fiind stăpâni pe situaţie – jubilează nestingheriţi.

    Mă întreb: Au fost oare sinceri şi bine intenţionaţi cei care s-au lăsat antrenaţi în cântecelul Despre smerenie? Pe cât de vocali sunt împotriva Catedralei, prinosului adus de Ortodoxia românească Dumnezeului părinţilor noştri, pe atât de muţi au fost împotriva celui care – nomina odiosa – de la tribuna Parlamentului României – a cerut legalizarea prostituţiei şi a păcatelor contra firii?! Consider a fi o întrebare de bun simţ, care – sper – să nu-i deranjeze pe cei vizaţi, ci doar să-i trezească!

    Faptul că trupa „Taxi” – secundată de cele 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, pentru care, de altfel, Biserica se roagă la fiecare „Sfântă Liturghie” – ne recomandă smerenia, nu este un lucru rău; deşi, nu cred că ei ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă. Mai ales că printre ei sunt şi persoane străine învăţăturii şi credinţei noastre. Pe unii din grupul celor 33 – ortodocşi practicanţi care ar vrea să se roage într-o bisericuţă construită din lemn, fie ea şi „pe cheiul Dâmboviţei” – nu-i opreşte nimeni să o facă. Sunt sute de astfel de bisericuţe din lemn în întreaga ţară. Pe alţii din acelaşi grup, care sunt de alte confesiuni, îi rugăm să se roage în bisericile şi casele lor de adunare – că doar de asta le-au construit, ce e drep, nu din lemn. Probabil că au o altă înţelegere cu Dumnezeu despre care noi nu avem cunoştinţă. Totul este posibil!

    Ce ar fi însemnat ca poporul ales să-L fi adorat la nesfârşit pe Dumnezeu pe câmpurile Sichemului, Betelului, Beer-Şebei, Ghilgalului sau la Mamvri, Şilo, Miţpa, Ofra, Dan şi Ierusalim ori în acele locuri unde El, Dumnezeu, li Se revela? Faptul că Beţaleel şi Oholiab au construit – după planul dat de Dumnezeu lui Moise – Cortul mărturiei, cort care a însoţit poporul ales până la intrarea acestuia în Canaanul făgăduinţei, înseamnă că, nici lui Dumnezeu nu I-a plăcut să-Şi vadă credincioşii fideli expuşi intemperiilor. Dar, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu li S-ar mai fi revelat în acele locuri pe care ei – deja – construiseră jertfelnice din piatră.

    Iată că, lucrurile nu au stagnat, ci au evoluat, deoarece – după intrarea lui Israel în Canaan – s-au ridicat diferite altare – un fel de temple în miniatură – născute în jurul profeţilor. Iar mai târziu a fost ridicat – din zid, nu din lemn – Templul lui Solomon, după un plan inspirat de Dumnezeu. Acest templu va fi dărâmat mai târziu din temelii de Nabucodonosor (587 î.d.Hr.), dar refăcut – abia după şaptezeci de ani (516 î.d.Hr) – de Zorobabel, la îndemnul profeţilor Agheu şi Zaharia, tot din piatră.

    Însă, este lesne de înţeles că nu se putea merge la nesfârşit cu manifestarea adorării lui Dumnezeu pe câmpuri sau prin corturi; trebuia să se facă şi în acest sens nişte paşi în funcţie de cerinţele şi de numărul credincioşilor. Exact ca într-o familie: Atunci când numărul persoanelor sporeşte, familia trebuie să le creeze tuturor acestora un confort minim. Tot aşa şi cu bisericile noastre: Când ele devin neîncăpătoare numărul sau dimensiunea lor trebuie mărite, astfel ca închinătorii să se poată ruga lui Dumnezeu în tihnă; bineînţeles, în interiorul acestora, nu în exteriorul lor. Ştiut este faptul că cei care au rămas în afara corabiei lui Noe au murit din punct de vedere fizic dar şi spiritual.

    Desigur, bisericuţele din lemn, chiar dacă sunt expuse la incendii, şi-au avut şi îşi au frumuseţea, rolul şi rostul lor; nu contestă nimeni acest adevăr, deşi înaintea acestora au fost alese ca locuri de rugăciune peşterile rupestre şi chiar bisericuţele din paiantă. Însă atunci când realitatea pastoral-misionară din teren îţi cere altceva, tu – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – trebuie să te conformezi cerinţelor!

    De asemenea, ştiut este faptul că toate mănăstirile noastre au fost construite de ctitorii lor – preoţi, monahi, boieri sau domnitori, pe locul sau în preajma unor bisericuţe din lemn. Aşa se face că pe locul unor astfel de bisericuţe au fost construite adevărate opere de arhitectură şi artă cu rezonanţă în timp, în istorie şi în veşnicie. Cunoscutele biserici ale mănăstirilor Putna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Cozia, Curtea de Argeş, Hurez şi multe altele, sunt doar câteva exemple în acest sens. Probabil că dacă ierarhii şi sfinţii noştri voievozi din acea vreme ar fi constatat că situaţia impunea să le fi făcut de mărimea unor catedrale, le-ar fi făcut de dimensiunile acestora; deşi – pentru vremurile acelea – aceste biserici au fost considerate a fi adevărate catedrale. Dar, oare, când s-au construit aceste mănăstiri, vor fi fost şi pe atunci contestatari, având în vedere că ţara trecea prin fel de fel de încercări?! Posibil să fi fost, că doar nu trebuie să credem că a fost vreo vreme în care Cel rău şi viclean ar fi şomat. Numai că acei ctitori de atunci – ca şi cei de astăzi – n-au cedat presiunilor, ci au pus interesele Bisericii şi ale Ţării mai presus de dorinţele unora. Şi bine au făcut pentru că, graţie şi acestor mănăstiri am fost şi suntem cunoscuţi în întreaga lume. Vă spun ca cel care am fost timp de un deceniu muzeograf la Mănăstirea Putna şi care am vorbit zecilor de mii de pelerini din ţară şi străinătate despre aceste nestemate ale ţării noastre.

    Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului. Neamurile şi capitalele din jurul nostru au toate astfel de semne ale demnităţii: Serbia şi-a construit Catedrala Sfântul Sava din Belgrad pe când ţara era decimată de război. Bravo lor! Ungurii au la Budapesta Domul Sfântului Stefan; bulgarii te întâmpină cu Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Sofia; cehii cu Catedrala Sfântul Vitus din Praga; ruşii cu reconstruita Catedrală Hristos Mântuitorul din Moscova. Noi, românii, în numele cui şi pentru care motiv suntem îndemnaţi la demobilizare şi absenţă? În faţa lui Dumnezeu fiecare neam se prezintă cu slava lui. Catedrala Mântuirii Neamului va sta pe braţele poporului român dreptcredincios aşa cum stau în tablourile votive machetele bisericilor pe braţele voievozilor ctitori.

    Putem lipsi Europa – se întreba un mare gânditor – de asemenea edificii simbol? Nicidecum! Un astfel de edificiu, cred eu, ar trebui, după finalizare, să fie trecut pe o nouă listă cu minunile lumii întâmplate după 1990, după modelul Antichităţii. Din păcate, din şapte minuni ale lumii vechi: Statuia lui Zeus din Olimp, Piramida de la Gizeh, Mausoleul de la Halicarnas, Grădinile Suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria şi Templul zeiţei Artemis din Efes, cărora li s-a adăugat, pe la anul 225 î.Hr. şi a opta minune, Zidurile Babilonului, doar piramidele au mai rezistat dintelui vremii, de restul s-a ales praful. Ne bucură totuşi numele şi imaginile lor păstrate în cărţile de arhitectură.

    Dumnezeu ne-a preferat pe noi, cei de astăzi, pentru a fi susţinătorii construirii unui asemenea edificiu spiritual; această alegere a lui Dumnezeu ar trebui să ne onoreze! Nicidecum nu ar trebui să ne învrăjbească şi să ne creeze insomnii precum celor din videoclipul amintit. Fiţi încredinţaţi că de când au început lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului nu a sărăcit nimeni! Că este prea mare? Catedrala Mântuirii Neamului este mult prea mică – din punctul de vedere al suprafeţei – în comparaţie cu sutele de metri pătraţi ai bisericilor care au fost dărâmate sau afectate – prin translare – în timpul regimului de tristă amintire. Ca şi gazdă – indiferent de rangul eclezial pe care îl are – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – oricare dintre ei are obligaţia morală să le ofere credincioşilor tihnă în rugăciune. Tihnă! Doar numai cei care merg la biserică ştiu ce înseamnă să te rogi în tihnă; ceilalţi – care merg doar să ia lumină în noaptea de Sfintele Paşti – nu fac altceva decât să-şi dea cu presupusul. Într-o catedrală – indiferent de dimensiunile ei – te poţi simţi tot atât de bine ca şi într-o bisericuţă de 100 mp., adusă în discuţia videoclipului. Depinde de starea ta sufletească. Mărimea unei catedrale trebuie gândită şi în perspectiva, că, un asemenea edificiu nu se construieşte în fiecare an.

    Nu construirea acestui edificiu stă în calea prosperităţii ţării, ci modul defectuos în care se administrează şi se chiverniseşte ţara şi averea ei. Nu trebuie de uitat faptul că, statul a beneficiat de pe urma Bisericii – dincolo de proprietăţile Bisericii luate cu japca – de şcoli, spitale, grădiniţe, azile, orfelinate, case sociale etc.; pe când, Biserica – astăzi – stă la mila şi îndurările celor care diriguiesc destul de stângaci destinele ţării. Şi pentru ca să vă lămuriţi că afirmaţiile reflectă realitatea – că prea mult caz se face pe seama unor sume infime primite de la stat de către Biserică – am să vă aduc în atenţie o situaţie concludentă: În anul 2015, Biserica a primit de la stat 0, 04 miliarde pentru construirea de biserici şi 0, 28 miliarde pentru salariile clerului. În acelaşi an, pentru sănătate s-au alocat 30 miliarde; pentru Ministerul Sănătăţii 7 miliarde, iar pentru CNAS 23, 19 miliarde. Nu-i aşa că este o împărţeală rezonabilă?! Aşadar, nu construirea catedralei a păgubit sau sărăcit ţara, ci alţii sunt cei care lucrează în acest sens.
    Dar să revenim! Cântarea liderului formaţiei „Taxi” Despre smerenie – asumată de cele 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – este o cântare tendenţioasă, care – sub masca smereniei – sabotează construirea Catedralei Mântuirii Neamului; altfel, nu-mi pot explica expunerea amănunţită a spaţiilor acesteia în care – cum spune compozitorul partiturii – „nu L-ar fi găsit pe Dumnezeu”. Bag seamă că, în noaptea respectivă, autorului i-a trebuit ceva timp ca să hălăduiască prin toate spaţiile noii catedrale, fie chiar şi în vis. Până când şi suprafaţa de teren alocată construirii acestui edificiu, n-a ezitat să o aducă în atenţia opiniei publice însă, din păcate, nu şi miile de hectare confiscate Bisericii de Statul Român. Probabil că s-ar fi trezit din reverie, sau poate că acest amănunt, i-ar fi făcut rima textului imposibilă. Rima bată-o vina! Oricum, înclin să cred că „nu L-a găsit pe Dumnezeu” pentru că a fost rău intenţionat.

    Ilustra operă a liderului trupei „Taxi” – asumată de cele 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, ce e drept, încă nepremiată de vreun for academic! – se încheie cu un citat din Scrisorile Sfântului Apostol Petru. Citatul este străin de contextul cântecului, dar, subliminal, mesajul de încheiere este împotriva preoţilor: „Pe preoţii cei dintre voi” îi rog: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ... nu pentru câştig urât, ci din dragoste; ... şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie” (Petru 5, 1-5).

    Este un citat care nu are nevoie de comentarii, ci doar de o precizare în legătură cu „câştigul urât”. Ca unul care cunosc realitatea din teren, vă asigur că un preot nu câştigă într-un an cât câştigă un cântăreţ sau o formaţie, indiferent de ce nume poartă, la o petrecere sau la un spectacol. Aşa că despre „câştigul urât” să-i lăsăm să vorbească pe cei care chiar trăiesc onest şi cinstit.

    Să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care iubeşte şi piatra nu numai lemnul, că doar amândouă sunt opera Lui, că ţara noastră nu a avut mulţi astfel de visători, că ar fi rămas milioanele de credincioşi fără de biserici.

    Aş încheia cu un sfat de bun simţ: în viaţă dacă nu poţi susţine o lucrare sfântă, nici nu te opune acesteia, ca nu cumva să atragi mânia lui Dumnezeu asupra ta!

    Un comentariu:

    1. Se intampla ca in filmul "Wag the dog", cand artistii sunt chemati in sprijinul propagandei: https://www.youtube.com/watch?v=CNo0BicRM8k . Asta pentru a muta interesul publicului de la problema reala. Privit trailer-ul si filmul!

      RăspundețiȘtergere