Miscarea de rezistenta din Romania nu a fost infranta atunci cand membrii ei au umplut temnitele, ci mult mai tarziu, in 1964, cand acestia nu din "marinimia" impilatorilor, ci datorita conjuncturii politice internationale, au fost pusi in "libertate".
Pentru ca opresiunea revigoreaza si intareste, regimul inuman la care au fost supusi cei din inchisori le-a sporit acestora indarjirea si le-a intarit credinta ca dreptatea este de partea lor. Pierzandu-si o "libertate" iluzorie, multi au dobandit, intre zidurile temnitelor si in lanturi, adevarata libertate, care le-a dat taria sa continue, pe alte planuri si cu alte mijloace, lupta impotriva prigonitorilor. De data aceasta lupta lor era insa dusa in spirit - si spiritul nu poate fi invins de forta bruta.
In aceste conditii, "eliberarea", pe care ei nu aveau cum sa nu o accepte, departe de a fi fost un "triumf", a fost mai degraba, asa cum a prefigurat poetul, o jalnica "intoarcere din cruciada". Alungati inapoi, in timp si in istorie, din "eternitatea" pe care le-o oferea temnita, ei au devenit vulnerabili. Extrem de vulnerabili. Nevoiti, pentru a putea supravietui, sa se adapteze noilor realitati si sa faca, pentru aceasta, concesii, atat stapanirii, cat si vietii de zi cu zi, ei au renuntat, de fapt, la lupta, considerandu-se, cel putin deocamdata invinsi. Unii dintre ei si-au mai pastrat, imbalsamat si ascuns pe undeva, prin tainitele sufletului, idealul, dar cei mai multi au renuntat sa mai viseze si, constientizand ca in aceasta existenta nu se mai pot realiza decat pe plan biologic, si-au intemeiat familii, "cumintindu-se". Doar foarte putini au avut taria sa continue, pe alte temeiuri si cu alte mijloace, lupta, constienti fiind ca pentru aceasta indrazneala vor intra, din nou, in temnita. Printre acestia din urma, nu pot sa nu-l amintesc pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa din Bucuresti, pe Traian Anderca din Timisoara sau pe Grigore Caraza din Piatra Neamt, care, lucizi, fara sa braveze, au luat atitudine impotriva unor samavolnicii ale stapanirii. Mai ales cazul parintelui Calciu mi se pare emblematic. "Ca sa fii tare, trebuie sa fii singur". Or, parintele Calciu, cand a inceput sa predice, de la amvon, impotriva ateismului si daramarii bisericilor, nu mai era singur. Avea de-acum sotie si copil. Si totusi nu a pregetat sa o faca, intrand din nou, pentru aceasta indrazneala, in "eternitatea" temnitei.
Temnitele din Romania au inceput sa se populeze imediat dupa incheierea criminalului act de la 23 august 1944, prin care hoardele bolsevice "au fost invitate" sa ne cotropeasca tara. Si pentru ca a venit vorba de 23 august, ma simt obligat sa deschid o paranteza pentru a face cateva consideratii in legatura cu un ultim si incalificabil afront adus poporului roman de "stapanirea" actuala, care, nici mai mult nici mai putin, pledeaza, prin glasul presedintelui tarii, pentru reluarea sarbatoririi acestui nefast eveniment. "Eu cred ca este o datorie a noastra, patriotica - a spus presedintele Iliescu pe la jumatatea lunii iulie 1995 - de a marca acest moment. Este o datorie politica de a deschide calea unei judecati cu capul limpede, debarasati de orice fel de prejudecati politice, ideologice. Am vazut asta chiar din scrisorile unor veterani, oameni care... au participat la acest moment de cotitura in istoria tarii, care a insemnat pentru salvarea tarii un moment esential... Daca nu ar fi fost 23 August, altfel arata Romania astazi".
