Demostene Andronescu : "Intoarcerea din cruciada"

Miscarea de rezistenta din Romania nu a fost infranta atunci cand membrii ei au umplut temnitele, ci mult mai tarziu, in 1964, cand acestia nu din "marinimia" impilatorilor, ci datorita conjuncturii politice internationale, au fost pusi in "libertate".

Pentru ca opresiunea revigoreaza si intareste, regimul inuman la care au fost supusi cei din inchisori le-a sporit acestora indarjirea si le-a intarit credinta ca dreptatea este de partea lor. Pierzandu-si o "libertate" iluzorie, multi au dobandit, intre zidurile temnitelor si in lanturi, adevarata libertate, care le-a dat taria sa continue, pe alte planuri si cu alte mijloace, lupta impotriva prigonitorilor. De data aceasta lupta lor era insa dusa in spirit - si spiritul nu poate fi invins de forta bruta.

In aceste conditii, "eliberarea", pe care ei nu aveau cum sa nu o accepte, departe de a fi fost un "triumf", a fost mai degraba, asa cum a prefigurat poetul, o jalnica "intoarcere din cruciada". Alungati inapoi, in timp si in istorie, din "eternitatea" pe care le-o oferea temnita, ei au devenit vulnerabili. Extrem de vulnerabili. Nevoiti, pentru a putea supravietui, sa se adapteze noilor realitati si sa faca, pentru aceasta, concesii, atat stapanirii, cat si vietii de zi cu zi, ei au renuntat, de fapt, la lupta, considerandu-se, cel putin deocamdata invinsi. Unii dintre ei si-au mai pastrat, imbalsamat si ascuns pe undeva, prin tainitele sufletului, idealul, dar cei mai multi au renuntat sa mai viseze si, constientizand ca in aceasta existenta nu se mai pot realiza decat pe plan biologic, si-au intemeiat familii, "cumintindu-se".  Doar foarte putini au avut taria sa continue, pe alte temeiuri si cu alte mijloace, lupta, constienti fiind ca pentru aceasta indrazneala vor intra, din nou, in temnita. Printre acestia din urma, nu pot sa nu-l amintesc pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa din Bucuresti, pe Traian Anderca din Timisoara sau pe Grigore Caraza din Piatra Neamt, care, lucizi, fara sa braveze, au luat atitudine impotriva unor samavolnicii ale stapanirii. Mai ales cazul parintelui Calciu mi se pare emblematic. "Ca sa fii tare, trebuie sa  fii singur". Or, parintele Calciu, cand a inceput sa predice, de la amvon, impotriva ateismului si daramarii bisericilor, nu mai era singur. Avea de-acum sotie si copil. Si totusi nu a pregetat sa o faca, intrand din nou, pentru aceasta indrazneala, in "eternitatea" temnitei.

Temnitele din Romania au inceput sa se populeze imediat dupa incheierea criminalului act de la 23 august 1944, prin care hoardele bolsevice "au fost invitate" sa ne cotropeasca tara. Si pentru ca a venit vorba de 23 august, ma simt obligat sa deschid o paranteza pentru a face cateva consideratii in legatura cu un ultim si incalificabil afront adus poporului roman de "stapanirea" actuala,  care, nici mai mult nici mai putin, pledeaza, prin glasul presedintelui tarii, pentru reluarea sarbatoririi acestui nefast eveniment.  "Eu cred ca este o datorie a noastra, patriotica - a spus presedintele Iliescu pe la jumatatea lunii iulie 1995 - de a marca acest moment. Este o datorie politica de a deschide calea unei judecati cu capul limpede, debarasati de orice fel de prejudecati politice, ideologice. Am vazut asta chiar din scrisorile unor veterani, oameni care... au participat la acest moment de cotitura in istoria tarii, care a insemnat pentru salvarea tarii un moment esential... Daca nu ar fi fost 23 August, altfel arata Romania astazi".

Da, si noi suntem de acord ca "este o datorie a noastra", "patriotica" chiar, sa ne amintim de acest eveniment, dar sa ne amintim de el ca de "ciuma lui Caragea", de exemplu, nu pentru a-l aniversa, ci pentru a-l comemora ca pe o nenorocire, eventual cu drapelul in berna, caci prin acest act de tradare (caci tradare a fost) Romania a intrat in lunga noapte comunista. Suntem de acord, de asemenea, ca acest moment "este un moment de cotitura in istoria tarii", dar de cotitura spre dezastru, nu spre salvare cum pretinde presedintele Iliescu, dupa cum suntem de acord si cu afirmatiasa ca "daca nu ar fi fost 23 August, altfel ar fi aratat Romania astazi", adica, completam noi, nu ar fi aratat atat de jalnic ca astazi. Sunt unele voci care sustin ca prin acest act, razboiul a fost scurtat cu, cel putin, sase luni. Probabil ca asa este, dar ce avantaje am avut noi de pe urma acestui fapt? Nici unul. Dimpotriva, "ciuma rosie" ne-a cotropit si s-a instalat in tara noastra cu sase luni mai devreme, timp in care multe se puteau intampla. De asemenea, se mai spune ca, acceptand aceasasta "capitulare fara conditii" (caci aceasta a fost acest nefericit act), s-au salvat multe vieti omenesti. Inexact. Daca punem la socoteala doar cei peste 180.000  de soldati, subofiteri si ofiteri romani luati prizonieri de rusi dupa incetarea ostilitatilor, dintre care nu s-au mai intors acasa decat cateva mii, precum si cele cateva zeci de mii de morti de pe frontul de vest, fara sa mai adaugam si pierderile colaterale, ajungem la concluzia ca, in acest caz, pierderile au fost mai mari decat daca continum lupta, aparandu-ne. Desigur, pana la urma, razboiul tot l-am fi pierdut, dar l-am fi pierdut onorabil, cu capul sus, iar situatia ulterioara a tarii nu ar fi fost, nici intr-un caz, mai rea decat a fost incheind acest rusinos si degradant "armistitiu".

Dar sa inchidem aceasta paranteza si sa revenim la problema de care ne ocupam, si anume, cea a detinutilor politici. Spuneam ca temnitele din Romania au inceput sa se populeze imediat dupa incheierea dezonorantului act de la 23 august. Mai intai, sub pretextul "defascizarii" tarii, inca inainte de terminarea razboiului, au fost epurate Armata, Politia, Justitia, Administratia publica, Scoala, si locul celor indepartati a fost luat de elemente mai slab pregatite profesional, dar sigure din punct de vedere politic. Apoi, sub diferite pretexte, in randurile celor "epurati" au inceput arestarile. Imediat ce armatele "eliberatoare" ne-au invadat tara a fost decapitata armata regala romana. Zeci de generali si sute de ofiteri si subofiteri, precum si simpli ostasi care luptasera pe frontul de Est au fost arestati si condamnati la ani grei de inchisoare, pentru pretinse crime de razboi sau crime impotriva umanitatii. Majoritatea acestora, fiind oameni in varsta, au sfarsit in inchisoare. Eu nu stiu ca vreunul dintre generalii arestati atunci sa mai fi apucat "ziua eliberarii". Cam in acelasi timp, au fost arestati politistii, care au fost acuzati de maltratarea comunistilor si de asuprirea clasei muncitoare, adica de crime impotriva umanitatii. Ei au format un lot aparte si, dupa condamnare, au fost incarcerati in inchisoarea Fagaras. Ca si in cazul militarilor, majoritatea acestora au sfarsit in temnita.

Dupa "alegerile" din noiembrie 1946, a venit randul sa fie arestati oamenii politici: sefi de partide, fosti ministri, in guvernul antonescian si chiar in unele guverne interbelice, intelectuali considerati ideologi fascisti, si apoi, in valuri succesive, simpli membri ai partidelor zise istorice (Partidul National-Taranesc, Partidul Liberal si Partidul Social-Democrat). Practic, atunci a fost aproape complet lichidata intreaga clasa politica romaneasca. Au fost regizate, cu aceasta ocazie, cateva procese care au facut senzatie in epoca. Este suficient sa amintim, in acest sens, doar de "procesul fruntasilor national-taranisti", intentat "unei bande de spioni, conspiratori si derbedei fascisti", cum caracteriza Silviu Brucan, in editorialul din ziarul Scanteia (14 septembrie 1947), lotul capeteniilor national-taraniste, in frunte cu Iuliu Maniu si Ion Mihalache, judecat in toamna aceluiasi an. Este de prisos sa mai amintim acuzatiile rizibile care li s-au adus acestor oameni si felul in care a fost regizat procesul. Amintim doar ca atat Iuliu Maniu, cat si Ion Mihalache au fost condamnati la temnita grea pe viata si apoi "ucisi" prin aplicarea unui regim carceral de exterminare. Aceeasi soarta au impartasit-o si liderii Partidului National Liberal, precum si cei ai Partidului Social-Democrat, fractiunea Titel Petrescu.

Dupa lichidarea clasei politice, a urmat la rand tineretul studios, care era, in marea lui majoritate, legionar. Intr-o singura noapte (15 spre 16 mai 1948) au fost arestati, din toate centrele universitare ale tarii, peste 4000 de studenti si pentru vini reale sau imaginare, au fost judecati si condamnati. Ulterior, acestia au format "materia prima" pentru malaxorul de la Pitesti. Ce a fost Pitestiul, si ce consecinte a avut acest "diabolic experiment" asupra tinerilor din randul carora urma sa se recruteze viitoarea elita intelectuala si politica a tarii, se stie. Ceea ce nu se stie - sau, mai exact, nu se intelege - este faptul ca distrugerea, atunci, a acestui segment social a creat un hiatus in evolutia normala a societatii romanesti, hiatus care este responsabil de sterilitatea intelectuala si politica de mai tarziu. Acestia nu au fost insa singurii studenti din Romania arestati. Dupa momentul mai 1948, au urmat valuri succesive de arestari, astfel ca, pana prin 1960, aproape fiecare promotie de studenti si-a dat obolul de jertfa in lupta impotriva urgiei comuniste.

In 1949, o data cu demararea actiunii de colectivizare a agriculturii, a inceput arestarea si in randurile taranimii. Colectivizarea s-a infaptuit in mai multe etape, culminand cu cea de la inceputul anilor '60, cand a fost anuntata, cu surle si trambite, terminarea ei cu succes si lichidarea chiaburimii ca patura sociala explotatoare. In toata aceasta perioada au fost arestati, pentru intimidare, dar si din alte ratiuni, zeci de mii de tarani care, judecati sau nejudecati (intre timp fusese inventata..." pedeapsa administrativa"), au fost intemnitati sau trimisi in lagare de munca fortata si in mine de plumb. Nu gresim, cred, daca afirmam ca taranimea a fost clasa sociala cea mai napastuita in aceasta perioada de grea cumpana pentru poporul roman. Si cand spun acest lucru nu ma refer doar la arestari, ci si la alte metode de siluire si impilare: deportari, stramutari, dezradacinari, actiuni programate de distrugere a satelor, etc., etc.

Si deodata, incepand de pe la sfarsitul anului 1961, arestarile s-au rarit si au inceput "eliberarile". Mai intai, in ianuarei 1962, au fost pusi in "libertate" cei bolnavi irecuperabili: tebecistii, ciroticii, distroficii si foarte multi bolnavi psihic. "Ii trimitem sa moara acasa", a motivat cinic un ofiter politic eliberarea lor. A urmat, in diferite etape, eliberarea celor considerati "reeducati", care a culminat cu marea "slobozenie" care a avut loc in lunile iulie si august 1964, cand, pe baza unui decret de gratiere, toti detinutii politici au fost pusi in "libertate". Aceasta "eliberare" a insemnat, de fapt, asa cum am aratat mai sus, infrangerea miscarii de rezistenta din Romania. Ceea ce s-a intemplat in 1989, revolutie sau lovitura de stat, s-a intamplat prea tarziu pentru ca fostii luptatori anticomunisti sa mai fie apti, atat fizic, cat si sufleteste, sa poata contribui la lupta de redresare moral-spirituala si materiala a tarii pustiite de cataclism, si s-a intamplat prea devreme ca, savarsindu-se cu totii din viata, sa fi intrat in legenda...

Sursa:Reeducarea de la Aiud - Peisaj Launtric ; Memorii si versuri din Inchisoare de Demostene Andronescu

PAGINI WEB:

http://marturisiri.ablog.ro/2009-06-12/literatura-nchisorilor-comuniste-demostene-andronescu.html

Despre mladierea vocii in timpul rostirii rugaciunii lui Iisus

- Măreţia rugăciunii lui Iisus se descoperă din însăşi forma ei, fiind alcătuită din două părţi: prima, care cuprinde cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ne duce cu mintea la istoria vieţii lui Iisus Hristos sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, „cuprinde în sine pe scurt întreaga Evanghelie”; partea a doua, adică miluieşte-mă pe mine, păcătosul, ne pune înainte istoria neputinţei şi păcătoşeniei noastre. Am băgat astfel de seamă că nu poţi rosti într-un chip mai înţelept, mai adânc şi mai potrivit dorinţa şi cererea unui biet suflet păcătos şi smerit decât prin cuvântul: „miluieşte-mă”. Nici un alt cuvânt nu este atât de rotunjit şi plin ca acesta. De pildă, dacă am spune: „iartă-mi păcatele”, „slobozeşte-mi fărădelegile”, „îndepărtează-mi nelegiuirile”, am scoate la iveală o simplă cerere de izbăvire de pedeapsă, care nu e decât urmarea unei temeri sfioase şi a unui suflet delăsător. Pe câtă vreme cuvântul „miluieşte-mă” nu exprimă numai simpla dorinţă de a primi cele cerute sub imboldul fricii, ci înfăţişează un strigăt de adevărat fiu al dragostei, care nădăjduieşte spre mila lui Dumnezeu şi care-şi recunoaşte cu toată smerenia neputinţa în ce priveşte tăierea voii şi vegherea duhovnicească. Este strigătul care cere îndurarea, adică mila, şi care vine ca un dar al Duhului puterii lui Dumnezeu, al Duhului care ne întăreşte ca să stăm împotriva ispitelor şi să biruim aplecarea spre păcat. El se poate asemăna cu strigătul unui cerşetor plin de datorii care-l roagă pe milostivul său binefăcător nu numai să-i ierte datoria, ci să-i mai facă şi alte binefaceri şi să-i fie milă de sărăcia lui cea mai de pe urmă. Această adâncă rostire: „miluieşte-mă” parcă ar vrea să spună: „Stăpâne Prea îndurate, iartă-mi păcatele şi ajută-mă să-mi îndrept viaţa, trezeşte-mi râvna spre împlinirea poruncile Tale fără lenevire, fie-Ţi milă de mine, iertându-mi păcatele săvârşite şi adunându-mi împrăştiata minte, voinţa şi inima numai în Tine.”

[...]

- Iţi voi mai povesti, îmi zise dânsul, despre mlădierea vocii în timpul rostirii rugăciunii lui Iisus.[...]

De multe ori mi s-a întâmplat să aud felul cum mulţi dintre creştinii cu frica lui Dumnezeu rostesc cu gura rugăciunea lui Iisus, potrivit poruncii cuvântului dumnezeiesc şi predaniei Sfintei Biserici şi cum o săvârşesc nu numai în rugăciunile de acasă, ci şi în biserica Domnului. Dacă ascultăm cu luare-aminte si cu bunăvoinţă rugăciunea rostită în şoaptă, putem băga de seamă, spre folosul nostru sufletesc, că la cei mai mulţi mlădierea glasului în vremea rugăciunii este felurită. Şi anume: unii după ce ridică tonul la primul cuvânt al rugăciunii, adică după ce rostesc „Doamne”, isprăvesc toate celelalte cuvinte cu vocea egală şi în coborâre. Alţii, începând rugăciunea de la tonul cel mai de jos, îl înalţă la mijlocul rugăciunii, adică la cuvântul „Iisuse” şi, după ce scapă un strigăt, termină celelalte cuvinte din nou printr-o treptată coborâre a tonului, ca la început. Unii încep şi prelungesc cuvintele de la începutul rugăciunii cu un ton neted şi scăzut, dar la ultimul cuvânt, adică la „miluieş-te-mă”, ridică deodată tonul cu multă încântare. Iar alţii, când rostesc întreaga rugăciune, adică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, nu ridică vocea decât la „Fiul lui Dumnezeu”. Ia aminte, rugăciunea e una şi aceeaşi! Creştinii pravoslavnici păstrează şi împărtăşesc aceeaşi credinţă. Toată lumea ştie că această rugăciune, care e cea mai înaltă şi cea mai însemnată dintre toate rugăciunile, cuprinde două părţi: „Doamne Iisuse” şi cererea milei faţă de noi. Pentru ce, dar, nu toţi rostesc la fel, când e vorba de mlădierea vocii? De ce atunci când sufletul se umileşte şi se exprimă într-un mod deosebit de ridicat şi încordat nu-şi înalţă vocea în unul şi acelaşi loc, ci în anumite locuri, potrivite fiecăruia? Poate că mulţi vor răspunde la această întrebare arătând că tonul este rezultatul unei deprinderi sau al unui exemplu luat de la alţii, sau al unui anumit fel de a înţelege lucrurile sau că, în sfârşit, totul atârnă de uşurinţa şi iscusinţa cu care orice om este în stare să rostească cuvintele… Eu însă am o părere cu totul deosebită. Mie îmi place să descopăr aici ceva mai înalt, ceva ce rămâne necunoscut nu numai pentru cel ce ascultă, ci chiar celui ce se roagă. Nu este oare aici o tainică mişcare din partea Duhului Sfânt, care „vine în ajutor slăbiciunii noastre” şi „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26), tocmai pentru că noi nu ştim cum să ne rugăm şi ce să cerem?! Dacă fiecare se roagă în Numele lui Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, potrivit vestirii Apostolului, atunci Sfântul Duh, care lucrează în taină, „dând duhul rugăciunii celui ce se roagă”, totodată, după puterea fiecăruia, dă harul Său nepreţuit şi binefăcător; unuia îi dă o cucernică frică de Dumnezeu, altuia dragoste, altuia credinţă puternică, altuia umilinţă şi aşa mai departe. Din această cauză, cel ce a primit darul binecuvântării şi proslăveşte stăpânia Atotţiitoru-lui rosteşte, în rugăciunea lui, cu un deosebit simţământ şi cu o mare bucurie cuvântul „Doamne”, prin care el înţelege măreţia şi puterea Făcătorului lumii. Cel ce a primit în inimă tainica revărsare de dragoste este încântat în mod special şi e pătruns de dulceaţă când rosteşte „Iisuse Hristoase”, aşa cum un oarecare călugăr bătrân simţea, la simpla auzire a Numelui lui Iisus, o deosebită căldură şi dulceaţă plină de dragoste, chiar atunci când acest cuvânt era pomenit într-o simplă convorbire. Cel ce crede cu o tărie nezdruncinată în dumnezeirea lui Iisus Hristos, cea de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, se înflăcărează şi se întăreşte mai mult în credinţă când pronunţă cuvintele „Fiul lui Dumnezeu”. Cel ce a primit darul smereniei şi-şi dă seama până în adâncul sufletului de propria sa neputinţă rosteşte cuvântul „miluieşte-mă” cu inima înfrântă şi plină de umilinţă, iar în timpul când rosteşte această parte din urmă îşi revarsă cuvintele şi simţămintele cu o deosebită încordare, punându-şi nădejdea în mila lui Dumnezeu şi scârbindu-se de propriile sale căderi. Eu cred că acestea sunt cauzele feluritelor mlădieri de voce care se observă în vremea rostirii rugăciunii ce se face în Numele Domnului nostru Iisus Hristos!… Iar cu ajutorul acestor mlădieri putem înţelege, spre slava lui Dumnezeu şi spre propria noastră întărire, simţămintele de care e pătruns fiecare, precum şi darurile duhovniceşti primite de sus.

La cele spuse mai sus, unii mi-au răspuns astfel:

- Pentru ce toate aceste semne ale tainicelor daruri duhovniceşti nu se ivesc deodată într-un singur mănunchi? Căci atunci s-ar pătrunde nu numai un singur cuvânt, ci toate laolaltă, de o înaltă şi egală mlădiere a vocii celui ce se roagă…

Eu însă le spuneam următoarele:

- Dacă Dumnezeu îşi împarte darurile cu înţelepciune, dându-i fiecăruia un dar deosebit, potrivit puterilor lui, aşa cum se vede în Sfânta Scriptură, atunci cine are dreptul să ispitească şi să pătrundă cu mintea sa mărginită în rânduielile harice? Oare lutul nu se află sub stăpânirea olarului, care are puterea să facă din tină orice ar voi?

Sursa: Pelerinul Rus

Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.

În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.

Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.

Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-ar fi înspăimântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot ca pe capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!

Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:

- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.

„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”

Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trezvie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, în măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ruga şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Sursa: http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2007/12/28/pelerinul-rus/#povestirea5