Înaltul, Mitropolia și portbagajul. "Doamne, Îți mulțumesc că Te-ai încăput în atâtea inimi, și nici pe a mea nu ai uitat-o! Dar oare câte inimi de oameni pribegi sunt pe aceste pământuri, în care Tu nu ai loc?!"

Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia".(Matei 10, 7-12)

Era toamnă și cursurile la facultate erau în toi, toți erau preocupați de noul an școlar… Prin campus se auzise că o să treacă prin oraș Înaltu’; că se tot vorbea să se deschidă parohie, să poată să aibă și românii slujbă pe limba și pe tradiția lor.

Am auzit și eu că vine Înaltu’, dar nu am înțeles prea bine, mărturisesc, dacă era vorba de un episcop care era înalt de statură sau așa se zicea la „cel mai mare”. Trebuie să recunosc că nici când ne-am văzut pentru prima dată și am remarcat statura înaltă nu am înțeles prea bine care era adevăratul motiv pentru care toți îl numeau Înaltu’.

Adevărul este că am fost tentat să merg și eu la întâlnirea care urma să aibă loc într-o cameră de cămin (résidence) cu Înaltu’, ca să se vorbească de noua parohie, decât să stau la cursurile de mecanică din acea după-amiază, care oricum păreau destul de complicate la acea vreme și nu dădeau o perspectivă prea strălucită pentru examene. Mai mulți colegi chiar m-au îndemnat „să-i reprezint la întâlnire, că nu puteau veni”, ca să „fie mai multă lume”, chiar dacă nu am înțeles eu prea bine cum se făcea să fim mai mulți în felul acesta.

Înaltu’ venea de undeva din sud, din Italia, vizitase mai multe comunități și urca spre Paris, motiv pentru care s-a și oprit la noi, într-o cameră modestă de cămin, unde de-abia am încăput o duzină de persoane (eu am stat în picioare, că nu se mai găsiseră nici prin vecini atâtea scaune).

Adevărul e că nu-mi aduc aminte mai nimic din ce s-a discutat, însă felul blând de a fi al Mitropolitului, vocea domoală, convingătoare, care aducea o pace profundă, ne-a convins și chiar ne-a dat curaj să căutăm un spațiu cât mai repede pentru a putea pune bazele noii parohii. Ne simțeam extraordinar cu toții, orice spunea Înaltu’ părea ca și realizat, deja vedeam biserica, slujbele, simţeam mirosul de tămâie, auzeam strana care psalmodiază… Am fost duși preț de câteva ore într-o altă lume.

S-a apropiat seara și fiecare a trebuit să plece la treburile sale, mai ales că și Înaltu’ trebuia s-o pornească la drum, mai avea cale lungă până la Paris. Fără să vreau, m-am trezit dintr-odată singur cu Mitropolitul și urma să-l conduc la mașină și să-i indic calea către autostradă (la acea vreme nu erau GPS-uri), iar eu eram singurul care nu se grăbea nicăieri, oricum cursurile se terminaseră de mult.

Mergând prin cartier până la locul unde îşi parcase Înaltu’ maşina, plin de emoții și nevrând să par nepoliticos că nu scot o vorbă, mai ales că toată după-amiaza nu scosesem un cuvânt, ci doar visasem şi trăisem în acel vis toate slujbele posibile la noua biserică ce urma să se deschidă, mi-am luat inima în dinți și am zis: Înaltpreasfinția Voastră, da’ unde este Mitropolia noastră?

Nu pot ascunde faptul că, pe moment, mi s-a părut destul de potrivită întrebarea și, cumva, am răsuflat ușurat că nu am spus vreo prostie în fața unui om așa de mare și înalt, și să-i fac astfel de rușine pe toți colegii „pe care i-am reprezentat”.

Înaltu’ a zâmbit blând și a zis: Hai să vezi!

Pe moment m-am speriat un pic, mă întrebam în sinea mea unde trebuie oare să mergem, că doar nu trebuie să mă duc până la Paris; însă, în timp ce încercam eu să înțeleg cele zise de Mitropolit, ajungem pe o străduță mică, unde pe dreapta era parcat un Citroen Xsara Picasso; Înaltu’ deschide portbagajul și, cu un zâmbet și mai mare, îmi zice: Uite mitropolia noastră! Vezi, acolo am veșmintele, mitra… în dreapta am geanta cu toate actele… acolo e valiza cu haine, am și tricherul și dicherul, Evanghelia, Liturghierul, lucrurile de slujbă…

Înaltu’, cu o voce atât de blândă și duioasă, îmi arăta cu o oarece bucurie fiecare lucru pe care îl avea aranjat într-o ordine perfectă în portbagaj… Cuvintele curgeau agale, dar eu nu m-am putut abține să nu vărs mai multe lacrimi, chiar dacă la un moment dat am încercat să le ascund… Încăpuse în acel portbagaj nu doar Hristos, … era o biserică întreagă, era Mitropolia noastră.

Este adevărat că atunci S-a încăput și în inima mea Hristos, s-a încăput și noua parohie care la scurt timp s-a și deschis; s-a încăput dorul de a-L duce pe Hristos și în alte locuri, în alte inimi, să încapă și în viața altora, să aducă lumină și bucurie, speranță, dragoste și curaj și în sufletele cele risipite, necăjite, întristate, uitate de lume și de toți...

Mașina a pornit din loc. Înaltu’ m-a binecuvântat de pe geam încă o dată, iar apoi l-am pierdut în zare. Am rămas vreme de câteva minute bune în mijlocul străzii, poate și mai mult, cine își mai aduce aminte? și nu puteam să-mi revin… Am înțeles atunci un lucru extraordinar: e destul să–I faci loc lui Hristos în viața ta, în propria ta inimă, care e plină cu tot fel de lucruri inutile (ca într-un adevărat portbagaj), iar când intră Hristos acolo, dispar toate și nu mai e loc de ceartă, de gânduri rele, de vorbe, de supărări sau întristări; se curățește inima și toate se vindecă.

De atunci au trecut aproape 15 ani… și, ajungând în Italia, de fiecare dată când văd un preot de-al nostru cu cristelnița în portbagaj și cu geanta în care are Evanghelia, Liturghierul, sfintele vase și alte lucruri de slujbă, îmi scapă acea lacrimă care m-a dat de gol și în fața lui Înaltu’. Căci mă gândesc cât de simplu lucrează Domnul cu noi și de fiecare dată Se smerește și vine la noi în orice condiții am fi. De la peștera din Betleem și până la cele mai modeste bisericuțe, săli luate cu chirie, cripte și tot felul de spații împânzite în întreagă Europă, Hristos Își găsește loc și vine la noi.

Nu pot să uit acea întâlnire, căci văd mereu cum lucrează Domnul, zi de zi, duminică de duminică, lună de lună, an de an, și tot mereu Își face loc în tot mai multe inimi.

Doamne, Îți mulțumesc că Te-ai încăput în atâtea inimi, și nici pe a mea nu ai uitat-o! Dar oare câte inimi de oameni pribegi sunt pe aceste pământuri, în care Tu nu ai loc?!… Inimi întristate, inimi părăsite, inimi descurajate și la limita tuturor puterilor, inimi care au fost rănite și nu s-au vindecat, inimi care vor să Te cunoască, dar nu știu unde să Te găsească, inimi care tânjesc după Tine și nu știu cum să se roage, inimi care nu au fost cercetate, dar aleargă după adevăr, inimi care iubesc și nu sunt iubite, inimi care caută binele și fapta cea dreaptă, dar mereu se pierd pe cale… Inimi și inimi...

Doamne, nu ne lăsa!

Arhimandrit Atanasie

Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului - Roma

1. La acea vreme când Mitropolia „era în portbagaj”, se aflau în toată Europa Occidentală și Meridională vreo 30 de parohii. Astăzi sunt peste 600 de comunități bine organizate. Totul a început de la o persoană care L-a purtat sute de mii de kilometri pe Hristos cu sine în mașină și L-a adus în inimile oamenilor, iar ei, la rândul lor, duc mai departe mesajul Evangheliei. Asta e Taina Misiunii.

Sursa web: Ortodoxia Tinerilor, Înaltul, Mitropolia și portbagajul

Articol din Revista Apostolia, nr. 96, Martie 2016