Da, si noi suntem de acord ca "este o datorie a noastra", "patriotica" chiar, sa ne amintim de acest eveniment, dar sa ne amintim de el ca de "ciuma lui Caragea", de exemplu, nu pentru a-l aniversa, ci pentru a-l comemora ca pe o nenorocire, eventual cu drapelul in berna, caci prin acest act de tradare (caci tradare a fost) Romania a intrat in lunga noapte comunista. Suntem de acord, de asemenea, ca acest moment "este un moment de cotitura in istoria tarii", dar de cotitura spre dezastru, nu spre salvare cum pretinde presedintele Iliescu, dupa cum suntem de acord si cu afirmatiasa ca "daca nu ar fi fost 23 August, altfel ar fi aratat Romania astazi", adica, completam noi, nu ar fi aratat atat de jalnic ca astazi. Sunt unele voci care sustin ca prin acest act, razboiul a fost scurtat cu, cel putin, sase luni. Probabil ca asa este, dar ce avantaje am avut noi de pe urma acestui fapt? Nici unul. Dimpotriva, "ciuma rosie" ne-a cotropit si s-a instalat in tara noastra cu sase luni mai devreme, timp in care multe se puteau intampla. De asemenea, se mai spune ca, acceptand aceasasta "capitulare fara conditii" (caci aceasta a fost acest nefericit act), s-au salvat multe vieti omenesti. Inexact. Daca punem la socoteala doar cei peste 180.000 de soldati, subofiteri si ofiteri romani luati prizonieri de rusi dupa incetarea ostilitatilor, dintre care nu s-au mai intors acasa decat cateva mii, precum si cele cateva zeci de mii de morti de pe frontul de vest, fara sa mai adaugam si pierderile colaterale, ajungem la concluzia ca, in acest caz, pierderile au fost mai mari decat daca continum lupta, aparandu-ne. Desigur, pana la urma, razboiul tot l-am fi pierdut, dar l-am fi pierdut onorabil, cu capul sus, iar situatia ulterioara a tarii nu ar fi fost, nici intr-un caz, mai rea decat a fost incheind acest rusinos si degradant "armistitiu".
Dupa "alegerile" din noiembrie 1946, a venit randul sa fie arestati oamenii politici: sefi de partide, fosti ministri, in guvernul antonescian si chiar in unele guverne interbelice, intelectuali considerati ideologi fascisti, si apoi, in valuri succesive, simpli membri ai partidelor zise istorice (Partidul National-Taranesc, Partidul Liberal si Partidul Social-Democrat). Practic, atunci a fost aproape complet lichidata intreaga clasa politica romaneasca. Au fost regizate, cu aceasta ocazie, cateva procese care au facut senzatie in epoca. Este suficient sa amintim, in acest sens, doar de "procesul fruntasilor national-taranisti", intentat "unei bande de spioni, conspiratori si derbedei fascisti", cum caracteriza Silviu Brucan, in editorialul din ziarul Scanteia (14 septembrie 1947), lotul capeteniilor national-taraniste, in frunte cu Iuliu Maniu si Ion Mihalache, judecat in toamna aceluiasi an. Este de prisos sa mai amintim acuzatiile rizibile care li s-au adus acestor oameni si felul in care a fost regizat procesul. Amintim doar ca atat Iuliu Maniu, cat si Ion Mihalache au fost condamnati la temnita grea pe viata si apoi "ucisi" prin aplicarea unui regim carceral de exterminare. Aceeasi soarta au impartasit-o si liderii Partidului National Liberal, precum si cei ai Partidului Social-Democrat, fractiunea Titel Petrescu.
Si deodata, incepand de pe la sfarsitul anului 1961, arestarile s-au rarit si au inceput "eliberarile". Mai intai, in ianuarei 1962, au fost pusi in "libertate" cei bolnavi irecuperabili: tebecistii, ciroticii, distroficii si foarte multi bolnavi psihic. "Ii trimitem sa moara acasa", a motivat cinic un ofiter politic eliberarea lor. A urmat, in diferite etape, eliberarea celor considerati "reeducati", care a culminat cu marea "slobozenie" care a avut loc in lunile iulie si august 1964, cand, pe baza unui decret de gratiere, toti detinutii politici au fost pusi in "libertate". Aceasta "eliberare" a insemnat, de fapt, asa cum am aratat mai sus, infrangerea miscarii de rezistenta din Romania. Ceea ce s-a intemplat in 1989, revolutie sau lovitura de stat, s-a intamplat prea tarziu pentru ca fostii luptatori anticomunisti sa mai fie apti, atat fizic, cat si sufleteste, sa poata contribui la lupta de redresare moral-spirituala si materiala a tarii pustiite de cataclism, si s-a intamplat prea devreme ca, savarsindu-se cu totii din viata, sa fi intrat in legenda...
Sursa:Reeducarea de la Aiud - Peisaj Launtric ; Memorii si versuri din Inchisoare de Demostene Andronescu
PAGINI WEB:
http://marturisiri.ablog.ro/2009-06-12/literatura-nchisorilor-comuniste-demostene-andronescu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu