Paradoxul infernului si necesitatea fericirii

Iadul este patria mâhnirii. Este privirea rece a omului, răsfrântă asupra lui însuşi, deoarece nu mai are nimic de comunicat altora. Dostoievski definea iadul ca fiind neputinţa de a mai putea iubi. Iadul este o stare de spirit. Nu trebuie să mori pentru a ajunge acolo. E de ajuns să simţi otrava lipsei de bucurie, singurătatea împreună cu ceilalţi pentru a spune că începi să simţi iadul. Este starea în care simţi că fiecare nouă zi te dizolvă, îţi topeşte sufletul, făcându-te să simţi amară fiecare clipă. Această subterană a spiritului este locuinţa fără ferestre de unde omul ajunge să regrete că are ochi să vadă…

Bisericile catolice au in arhitectura lor decoratii exterioare, numite gargui, care sunt sculpturi pentru gurile de scurgere a apei, reprezentand animale fioroase sau alte personaje fantastice. Ele amintesc celor care se apropie de biserica ca Raul ramane in afara bisericii.

(si alte imagini cu gargui)

Iadul îşi are însă logica lui! Ne-o spune Sartre în piesa lui de teatru ,,Cu uşile închise”. Prin gura unui personaj, ne mărturiseşte crezul său: ,,infernul sunt ceilalţi“. Dar chiar şi în iad oamenii au ,,nevoie” unul de celălalt: nevoia de a se chinui reciproc, plăcerea de a-şi întoarce tortura de sine asupra celorlalţi.

Care este de fapt paradoxul infernului? După părerea mea acest paradox constă în a-i chinui pe ceilalţi, socotindu-te tot tu victima!

Omul este fiinţa ce trăieşte în sfera nădejdii, în sfera posibilului. Oricât de însângerat poate părea orizontul viitorului, mintea sa creează utopia salvării, dar o utopie necesară, izbăvitoare.

[...]

Cel ce-şi trăieşte iadul viu fiind, pluteşte dincolo de certitudine şi incertitudine. El doar îşi joacă rolul de a trăi. Înoată mut alături de ceilalţi într-o mare a vieţii căreia nu-i intuieşte nici o finalitate. Înoată zi de zi, cu braţele din ce în ce mai moi, până când ajunge să-şi dea seama că tristeţea va dura veşnic, cum ar spune Van Gogh.

Dar ne putem întreba: cum a ajuns omul de mai sus, prizonier în propria persoană? Oare iadul ni se poate ,,întâmpla” şi nouă, celor comozi în caldul simţ comun?

Ei bine, cred că fiecare poate deveni acest om, cred că fiecare persoană poate deveni captiv în propria fiinţă aruncând cheia pe ,,fereastră” fără să-şi dea seama de cele mai multe ori.

Ne condamnăm la infern, ori de câte ori nu avem curajul să fim noi înşine! Ori de câte ori ne reprimăm sentimentele de bine unii faţă de ceilalţi! Nu vi se pare ciudat, că nouă, oamenilor, ne vine mai uşor să admirăm o floare decât o persoană?

Omul începe să trăiască tragedia incapacităţii de a mai admira omul de lângă el, ochii săi plini de mister în care o întreagă lume, un întreg univers se răsfrânge!

De cele mai multe ori ne condamnăm prezentul, îl sacrificăm, de dragul viitorului. Voi fi fericit mâine, părem a spune cu cuvinte interioare: ,,Mai este timp, fericirea o voi trăi”, iar zilele de ,,mâine” se adună şi se tot adună… până când omul, atât de obişnuit cu durerea, cu tristeţea sa, ajunge să creadă că ea este starea normalităţii sale.

Fericirea trebuie trăită azi! Fără a mai privi înapoi. ,,Azi” este timpul fericirii. Dacă fericirea nu o trăim în prezent, riscăm să nu o mai putem trăi vreodată.

[...]

Iadul poate începe să-şi facă simţită prezenţa, atunci când riscăm a spune ,,voi fi … mâine fericit”.

Este absurd să ne prefacem că suferinţa nu există! Dar de multe ori, dacă nu o trăim noi, cădem în ispita de a considera ca ea nu există. În felul acesta, insensibilitatea noastră faţă de cel care suferă capătă dimensiuni greu de imaginat, şi anume: în faţa cuiva care ne povesteşte suferinţa sa, noi să începem să căscăm! Ba să simţim un subtil fior al unei somnolenţe pe care o mascăm politicos.

Oamenii care lucrează la program opt ore sau de cele mai multe ori chiar mai multe, semeni de-ai noştri, pentru care sărbătorile înseamnă mai multă sare pe rana singurătăţii şi a foamei lor, boala, insensibilitatea, banalizarea răului, toate acestea sunt realităţi crude de care nu trebuie să facem abstracţie.

[...] Ispita de a se ascunde după paginile unui roman, pentru a nu trece prin experienţa căscatului în faţa suferinţei semenilor, trebuie depăşită, aş zice eu astfel: ce ar fi, dacă fiecare scriitor, fiecare profesor, şi-ar călca pe inimă şi în loc să cumpere un roman, ar dărui acei bani bătrânului care mănâncă carne o dată la cinci luni! Ar fi un exerciţiu creştinesc, fără îndoială! Chiar cred că suferinţa unui om nu are nici un preţ şi că trebuie făcut totul pentru a-l adăpa cu bucurie, cu această apă vie a sufletului pe cel care suspină de durere. Nu mă refer neapărat la durerea corpului, la durerea fizică! Mă refer deopotrivă la mizeria pe care unii o pot simţi, atunci când se simt aruncaţi într-o lume a tupeului şi a şmecheriei...

Orice ar fi însă, omul trebuie şi este de datoria lui ca fiinţă conştientă şi liberă, să gândească şi să trăiască fericirea. Dar fericirea fiecărui om nu poate fi atinsă atâta timp cât nu-şi dezvoltă omenia din el însuşi!

Aş încheia cu câteva vorbe ale lui Cioran, scrise când era la vârsta marilor întrebări:

,,Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i se răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură…, dar cine poate avea o iubire atât de mare?”

Mâhnirea… ce cuvânt incomparabil cu cerul…!

Prof. Bogdan Ionescu

Integral la: http://www.cbrom.de/Teme-Actuale/paradoxul.htm

Romani, cu gandul la unire!

 Maluri de Prut

Curge Prutul intre noi si plinge

Ca ni-i greu si lui la fel ii greu

La un val de apa, 3 de singe

Bietul Prut uitat de Dumnezeu!

Lumea se mai stinge, se mai naste,

E ghimpata sarma dintre frati.

Vom avea si noi o zi de Paste,

Hai romani din moarte inviati.

Dar de peste Prut ridica frate

Ochii tai, de-a dreptu-n ochii mei.

Le vom face rind pe rind pe toate,

Daca eu mai vreau, si tu mai vrei.

Maluri de Prut, apa in streang

Maluri de Prut, apa in streang

Nu va fi nici urma dintr-o apa

Care ne-a durut si ne-a ranit,

Va ramine alt pamint sa-ncapa,

Prutul ca o muchie de cutit.

Curge Prutul intre tari romane,

I se-aude plingerea in Carpati,

Olt si Mures sar ca sa-l ingine,

Jiu si Nistru voi ce asteptati.

Si din cer intregul loc arata,

Ca un rai insingerat la briu,

Vino frate sa legam odata,

Malurile tragicului riu.

Lasati-ne in pace

Peste biata noastra huma,

Peste omul necajit,

Vine iar un fel de ciuma,

Vine rosu plebiscit,

Bine nu scapam de una,

Si alta vine peste noi,

Ne ineaca matrgauna,

Si un greu strain cu noi.

Refren:

Vrem sa traim sub stea albastra,

Cum inimii ii place,

Latinei inimi cum ii place,

Lasati-ne in legea noastra,

Lasti-ne in pace,

Lasati-ne o data in pace.

Mosii nostri cu prescura,

Cat aici au vietuit,

Stiau numai de scriputra,

Nu stiau de plebiscit,

Unde-apare a voastra masca,

Numai vrajba semanati,

Faceti sa se razboiasca intre dinsii frati cu frati.

Refren

Triste in lumea cea de flanduri,

Trist e graiul cel smintit,

Cel claditi pe referendul,

Pe pricazul cel stropsit,

Doamne tu coboarati mila,

Caci ma curma zdrobitor,

Si iubirea cu de-a sila

Si tovarasia lor.

De: Doina si Ion Aldea Teodorovici

LEGATURI:

http://www.versuri-si-creatii.ro/versuri/d/doina-si-ion-aldea-teodorovici-7zuddco/

Sa ne amintim de Sfantului inchisorilor Valeriu Gafencu, si astazi cand se implinesc 90 de ani de la nasterea sa

VALERIU GAFENCU - Noaptea patimirilor

POEZII SCRISE DE VALERIU GAFENCU

Imn închinat celor căzuţi

Pe drumul veşniciei tu te-ai dus

Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea

Vestită de-Împăratul Iisus:

În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta

Nădejdea revederii-n Paradis,

Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta

Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:

Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,

Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,

Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!

Rămas bun

Sângernând de răni adânci,

De zile fără soare,

De răni ascunse şi puroi,

Cu oasele slabe şi moi,

Stau ghemuit în pat şi mă gândesc

Că în curând am să vă părăsesc,

Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi

Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi

Cu hoţii în acelaşi cimitir,

Căci crezul pentru care m-am jertfit

Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,

Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă

Luându-mă cu diavolul la trântă

Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat

Să devin altul,

Un erou,

Om nou.

Şi-am vrut

Neamul să-l mut

De-aici, de jos,

La Domnul Iisus Hristos.

Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid

Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.

De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie

Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,

De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,

De mic şi de neputincios,

Că am nevoie multă de-ndurare,

De dragoste, de milă, de iertare,

Că numai Dumnezeu le poate toate

Şi lumea din robie El o scoate,

Devin copil supus,

Sunt umilit

Şi-s fericit.

Din cerul tău înaltşi prea ales,

Părinte, când mă vei lua la Tine,

Prietenilor mei de pe pământ

Redă-le, Tu, în alb veşmânt

Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.

LEGATURI:

Razboi intru Cuvant: 90 de ani de la nasterea Sfantului inchisorilor fericitul martir Valeriu Gafencu mai aproape de noi ca oricand prin cuvantul si exemplul sau profetic 

Valeriugafencu.wordpress.com: Poeziile scrise de Valeriu Gafencu

Scribd:Valeriu-Gafencu-Poezii

Incredere si speranta - Predica IPS-lui Bartolomeu Anania in Duminica învierii fiului vaduvei din Nain

IPS Bartolomeu: Orice despartire este un fel de moarte a sufletului, pentru ca orice despartire de cei dragi este urmata de o durere, de o lacrima, de un regret, de o parere de rau...

La un moment dat Mantuitorul Hristos se indrepta spre o cetate Nain. Era inconjurat, insotit, de ucenicii Sai, si de mare multime de popor, care era bucuros sa Il urmeze si sa ii asculte invataturile. Si iata ca, atunci cand se apropia de poarta cetatii, din cetate iesea un alt convoi numeros de oameni ducand la groapa un mort. Mortul era un tanar din acea cetate, singurul fiu al mamei sale, care la randul ei era vaduva. Si fireste, ca la orice inmormantare toti lacramau, iar mama mortului fireste, plangea, pentru ca isi pierduse fiul. Si de indata ce s-a intalnit cu convoiul, Mantuitorul Hristos S-a oprit, si S-a oprit langa patul pe care era adus mortul. Pe atunci mortii nu se duceau in sicrie, ci pe o targa, pe un pat, si era pus de-a dreptul in mormant. Si I-a spus mamei mortului: "Nu plange!". Si a grait catre mort: "Tinere, tie iti zic, scoala-te!". Si mortul s-a ridicat si a inceput sa vorbeasca iar Domnul Iisus i l-a dat mamei sale, si toti cei de fata Il mareau pe Dumnezeu pentru aceasta minune. Si moartea executa ordinul Stapanului si i-l paraseste pe fiu, pe tanar.

Dragii mei, iata, sa ne imaginam aceste doua convoaie omenesti: unul care iese din cetate sub semnul mortii si altul care intra in cetate sub semnul Vietii, pentru ca Iisus este Cel ce a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!". Si daca este Viata, oriunde se gaseste El este viata, si trebuie sa fie viata. Dar, ne spune Sfantul Evanghelist Luca, ca, Iisus cand a vazut-o pe mama mortului ca plange, i S-a facut mila, si apropiindu-Se de ea i-a spus: "nu plange!". Pai cum sa nu plangi, cand o mama singura, vaduva, se gaseste langa cadavrul fiului ei? Singura pe lume, cum sa nu plangi? Care dintre noi nu plange la o inmormantare, macar lacramam? Care nu plange la moartea cuiva drag? Jeleste, uneori cu forme foarte violente ale plansului si ale durerii. Omeneste este sa plangi. Uneori si animalele plang, iar omul care este mai sensibil decat ele, sa nu planga?

Iubitii mei, acest "nu plange" nu este o tagada a naturii umane, ci este o promisiune asupra a ceea ce urmeaza sa invinga plansul, in asa fel incat plansul sa nu fie biruitor in viata omului, asa cum nici moartea nu trebuie sa aibe ultimul cuvant. El spune mamei "nu plange" si dupa aceea ii inviaza fiul. Si ne spune Sfantul Evanghelist "si dupa ce l-a inviat l-a dat mamei sale, cea care plangea, iar mama a plecat acasa fericita, cu fiul ei viu si intreg".

Iubitii mei toti ne intristam... Un poet francez a scris un vers celebru: "cu fiece plecare murim cate putin". Orice despartire este un fel de moarte a sufletului, pentru ca orice despartire de cei dragi este urmata de o durere, de o lacrima, de un regret, de o parere de rau... Cu atat mai mult cand ne despartim pentru totdeauna, de un mort. Avem sentimentul ca ceva din noi s-a rupt. 

Dar, eu as pune o intrebare esentiala: cand plangem la inmormantare, pe cine plangem in realitate, pe cel care pleaca, sau pe cei care raman? Pai, cel care pleaca a murit. E o lege, este singura noastra certitudine, moartea. De orice ne putem indoi in aceasta viata numai de moarte nu. Si atunci daca este singura certitudinte, oricum trebuie sa se intample mai curand sau mai tarziu. Totusi, noi plangem pe mort, si mai degraba ii plangem pe cei vii.

Cand Mantuitorul Hristos se gasea pe drumul calvarului ducandu-Si in spinare Crucea, plin de sudoare si de sange, zdrobit de bataile cu bicele, obosit, femeile pe marginea drumului plangeau. Plangeau de mila lui. Era un Om care suferea. Auzisera de El, pe semne ca era un criminal, dar si un criminal cand sufera ti se face mila de el. La care Mantuitorul le spune, din mers: "nu pe Mine sa ma plangeti, fiice ale Ierusalimului, ci plangeti-va pe voi, si pe copiii vostri". Fiicele Ierusalimului reprezentau pe evreii care nu-L recunoscusera pe Iisus si care de fapt Il ucideau. Plangi pe un pacatos care nu se pocaieste. Pe el trebuie sa-l plangi, nu pe cel care merge la moarte, sau care a murit.

Dar, fara indoiala ca, cei din cetate o plangeau pe femeia vaduva care ramasese fara singurul ei copil, nadejdea ei, bucata ei de paine. Cel care lucra sa o intretina si pe ea, si de-acuma ramanea singura, poate in situatia de a intinde mana, de a cere de pomana, de a se umili, si deseori de a cere fara sa i se dea nimic. Aceasta este o tristete enorma. Si de mila unei asemenea femei plangi, nu se poate sa nu plangi. Asadar daca analizam bine iubitii mei, mai degraba ii plangem pe cei care raman decat pe cel care a plecat. Noi, Biserica, nu plangem, ne rugam, si ne rugam pentru cel plecat, pentru cel mort. De ce? Pentru ca nu stim precis unde se duce, si trebuie sa-l insoteasca rugaciunile noastre. Voi reveni asupra acestei idei.

Acuma vreau sa merg mai departe si sa spun: este intotdeauna moartea o nenorocire? Ca n-o putem explica. De ce un om moare la 12 ani, un altul la 30, un altul la 90, la 110 ani? Si zicem "totul este in mana lui Dumnezeu!". Pentru ca El stie ce face, in timp ce noi nu stim ce gandeste El.

Am sa va dau un exemplu din Sfanta Scriptura si anume din Vechiul Testament, pentru ca exista acolo o carte scurta care se numeste Cartea Rut. De ce este vorba? De o evreica, dintr-o cetatea a lui Israel, care se numea Noemina, si care a plecat impreuna cu barbatul si cu cei doi feciori ai lor in tara Moabului. De ce? Pentru ca era o seceta foarte mare, foamete cumplita, si nu mai aveau cu ce sa traiasca. Si au plecat in acea tara pagana unde nu era seceta si unde se gaseau de-ale gurii. Si au ramas acolo mai multa vreme; pana si seceta din tara lor a fost de lunga durata. In acest timp Noeminei i-au murit barbatul, si a ramas cu cei doi feciori. Feciorii erau la varsta casatoriei si s-au casatorit cu doua fete din partea locului, cu doua moabitence. Una dintre ele se numea Rut. Si s-a intamplat ca au murit si baietii Noeminei, si ea s-a trezit vaduva, si cu cele doua nurori vaduve, trei femei singure, iar ea in tara straina, nestiuta de nimeni. Si atunci ea a spus: "iata dragele mele a vrut Dumnezeu sa ramaneti vaduve, dar voi sunteti tinere, si trebuie sa va refaceti viata. E bine ca eu sa ma intorc in tara mea, pentru ca am primit veste ca nu mai este seceta, am cu ce trai, iar voi ramaneti aici dragele mele, Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va ajute ca sa voi sa puteti sa va reconstrui viata". La care una a ramas, iar cealalta, Rut, a raspuns: "nu mama, eu raman cu tine, mi-am lipit sufletul de al tau, si merg cu tine. Tara ta va fi si tara mea, casa ta va fi si casa mea, Dumnezeul tau va fi si Dumnezeul meu!". Si a zis "bine!". Si Rut a mers impreuna cu socara sa, Noiemina, in cetatea de bastina, si acolo s-a casatorit cu Booz. Era un om cu stare, cu dare de mana, si ruda cu Noemina, deci israelian, si au intemeiat o casnicie, si de la aceasta casnicie s-a nascut Iesei si astfel moabiteanca Rut a devenit bunica regelui David, profetul si psalmistul. Totul parea o nenorocire, si seceta si instrainarea si moartea barbatilor, dar iata ca Mana lui Dumnezeu a lucrat nevazuta, pentru ca Rut, aceasta femeie pagana sa fie pomenita in Sfanta Scriptura in arborele genealogiei dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum se stie, dupa trup, Domnul se tragea din David. Sfanta Fecioara Maria era numita fiica lui David, iar El era numit fiul lui David, adica urmasul direct al lui David. In spita aceasta se gasea si moabiteanca Rut, caruia ii murise si socrul si sotul.

Este Providenta de fata lucratoare in aceasta asa-numita intamplare? Nimic nu este intamplator dragii mei! Iata deci cum o moarte pare o mare nenorocire, si tot prin aceasta moarte Dumnezeu are un plan prin care se va implini in viitor. De aceea dragii mei, intotdeauna sa nu cadem in disperare atunci cand ne gasim in fata perspectivei de a muri noi, sau in fata mortii altcuiva, pentru ca noi credem in invierea mortilor, asa cum nu au cei care nu au nadejde, nu au speranta.

Dragii mei, noi ca fii ai Bisericii si ca slujitori ai Bisericii, ii mangaiem pe cei vii, pe cei ramasi. E datoria noasta sa le alinam durea si sa-i incurajam. In acelasi timp ne rugam pentru cei morti. De ce? Pentru ca nu stim unde se duce. Moartea in sine este o certitudine, dar ceea ce este dincolo de moarte ramane un mister. Inca nu putem sa raspundem de acum. Noi stim atat, ca dupa moarte sufletul merge fie in Rai fie in Iad, dupa viata pe care a dus-o. Dar rugaciunile noastre il insotesc si acolo, dupa moarte, pentru ca rugaciunea nu are bariere. In fata rugaciunii nu exista nicio poarta inchisa sau incuiata. Ea strabarte cerurile, ajunge la Dumnezeu, si cu Dumnezeu ajunge la persoana pentru care ne rugam. De aceia iubitii mei, o speranta exista si pentru cei care ajung in Iad, prin pacatele lor.

In "Infernul" lui Dante se spune, se povesteste, ca pe poarta Iadului exista o inscriptie: "lasati aici orice speranta, voi cei ce intrati!". Ei bine, in crestinismul nostru rasaritean aceste cuvinte sunt inexistente. Dimpotriva, chiar cand intri in Iad, tot trebuie sa ai o speranta, este posibil sa scapi, prin rugaciune! Pentru ca in Iad se sta de la moartea insului si pana la Judecata de Apoi. Este un spatiu de timp, pe care nu-l stim, nu-l putem estima cat este de lung, dar in acest timp rugaciunile Bisericii nu inceteaza pentru cel care se gaseste chiar acolo in Iad, si o raza de lumina tot se deschide si pentru el, pentru ca la Judecata din Urma, la Invierea cea de Obste, el sa fie in buna parte curatit de pacatele lui prin rugaciunile celor ce s-au rugat pentru el, si bineinteles daca si el, in libertatea pe care o are, le accepta si le primeste. Daca nu le accepta si spune "nu am nevoie de rugaciunile voastre", va merge in focul vesnic si in intunericul cel mai dinafara. Dar daca devine constient, se scutura si-si capata constiinta de sine, si a mantuirii lui, atunci este posibil sa se mantuiasca.

Iata deci, iubitii mei, indemnul pe care ni-l da Sfanta Scriptura din Evanghelia de astazi. E normal si omeneste sa plangem in fata mortii, a fenomenului mortii, sa-i plangem pe cei morti, si sa-i plangem pe cei ce au ramas, dar crestinismul ne indeamna sa ne ridicam ceva-ceva deasupra omenescului, si sa nu plangem, sa-l invingem prin credinta noastra, atunci nu vom mai fi disperati in fata mortii, ci vom fi dimpotriva tremati si ne vom apropia de ea sau vom astepta sa se apropie cu mai multa seninatate, cu mai multa cumpanire, cu atat mai mult cu cat noi prin Biserica si prin Sfintele Taine suntem pregatiti si ne pregatim pentru ea.

  Ultima pocainta si ultima impartasanie este decisiva pentru un om, chiar daca a dus o viata pacatoasa si nu s-a pocait, cel putin pe patul de moarte, daca este constient si este sincer, si se pocaieste sincer de viata pe care a dus-o, prin Sfanta Euharistie, care urmeaza pocaintei, este posibila mantuirea lui si patrundera lui in Rai. Iata ce imensa posibilitate ne ofera Biserica prin exemplul talharului de pe cruce de langa Mantuitor. O viata intreaga traise in pacate, omorase oameni, si in clipa in care isi da seama ca langa el pe cruce se gaseste Fiul lui Dumnezeu ii spune: "pomeneste-ma Doamne cand vei veni in Imparatia Ta!". La care Iisus a raspuns "adevar iti spun: astazi vei fi cu Mine in Rai". Vedeti dumneavoastra cum poarta Raiului se deschide prin pocainta unui mare pacatos, cu atat mai mult pentru noi. De aceia dragii mei fiti increzatori, pentru ca, chiar daca credinta noastra se clatina, chiar daca stiinta noastra teologica este incompleta si subreda, ne ramane un mare dar al Sfantului Duh: speranta. Pe aceasta sa n-o pierdeti niciodata!

De aceia, se spune, ne rugam pentru cel care a murit "intru nadejdea vietii de veci". Prin viata de veci se intelege viata noasta de veci in Dumnezeu, alaturi de Iisus Hristos, in Rai. "A murit intru nadejdea vietii de veci". De aceia iubitii mei, noi speram. In ce speram? Nu in dreptatea noastra, ci in mila lui Dumnezeu.

Mantuitorului Hristos i S-a facut mila de femeia vaduva. Alte minuni le-a facut pentru alte ratiuni, sa-Si demonstreze dumnezeirea pentru ca oamenii sa creada. Chiar invierea lui Lazar a fost demonstrativa in fata multor iudei, pe cata vreme invierea fiului vaduvei din Nain, care este aratata acolo in acea frumoasa fresca, iata mama in vesmant visiniu, ingenunchiata langa patul mortului, si Iisus care se apropie pune mana pe mort si porunceste sa se ridice. Iisus Hristos, minunea aceasta a facut-o din mila, ca I-a fost mila de mama aceia nefericita, si I-a fost mila si de cei care il plangeau pe mort.


De aceia, iubitii mei, intre dreptate si mila, Dumnezeu este Cel care opereaza cu mila, ca daca ar fi dupa dreptate, ca la judecatorie, ca la tribunal, care dintre noi s-ar putea mantui? Nici sfintii, sfintii adevarati mor nelinistiti ca nu se vor mantui. In clipa in care un sfant isi pierde aceasta neliniste si este sigur ca este sfant, nu se va mantui, si va cadea fiindca a intrat in cel mai mare pacat, al mandriei. Constiinta de propria ta perfectiune te duce la mandrie. De aceia, inca o data, speranta este una din cele trei virtuti teologice care vin de la Dumnezeu: credinta, speranta, si iubirea. Chiar daca va pierdeti iubirea, chiar daca subreziti credinta, pastrati-va speranta, fiindca tot de la Dumnezeu vine!

Vine o zi... cand vom cobori din... trenul vietii

Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama,

Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,

Unde stăm cât un minut,

Până bine ne dăm seama,

Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii

Lungi, de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe şi dureri,

Noi trăim hrăniţi de visuri

Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.

Câţi în drum n-am întâlnit,

Iar câte un bătrân coboară,

Trist şi frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,

Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut,

Sună goarna veşniciei:

Am trăit şi n-am ştiut.

Sursa: Gigel Chiazna: Trenul vietii

Luceafarul de Mihai Eminescu

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mîndră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lîngă fereastră, unde-n colţ

Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări
Corabii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mîni,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămîni,

Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima

Visînd ale ei tîmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle.

Şi cît de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra negrului castel

Cînd ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ţesînd cu recile-i scîntei

O mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mînile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătînd închişi

Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adînc în vis

De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftînd din greu suspină:

- O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu ? Vină !

Cobori în jos, luceafăr blînd,

Alunecînd pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gînd

Şi viaţa-mi luminează !

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,

Şi din adînc necunoscut

Un mîndru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Şi ţine-n mînă un toiag

Încununat cu trestii. 

Părea un tînăr voievod

Cu păr de aur moale,

Un vînăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară -

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scînteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborît cu-al meu senin

Şi m-am născut din ape. 

O, vina ! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Şi toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte.

*

- O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă,

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

***

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceafărul deasupra ei

Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,

Alunecînd pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gînd

Şi viaţa-mi luminează !

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere; 

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Şi din a chaosului văi

Un mîndru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe,

El vine trist şi gînditor

Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adînc himeric,

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,

Şi soarele e tatăl meu,

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin' odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mîndră decît ele.

*

- O, eşti frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată ! 

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

*

- Dar cum ai vrea să mă cobor ?

Au nu-nţelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare ?

*

- Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe -

Deşi vorbeşti pe înţeles,

Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămînt

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pămînt,

Fii muritor ca mine. 

*

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

***

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masă, 

Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii,

Băiat din flori şi de pripas,

Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furişează pînditor

Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mîndră, arz-o focul;

Ei Cătălin, acu-i acu

Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

- Da' ce vrei, mări Cătălin ?

Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

*

- Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai

Pe gînduri totdeauna,

Să rîzi mai bine şi să-mi dai

O gură, numai una.

*

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe -

O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte.

*

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mînia,

Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîng

La păsărele laţul,

Cînd ţi-oi întinde braţul stîng

Să mă cuprinzi cu braţul; 

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămîie...

De te înalţ de subsuori

Te-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,

În sus rămîi cu faţa,

Să ne privim nesăţios

Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Cînd sărutîndu-te mă-nclin,

Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

Şi ruşinos şi drăgălaş,

Mai nu vrea, mai se lasă, 

Şi-i zise-ncet: - Încă de mic

Te cunoşteam pe tine,

Şi guraliv şi de nimic,

Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniştea uitării,

Dă orizont nemărginit

Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,

Căci mi le împle plînsul

Cînd ale apei valuri trec

Călătorind spre dînsul;

Luceşte cu-n amor nespus,

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalţă tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge. 

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...

În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfînt
Ce nu-l mai pot pricepe.

*

- Tu eşti copilă, asta e...

Hai ş-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amîndoi vom fi cuminţi,

Vom fi voioşi şi teferi,

Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

***

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentîi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gînd purtat de dor,

Pîn' piere totul, totul; 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adînc asemenea

Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte; 

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos...

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

*

- Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni. 

Ei numai doar durează-n vînt
Deşerte idealuri -
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămîi

Oriunde ai apune...

Cere-mi cuvîntul meu dentîi -

Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cîntare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pămîntul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lîngă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pămîntu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate... 

Şi pentru cine vrei să mori ?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

***

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

Răsare luna liniştit

Şi tremurînd din apă.

Şi împle cu-ale ei scîntei

Cărările din crînguri.

Sub şirul lung de mîndri tei

Şedeau doi tineri singuri: 

- O, lasă-mi capul meu pe sîn,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gîndirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîi

Durerea mea de-o curmă,

Căci eşti iubirea mea dentîi

Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă;

Abia un braţ pe gît i-a pus

Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,

Alunecînd pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gînd,

Norocu-mi luminează !

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri; 

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

LEGATURI:

Mihail Eminescu -Romanul absolut
Luceafarul (in franceza I)
Luceafarul (in franceza II)
Luceafarul (in engleza pe youtube)
Luceafarul (in romaneste pe youtube I, II )

Prietenie - dragoste si adevar

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg prietenia unii dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.

Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.

 Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor, de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.

Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul, afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr.

Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.

Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 

A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.

Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.

Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc.

Posibil să dezvolt în altă parte.

Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:

Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.

Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat. 

Sursa: Claudiu Tarziu : Prietenie si adevar