Cantari psaltice de la Manastirea Crasna

In amintirea unui bun prieten, plecat la lumina cea neinserata...

Cantari liturgice cu PS Sebastian

In orice Saul e ascuns un Pavel - Despre judecata aproapelui

"Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1-2)

Suntem deseori virulenti cand vorbim despre cei "fara Dumnezeu", despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputinte ori traiesc vizibil in patimi. Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu.

Mila crestina, rugaciune si dragoste sincera, nefatarnica ar trebui sa avem fata de toti cei ce sunt departe de adevarul lui Hristos sau traiesc in pacate mari. Patima ar trebui sa o vedem ca un handicap si inca unul foarte grav, pentru ca nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poti da nimic in schimb, fiind mai de pret decat lumea intreaga. Asa cum fata de cel fara o mana sau picior avem mila, compasiune, asa ar trebui sa avem si fata de cei cu handicapuri sufletesti (patimi). Credeti ca judecata noastra ii lipseste aproapelui cazut? Nu-i de ajuns ca a cazut sub povara crucii sale, sa ii mai adaugam si noi? Doar dragostea vindeca, ea toate le crede, toate le rabda, toate le nadajduieste... Stim noi ce plan are Dumnezeu cu fiecare, stim noi pe cine vrea El sa sfinteasca prin adanca pocainta? Nu o data din pacatosi a facut sfinti, intotdeauna a facut asa...

Ma intreb uneori cati or fi judecat odinioara pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vamesul din Ierihon, pe talharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul inainte de schimbarea vietii, de "venirea in fire". Cu siguranta multi; ei au ramas cu pacatul judecatii, iar acestia, drepti facandu-se inaintea lui Dumnezeu, au ajuns in Rai... Mai mult chiar, Sfantul Apostol Pavel se intreaba: Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? (I Corinteni 6, 2).

Cine suntem noi de indraznim a judeca pe aproapele? Ar trebui sa ne dorim sa se indrepte tot omul si sa ajunga la cunostinta adevarului; sunt convins ca in orice Saul este ascuns un Pavel. Scriptura spune ca, de vom avea dragoste unii pentru altii, se va cunoaste ca suntem ucenici ai Mantuitorului. Dragostea, spune Pavel, indelung rabda, nu gandeste raul. Stim ca Hristos ii asteapta si-i iarta, asa cum tatal a asteptat pe fiul risipitor si a taiat vitelul cel gras si s-a bucurat ca mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Trebuie sa dam sansa de indreptare oricui, insa dupa psihologia noastra de viata - talharul de-a dreapta Mantuitorului nu trebuia iertat: era pacatos si-si merita soarta; Zaheu Vamesul - mare ticalos: sa "pactizeze" el cu paganul si sa ia pielea de pe bietul sau frate intru credinta! Dar s-au pocait, s-au intors cu lacrimi catre Domnul, iar El i-a iertat. Sa spui ca nu-i drept inseamna a nu avea dragoste! Pe Dumnezeu il numim in imnografie milosard, adica "cel cu inima miloasa", spune parintele Savatie - cunoscator de limba slava, de aceea, pentru a-L cunoaste mai bine pe Dumnezeu, ar trebui sa fim si noi asemenea Lui: cu inima miloasa. Oare noi cei ce-l judecam pe aproapele nu avem nevoie de inima Lui miloasa?

Oare noi suntem sfinti? Putem fi mai buni decat aproapele cand cadem in pacatul judecatii? D-apoi pacatul il indeparteaza pe om de Dumnezeu, asa ca e nepotrivit a arata cu degetul pe X spunand ca nu stiu ce patima are... E posibil ca noua sa ne lipseasca acea patima, insa avem cu siguranta altele. E stiut ca Dumnezeu uneori, ca sa ne smereasca, slobozeste asupra noastra tocmai lupta cu patimile ce le-am judecat noi la aproapele. Cine ar putea spune ca cel mandru si plin de sine e mai aproape de Dumnezeu decat un desfranat, spre exemplu, sau cel manios mai aproape de Dumnezeu decat betivul?

Nu numai ca nu suntem sfinti noi, toti cei ce judecam, pe drept ori pe nedrept, ci suntem chiar pacatosi si ne si place sa ne numim cu voce tare astfel: "Eu, pacatosul...". "Cuvinte de smerenie desarta" spuneau Parintii. "Eu, pacatosul ..." trebuie sa rostim permanent inaintea lui Dumnezeu, nu inaintea oamenilor. Si se cuvine sa simtim asta, caci nu e om sa fie viu si sa nu greseasca. Noi suntem "cei mai pacatosi" nu in raport cu alti oameni, ci in raport cu noi insine, cu evolutia noastra duhovniceasca, cu Sfantul ce putem fi... Daca fiecare dintre noi ar intelege cu adevarat ca-i pacatos, si-ar vedea de treaba si nu ar mai judeca pe aproapele. Cand vedem paiul din ochiul fratelui, noi sigur avem o barna in ochi. Am invatat in timp ca trebuie sa-mi vad doar de pacatele mele si nu de ale altora, pentru ca Unicul Judecator este Hristos, iar socoteala voi da doar pentru cele ce am savarsit eu. Sa tinem mintea noastra in iad, spunea marele Siluan, dar sa nu deznadajduim. Nu-i cuviincios a discuta vreodata despre "iadul pentru ceilalti", ci doar de "iadul pentru mine". Adaptand un binecunoscut proverb, putem spune ca cine "sapa" iadul altuia (pentru altul) cade singur in el.

Sa ne rugam impreuna cu Sfantul Efrem Sirul, lira Duhului Sfant: "Doamne Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!"

Sursa: Laurentiu Dumitru - Sa nu judecam, caci toti suntem pacatosi!

***

Judecarea aproapelui este un pacat. Daca Mantuitorul a venit in lume, nu ca sa o judece, ci ca aceasta sa se mantuiasca prin El (Ioan 3, 17), atunci nici omul nu trebuie sa vorbeasca despre caderile semenilor, ci trebuie sa caute venirea acestora in fire.

Adeseori se spune ca ajungem sa-l judecam pe celalalt, din dorinta de a-l indrepta. Ne uitam la faptele lui, vedem ce este nepotrivit, i le comunicam si ii cerem sa ia alt chip. Dar cand facem aceasta critica, mai tinem seama de cuvintele Mantuitorului: "De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau? … Fatarnicule, scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea deslusit sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mt 7, 1-5)? Ma tem ca nu. Nu mai spun ca de multe ori ceea ce i se pare omului drept, pentru Dumnezeu este nedrept.

Iar pentru a nu porni cu usurinta spre judecata, voi aminti de episodul cu femeia desfranata care urma sa fie omorata cu pietre. Mantuitorul le spune celor ce doreau sa arunce cu pietre in ea: "Cel fara de pacat dintre voi sa arunce primul cu piatra" (Ioan 8, 7). Si raspunsul acestora este pilduitor pentru fiecare dintre noi cei care dorim sa judecam: "Iar ei auzind, si mustrati fiind de cuget, ieseau unul cate unul" (Ioan 8, 9).

Potrivit judecatii omenesti, cel care a facut un rau trebuie judecat si pedepsit. Exista si credinta ca prin astfel de sanctiuni, cel care a gresit se poate indrepta. Dar pierdem din vedere ca judecata omului nu este judecata lui Dumnezeu. "Nu sunt gandurile Mele ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre" (Is. LV, 8). Cel care a ajuns la masura sacrificului de sine si la iubirea vrasmasilor, nu mai are nevoie de tribunale. Prin aceste afirmatii nu doresc sa se inteleaga ca Biserica este impotriva instantelor de judecata, ci doresc sa subliniez ca Biserica le accepta ca semn al neputintei omenesti de a iubi vrajmasii.

Ceea ce este important inaintea lui Dumnezeu este ca omul sa nu ramana lipsit de relatia cu cineva. El trebuie sa-i aiba in inima pe toti, chiar si pe cei cu care s-a certat. Iar asezarea in inima a celui cu care ai fost in conflict, nu se poate face decat prin iertare, nu prin justitie.

Inchei cu sfatul Sfantului Macarie "Cel ce se roaga sa nu judece pe cel ce lucreaza pentru ca nu se roaga; cel ce lucreaza sa nu judece pe cel ce se roaga, zicand ca acela sta, iar el lucreaza; iar cel ce slujeste sa nu judece pe altii. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu sa o faca. Cel ce citeste sa arate iubire si bunavointa fata de cel ce se roaga, cugetand intru sine ca si pentru el se roaga; iar cel ce se roaga sa gandeasca despre cel care lucreaza, ca fapta lui spre folosul tuturor se face".

Sursa: Crestin Ortodox - Judecarea aproapelui

***

“Vezi vreun pacat mai greu, decat a judeca pe aproapele? Ce, dar, este mai greu decat acela? Ca asa il uraste Dumnezeu si se intoarce de la unul ca acela, precum uraste cineva pe un vrajmas al sau. Deci, oare, nu suntem datori a ne cutremura si a ne teme?

Ca stiti ce s-a intamplat staretului aceluia care, auzind de un frate de cazuse in desfranare, zisese: “O, rau a facut!” Oare, nu stiti cat de infricosator graieste de dansul in Pateric? Ca a adus Ingerul sufletul fratelui ce gresise si i-a zis lui: “Vezi, cel pe care l-ai osandit, a adormit. Deci, unde poruncesti ca sa-l pun? Intru imparatie sau la osanda?” Si, iarasi, a zis ingerul catre staretul acela: ”De vreme ce tu esti judecator dreptilor si pacatosilor, spune, ce poruncesti pentru acest smerit suflet? Oare, il vei milui pe el sau chinurilor il vei da?” Si asa, acel staret se minuna si se inspaimanta de o hotarare ingereasca, precum aceea. Si si-a petrecut cu suspinuri si cu lacrimi cealalta vreme a vietii sale si se ruga lui Dumnezeu cu multime de osteneli, ca sa-l miluiasca pentru pacatul acela. Si a cazut el cu fata sa la picioarele Sfantului Inger si a luat iertaciune. Si, iarasi, i-a zis Ingerul: “Iata, ti-a aratat tie Dumnezeu ce este mai greu, adica, aceasta de a judeca pe fratele tau si niciodata, iarasi, sa nu faci lucrul acesta. Iata, de acum iertat esti.”

Si dintr-aceasta vreme, niciodata nu a incetat sufletul batranului dintr-un plans ca acela, pana ce a murit.

Apoi, ce vom lua noi, osandind pe aproapele? Ci, ni se cade noua, fiecaruia, fratilor, a lua aminte de la noi insine pentru ale noastre pacate. Ca, lui Dumnezeu unuia este cu putinta a indrepta sau a osandi, Celui ce stie asezarea fiecaruia si puterea, precum Acela singur stie. Ca in alt fel judeca pe episcop, intr-un alt fel pe domn si pe boier, in alt fel judeca pe egumen si in alt fel pe ucenic, in alt fel pe batran si in alt fel pe tanar, in alt fel pe bolnav si in alt fel pe cel sanatos. Si cine va putea sa stie acele judecati ale Lui, fara numai El singur, Cel ce a facut toate si stie toate?”

Sursa: Mugure inflorit - Sfantul Evagrie despre judecarea aproapelui

***

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigă­toare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20)

Sursa: Sfantul Ioan de Kronstadt - Viata mea in Hristos

***

Despre ce înseamnă judecarea aproapelui putem afla la Sfântul Ioan Scărarul: Judecarea aproapelui, clevetirea lui, provin din ură, din ţinerea de minte a răului. Dacă judecata ar proveni din dragoste şi din iubire, atunci n-ar fi însoţită de batjocorirea fratelui, s-ar abţine să se manifeste public, s-ar ruga în taină pentru cel căzut în păcat. Cea mai scurtă cale pentru iertarea păcatelor este nejudecarea aproapelui.

Nu numai că nu ştim ce este în inima celui ce păcătuieşte, câtă pocăinţă are sau cum primeşte Dumnezeu fapta sa, dar „pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui ce vrea să se pocăiască”

„Contabilii aspri şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă pentru că nu şi-au adus niciodată aminte în chip nemincinos şi deplin de greşelile lor.” (Părintele Stăniloae) Dacă am lua aminte la sine, la păcatele noastre, la patimile care ne frământă, n-am mai avea nici timp, dar nici poftă să vedem păcatele semenului nostru. Am fi concentraţi în sine, iar greşelile lui le-am privi cu dragoste compătimitoare, cu speranţa că Dumnezeu îl va ierta, şi ne vom ruga stăruitor pentru el.

Din cauza judecăţii omul uită de păcatele sale şi se preocupă de ale aproapelui. Se îndreptăţeşte pe sine, se îngăduie cu largheţe deoarece găseşte în păcatele altora o scuză pentru ale sale. Coborându-i pe ceilalţi, reducându-i la păcatele şi patimile lor, fie reale, fie închipuite de mintea mea, implicit mă ridic pe mine. Dacă omenirea este o pleavă, atunci eu devin grăunte curat. Dimpotrivă, privirea atentă şi cu admiraţie a bunătăţii altora ne face să ne judecăm pe noi înşine, să ne cunoaştem scăderile şi să căutăm să le îndreptăm. Nu mă desconsider, privindu-mă în comparaţie cu virtuţile celor mai buni ca mine, nu cad în accese de deznădejde. Mă bucur sincer pentru realizările lor, şi încerc şi eu să fac ceea ce pot.

În măsura în care cauţi mântuirea nu te uiţi la păcatele altuia, ci numai la ale tale. Preocuparea pentru greşelile aproapelui nu vine din grija faţă de el, din dorinţa de a-l îndrepta, ci din nepăsare, din credinţa că sunt deasupra lui. „Dacă am avea iubire, împreună cu mila şi cu durerea, nu ne-am îngriji să vedem scăderile aproapelui… dragostea ar acoperi orice greşeală, precum şi sfinţii fac aşa, văzând zdrobirea oamenilor. Căci nu sunt orbi sfinţii. Şi totuşi nu văd păcatele lor” spune părintele Stăniloae. Pentru toate greşelile aproapelui antidotul este, întotdeauna, iubirea. De fapt iubirea ne învaţă întotdeauna ce şi cum să facem, în toate situaţiile vieţii. Sfinţii, cei care au împlinit singurele două porunci ale lui Hristos, să îl iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim aproapele, sunt singurii care ne pot da o descriere adecvată a oamenilor. Deoarece ei îi văd pe oameni nu în păcătoşenia dată de păcatele lor, care le întunecă chipul, ci neocultaţi de păcat, în potenţialitatea care ar putea să devină prin apropierea de Dumnezeu. Ei văd splendoarea creată de Dumnezeu acolo unde noi vedem doar duhoarea patimilor. Pentru că, cu siguranţă, fiecare vede ceea ce îi este mai propriu.

„Cel ce iubeşte nu poate să nu-l imagineze pe cel iubit ca fiind foarte bun şi frumos. Dar prin această imaginaţie se surprinde ce e dat virtual în cel iubit şi-l ajută să devină în mod real aşa. Dacă toţi am iubi un om, ar fi aproape cu neputinţă ca acela să fie rău. Şi dacă toţi ar avea dragoste faţă de toţi, toţi ar deveni buni. În starea de răutate a fiecăruia e implicată o vină, sau o lipsă de iubire a celorlalţi.” (părintele Stăniloae) Faptul că-i vedem pe ceilalţi, în analizele noastre care se pretind obiective şi realiste, cu toate orgoliile, egoismele, cu patimile şi păcatele lor nu se datorează acuităţii privirii noastre, capacităţii de a ne percepe corect semenii, puterii de pătrundere a minţii, aşa cum ni se pare adesea, ci unei lipse a iubirii, a compasiunii faţă de cel de lângă noi. E o nepăsare care lasă la voia întâmplării, la voia celui rău, realităţile şi persoanele din jurul nostru. În afară de faptul că iubirea găseşte strategii de luptă împotriva răului care-l înlănţuie pe aproapele meu, simpla conştientizare a faptului de a fi iubit de către o altă fiinţă, mă face pe mine mai bun, îmi dă un îndemn spre bine situat dincolo de orice imperativ moral. Chiar dacă nu am făcut nimic concret în ordinea faptelor, trebuie să conştientizez că în răutatea celui de lângă mine am şi eu un rol. Lipsa mea de iubire faţă de aproapele se traduce printr-o nepăsare pe care celălalt o simte ca pe o lăsare în voia sorţii, în care poate să facă aproape orice fiindcă oricum nimănui nu îi pasă. Într-un fel subtil, şi în modalităţi care nu pot fi prea bine conceptualizate, din judecata mea în care constat răutatea aproapelui vor reieşi faptele lui rele viitoare.

Prin nepăsarea faţă de celălalt, lăsându-l pe el să scadă în virtuţi, în faptele bune, în apropeierea de Dumnezeu, mă sărăcesc pe mine însumi în virtutea unei asemănări fiinţiale cu el, a unui dat comun al umanităţii noastre. Eu sunt în celălalt, iar neputinţa lui de a urma calea binelui devine şi neputinţa mea, chiar dacă la nivel strict individual nu simt nimic. Dar fiinţa mea scade împreună cu scăderile celorlalţi, aşa cum se ridică odată cu reuşitele lor. Dacă în starea noastră de individualism exacerbat am mai fi capabili să mai simţim asta, viaţa noastră la nivel personal nu comunitar, ar deveni mult mai plină de sens.

[...]

Dar atât binele cât şi răul se află nu atât în realitatea însăşi, în faptele ca atare, cât în ochii care privesc, în interpretarea pe care o dăm lucrurilor ce ne înconjoară. Dacă sfântul Serafim de Sarov saluta orice om care venea la el spunându-i „bine-ai venit, bucuria mea”, făcea asta nu pentru că era orb la păcatele celui din faţa lui, nu pentru că vedea în el pe păcătosul care, eventual, dorea să se pocăiască, ci pe creatura lui Dumnezeu, pe purtătorul Duhului Sfânt. Dumnezeu împrumută sfinţilor privirea Sa, şi ar trebui ca şi noi, care îi venerăm pe sfinţi, să împrumutăm privirea lor. Măsura în care mintea noastră nu mai emite judecăţi rele asupra aproapelui, nu îi vede toate scăderile şi neputinţele, oricare ar fi realitatea „obiectivă”, este măsura în care ne despovărăm de patimi şi lăsăm sufletul liber să se apropie de Dumnezeu.

Sursa: Ziuaonline - Judecarea aproapelui (II)

Judecarea aproapelui (...) a reuşit să câştige mult adepţi deoarece se arată în chipul virtuţii. În realitate ea are urmări dezastruoase. Perseverenţa în ea zădărniceşte mântuirea sufletului. Dintre cele mai grele păcate, osândirea este cea mai răspândită printre oameni. Îmbrăcaţi în mantia iubitorilor de dreptate, aproape fiecare dintre noi ne-am însuşit dreptul acesta duşmănos de a ponegri pe alţii şi de a găsi tuturor defecte. Oare cum se va mântui omul care în fiecare zi osândeşte pe fraţii săi, pentru care Hristos a fost răstignit pe cruce? Nu prin răutatea osândirii aproapelui putem să îndreptăm greşelile lui. Oricine se face pe sine judecător este asemenea unui doctor neglijent care, cu mâinile nespălate şi cu pansamente de tifon murdare, leagă rănile bolnavilor, iar prin aceasta, în loc să-i tămăduiască, le pricinuieşte o şi mai mare infecţie.

[...]Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată.

[...]

Ce e la bază osândirea? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.

Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti.

Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că: "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui". Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată: "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine". Avva Dorotei arată: Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate? Câtă viclenie! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.

Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos". Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate". Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind: Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc?" Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. [...]

Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora".

Cum să scăpăm de clevetire:

Nu discuta cu oamenii bârfitori, nu te împrieteni cu clevetitorii, dar nici nu cădea în cealaltă extremă - să începi să osândeşti pe osânditori. Sfinţii Părinţi au oprit aspru transmiterea ori povestirea cuvintelor străine, când aceasta are caracter de bârfă. Dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici de trebuinţă, să rămână îngropat şi să nu te mai împovărezi nici pe tine, nici pe mine cu acele cuvinte. Dacă invidia din noi vrea să nască osândirea, să ne reţinem limba să nu vorbim acestea. Sfinţii Părinţi ne arată cum să tăiem acest izvor rău: Smeriţi-vă, luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine! Când un om se află în întuneric, el nu vede cât praf zboară prin cămăruţa lui. Dar dacă, prin vreo oarecare crăpătură a uşii, se strecoară înauntru o rază de soare, deodată se pot vedea mii de particule de praf, care zboară prin aer. Dacă eu propriul meu suflet nu l-am înţeles, cum voi cunoaşte fără greşeală neajunsurile, înclinările şi predispoziţiile din sufletele altora? Când vedem pe cineva că greşeşte, noi trebuie să-l compătimim, să vedem în el pe cineva bolnav şi să ne rugăm pentru el, ca să-l izbăvească Dumnezeu din ghearele păcatului. După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela (diavolul) care l-a împins" .

Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii!" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte.

Sursa: Marturisire a ortodoxiei - Pe nimeni sa nu osandim daca vrem sa ne mantuim

***

Sa ne rugam pentru pacatosi ca pentru sufletul nostru. A pacatuit acela, eu in el am pacatuit. Adica, imi arata Dumnezeu ca exista o lege duhovniceasca. Daca eu judec pe cineva si nu ma caiesc de judecata mea, [atunci] eu voi cadea in acel pacat. De ce? Imi arata Dumnezeu ca asa cum acela a cazut in pacat asa si eu cad. Si daca eu, pacatos fiind, cred ca fiindca n-am facut asta sau aia, nu sunt un asta sau un ala, pai imi arata Dumnezeu ca si eu sunt. Asadar sa ne grabim si sa ne caim de judecatile noastre si sa-l miluim pe pacatos, aducand un "Doamne miluieste-l" din partea noastra, "Doamne iarta-l si pe el si pe noi, si pe ei si pe mine"...

***

Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Fara Dumnezeu orice iubire moare"

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"

Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata.

"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.

Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Sursa: Formula AS - "Despre dragoste cu Parintele Pantelimon de la Oasa"

Epidemia EMO, temeiul confuziei stărilor duhovnicești cu stări emoționale euforice neduhovnicești

Orice deviere de la normal, de la firesc, creaza in tandem doua extreme. Tot astfel, in paralel cu agresivitatea din ce in ce mai deliranta si care invadeaza exponential mediul virtual, a aparut si epidemia EMO, menita se nasca senzatii pietist-crestine, si creand impresia (falsa - de altfel) ca omul se induhovniceste, hranindu-se cu ele.

Mai pe larg aceasta forma de inselare a fost descrisa in articolul Parintelui Mihail Stanciu: ATENȚIE! Se extinde epidemia EMO! Feriți-vă! Treziți-vă! si care este redat in cele ce urmeaza.

***

”Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi”. (Matei 21, 24)

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne avertizează din timp, preventiv și pedagogic, că vor apărea nu doar ”lideri” de opinii strâmbe, mincinoase, amestecate și hulitoare de Dumnezeu, ”guru”-i, sau directori de ziar, de conștiință și de comportament, pălăvrăgii aiuritori și psihopați pe la tot felul de emisiuni tembelizat(oar)e, ”binefăcători electorali” care continuă să prostească proștii servindu-le promisiuni și cadouri otrăvite, în vreme ce le înlănțuie viața și viitorul, ci chiar unii ”harismatici”, făcători de minuni, care sub masca semnelor, profețiilor și vindecărilor mincinoase, vor pune pe piste false pe mulți oameni, îndepărtându-i (uneori rapid, alteori progresiv) de la Calea, Adevărul și Viața – Hristos și de la Biserica Sa Sfântă și Sfințitoare, comunitatea unică divino-umană unde-L pot cunoaște și dobândi real prin har pe Hristos.

Despre multe din formele de înșelare
cu iz panteist – oriental (yoga sectară, budism aggiornamentat la cultura actuală, zodiace și fatalisme astro-latre, diverse teorii și practici de ”disciplinare” mintală și ”energizare”)
sau dualist – occidental (catolicismul arian și aharic este la baza tuturor rătăcirilor, sectarism neoprotestant, ecumenism, gnosticism sincretist și relativist)
sau păgân –”tradițional” (magie populară, ghicit, superstiții și satanisme mai mult sau mai puțin amestecate cu unele rânduieli bisericești)
am prezentat în cartea  De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? (Editura Sophia, 2004).

Acum vrem a semnala un alt fel de înșelătorie, mai nouă, tot de genul pietist-creștină, pe care o numim ”epidemia” EMO. Ea constă în împroprierea unei stăi emoționale intense, euforico-mistice, preluate fie direct (pe viu, ”live”) de la un ”predicator înfocat”, fie indirect de pe vreun canal media, cel mai răspândit fiind internetul. Vom insista pe această din urmă formă de amăgire…

Această înșelare modernă este o boală gravă a vieții duhovnicești, cauzată de un ”virus”, care se transmite mai ales prin internet, dar care nu afectează (…) computerul, ci sufletul celui contaminat prin informațiile și emoțiile transmise de un ”nevinovat” mesaj de tip forward primit de la prieteni. Iar acest virus are mai multe tulpini (toate-s variațiuni pe aceeași temă), dintre care noi vom arăta în cele ce urmează pe cele mai răspândite, toate fiind deopotrivă de păguboase…

În apropierea Praznicului Învierii Domnului (căci cu asemenea ocazii, când lumea se sensibilizează altfel față de valorile spirituale, este declanșată ”epidemia emoțională”), am primit din mai multe surse 2 email-uri, unul cu, vezi Doamne!, înregistrarea unur cor îngeresc la o mănăstire athonită (anonimă și ea, or în acest caz trebuia să fi devenit celebră, nu?) și altul cu filmarea (profesionistă) a unei ”mărturisiri cântate”, binențeles ”spontane”, a Învierii Domnului Hristos, într-un mall dintr-o țară majoritar mulsulmană.

Departe de a ajuta și întări viața duhovnicească a ortodocșilor deschiși comunicării și prin internet, aceste două clipuri, unul audio prost înregistrat (poate chiar cu premeditare distorsionat, și oferit apoi spre ”consum” doritorilor și păcăliților de ”senzații tari” pseudo-duhovnicești), altul audio-video foarte bine realizat tehnic, pot fi deconspirate ca mostre de ”marfă proastă”, otrăvită, livrată gratis pe conducta internetului prin cea mai extinsă rețea comercială (de tip NLM) printre ortodocșii de pretutindeni. Fiecare înșelat preia ”marfa”, se ”bucură” de ea, apoi o recomandă și o trimite înzecit mai departe, molipsindu-i (sper că fără voie și fără știință, deși inițiatorii nu au fost deloc nevinovați și neștiutori) pe toți prietenii care nu au sistemul imunitar duhovnicesc (discernământul) dezvoltat și sunt vulnerabili acestei manipulări informaționale și mai ales emoționale.

Să ne oprim puțin asupra acestui fel de ”epidemie” pietistă care este la fel de păguboasă pentru viața duhovnicească precum sunt și celelalte forme eronate de evlavie descrise în cartea amintită mai înainte.

Atât ”cântarea îngerilor” înregistrată ”spontan” cât și ”cântarea oamenilor” începută și înregistrată la fel de ”spontan” din clipurile în cauză, tind să stârnească în om nu doar o emoție copleșitoare, o ”trăire mistică” euforică, un amestec confuz între fiorul spaimei și exaltarea mândriei (că ești printre cei puțini vrednici de asemenea auziri și vederi). Dar mai strecoară în omul amețit de astăzi și gânduri eretice, hulitoare de Dumnezeu și de descoperirea Lui sfântă. Căci omul ajunge să creadă că îngerii sunt disponibili și audibili, așa, la un simplu clic. Or, Dumnezeu nu ne trimite mărturisitori îngeri, întrucât noi nu ascultăm nici de oamenii sfinți de lângă noi și nu ne sinchisim nici de a face cele omenești. Căci calea smereniei și a ascultării în ierarhia duhovnicească a Bisericii este singura poartă și cale deschisă spre mântuire, spre viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, lăsându-se antrenat, mai întâi prin curiozitate (ia să văd, ce e cu mesajul ăsta cu subiectul ”Incredibil!!! Voci de îngeri la mănăstirea X …”, sau ”Creștinii cântă într-un mall dintr-o țară musulmană!”, sau altele asemenea) și apoi prin repetiție, creștinul se înfierbântă cu o stare emoțională ieșită din cumințenia și luciditatea ortodoxă autentică. Ce ușor aude azi un creștin internaut voci de îngeri, în vreme ce mii și poate milioane de pustnici sporiți nu s-au învrednicit niciodată de un asemenea priviegiu (de care au și fugit dealtfel)! E doar la un clic de ei! Aa, un clic plus o sugestie! Iar sugestia e încărcată de otrava minciunii și a mândriei… Dar emoția astfel stârnită și întreținută devine drog, duce la dependență, la așteptarea, căutarea și chiar provocarea unor alte și alte asemenea experiențe sau ”trăirisme” EMO pe care diavolul, expert în manipulare psihologică, nu va întârzia să i le ofere…

Evident că s-a dovedit apoi că înregistrarea audio cu pricina era o făcătură, o înregistrare distorsionată și grăbită pe alocuri a unei clasice cântări psaltice (interpretare a unui grec, știu și cine, dar nu are importanță), pe care un răufăcător a trimis-o, la sugestia diavolului care știa ce va mai circula printre creștini și-i va ameți, dar cine mai poate reface traiectoria inversă a lămuririi? Mai ales că 99,9 % dintre auditorii înfiorați cred(eau) că chiar au ascultat niște îngeri cântând…

Al doilea clip, care a stârnit și el emoții și manifestări entuziaste de genul ”CU ADEVARAT INNALTATOR, M-AU INUNDAT LACRIMILE DE BUCURIE ! SLAVIT SA FIE DOMNUL!”, ”Hristos a Înviat! Foarte emoţionant! Ceea ce ma impresionează continuu este bucuria sinceră şi curată pe care o văd radiind de pe feţele lor, plini de Fericire, extaziaţi…” s-a dovedit și el o făcătură, căci, departe de a fi o mărturisire pentru Hristos, este o reclamă la telefonia mobilă folosindu-se de vehicolul cântării în limbile arabă și greacă ”Hristos a înviat!”. Păi, deh, au prospectat băieții de la firma de publicitate cu multă atenție populația țintă și s-au folosit de ocazia și emoția Praznicului pentru a-și strecura mesajul comercial și propagandistic. Era interesant cum în această manifestare ”spontană”, cum începea cineva să cânte, hop!, intra direct în prim-plan, iar zgomotul de fond era atenuat teribil. Este, oricum, din punct de vedere tehnic profesionist făcut, dar scopul este cu totul altul decât vestirea lui Hristos: propaganda firmei de telefonie și, implicit, creșterea veniturilor ei. Or, nu numai că nu merge să-L folosești pe Hristos ca să-i faci propagandă lui mamona, dar tu, creștin, să aplauzi frenetic blasfemia asta mi se pare chiar apostazie! Totuși, naivii se extaziază văzând doar suprafața, nu și scopul, lucrurilor…

*

Alunecarea spre astfel de experiențe care stârnesc emoții și exaltări (individualiste, dar uneori în masă) ieșite din comun sunt semnul unei grave îmbolnăviri și chiar atrofieri a discernământului duhovnicesc – adevăratul sistem imunitar al omului credincios. Dacă ”stăm bine, cu frică, și luăm aminte” recunoaștem aceleași stări de exaltare EMO, aceeași emoție hipnotică și manipulatoare (alternează glumițe, citate ”serioase”, fiori de simpatie), în toate giumbușlucurile unor predicatori ”ortodocși” veniți de prin occidentul neoprotestant (plin de ”one man show”-meni specializați în spectacole de teatru ”comico-mistic”) să ne învețe ”ortodoxia lor” (vă mai amintiți de  K.K.?). Dar, ce să mai lungim vorba că avem și noi ”actorii” noștri…

Într-adevăr, pe fundalul unei deprimări populare întreținute și coborâte politic spre niveluri tot mai coborâte, când nu numai viitorul îndepărtat al lumii, ci și viitorul cel mai apropiat al fiecăruia devin tot mai nesigure, bucuriile fiind aproape sufocate de grija zilei de mâine, creștinul ortodox român, care greu mai găsește solidaritate și prietenie dezinteresate, este foarte ușor atras, ”mișcat” și antrenat apoi, de manifestările euforice ale feluriților emo- și e-mărturisitori care propagă pe viu sau pe virtual (internet) numere de iluzionism (personale sau plagiate de la alții) ca să-și facă fani și, de ce nu?, ucenici. De aceea a și fost păcălit după revoluție de atâția sectari autopropovăduitori…

Creștinismul ușor, larg, ieftin, cu compromisuri și ipocrizii, dar fără nevoințe și fără dogme, a ajuns, iată, datorită suportului EMO, mai răspândit în mentalitatea colectivă decât elementara cateheză și viață creștin-ortodoxe. Iar această epidemie EMO este temeiul confuziei stărilor duhovnicești cu stări emoționale euforice neduhovnicești, de unde și înșelarea mistică foarte extinsă. Nu mai zic de faptul că cei contaminați pierd și reperele dogmatice și morale curate ale credinței în Hristos. Epidemia EMO este noua formă de reeducare, de data aceasta având dimensiuni planetare…

Când am fost în America anul trecut, timp de două săptămâni, zilnic, observam (trecând 1-2 minute) pe n canale tv dedicate diferitelor secte și chiar congregații catolice, discursurile, mimica și gestica EMO ale ”predicatorilor”. Adesea mă gândeam: ”dacă l-ar vedea baba Rada de la țară pe nea ăsta, ar zice că-i nebun, văzând cum se scălâmbăie.”. Dar deh, ei aplică dictonul ”să-i fraierim pe fraieri” și reușesc să-i bage-n transa emoțională optimă, unde sugestia repetată îi teleghidează apoi ca pe roboți. Iar aceia aveau mai mult glume, povești și sofisme ieftine și diversiuni științifico-fantastice decât mărturisiri biblice despre Hristos…

Întrebarea pe care o punem acum este: Păi, dacă creștinul ortodox se lasă amețit și vrăjit emoțional de niște circari în prelegeri și clipuri (și prost regizate pe deasupra) unde nu sunt decât niște imagini și sunete, extaziindu-se aiurea, oare ce va face când marele maestru al hipnozei și sugestiei în masă, antihristul, și proorocii lui vor face semne, minuni și vindecări paranormale? Tare mă tem că îl va aplauda…

*

O altă variantă a bolii EMO este înregimentarea în câte-o ”galerie” virtuală (tendința naturală spre comuniunea Bisericii este deturnată spre aceste grupuri, ”bisericuțe” virtuale), care începe să zumzăie, să mârâie, să latre și să muște (prin mesaje, comentarii, emailuri) la comanda liderului. Subiectele sunt câteva numai, legate în special de propaganda și conspirația ”sistemului” și de prinderea și punerea la ”zidul infamiei” a trădătorilor ecumeniști sau securiști. O adevărată inchiziție virtuală… Evident că toți rezonează și cu vibrația emoțională și cu nivelul de cunoștințe (dogmatice și de cultură generală) și mai ales cu păruta viață duhovnicească în care principala lor virtute este e-mărturisirea și unde excelează tendințele rascolnice și critice față de orice ierarhie și autoritate duhovnicească și mai ales față de toți care nu ”vibrează” emoțional ca și ei. Unii dintre ei sunt chiar manipulați de-a dreptul, pe fondul neștiinței crase, dar alții, liderii, activiștii, sunt manipulanți notorii, scutiți de orice prezumție de nevinovăție. Mai ales când și profită (chiar financiar) de pe urma e-prietenilor și a e-discipolilor emoționați…

*

Altă formă a EMO-maladiei întreține unor creștini starea de însingurare, de ne-eclesialitate a părutei și confortabilei lor vieți duhovnicești, făcându-i să-și transfere multe din mișcările și energiile ființei departe de viața liturgică a Bisericii, în navigarea pe marea internetului, hrănindu-se nu doar cu clipuri și pps-uri drăguțele, emoționante până la lacrimi, unele cu iz creștin (sectar în general, care se încheie cu ”dă mai departe la prieteni și vei vedea că ți se va schimba viața!”), dar uneori și cu cuvinte tari ale Părinților, care, însă nefiind interpretate corect, sub povața ascultării de duhovnic și în lumina vieții litugice, devin taman pe dos aplicate și apoi promovate mai departe. Aici se observă lipsa relației de ucenicie duhovnicească și a vieții de pocăință și comuniune în Biserică. Din această cauză, neavând stabilitate duhovnicească și emoțională, mergând de unii singuri, aceștia sunt cei mai vulnerabili și sunt ușor de atras în fobii apocaliptice (că mâine e sfârșitul lumii, că vine un cutremur, că începe războiul, că ne-nghite gaura neagră produsă la acceleratorul de particule de la Geneva, că ne topește soarele cu exploziile lui, și taman deasupra noastră e gaura în stratul de ozon – fabulații care devin prioritare în mintea omului față de datoria rugăciunii și a faptelor bune).

*

Și totuși, văzând cum copiii și tinerii români sunt modelați după calapodul unui comportament extrovertit și sălbăticit, needucat emoțional și spiritual îndeajuns, crescuți cu mess-ul deschis tot timpul și învățați să se dedubleze în spatele avatarurilor și al pseudonimelor, ne punem câteva întrebări firești referitoare la viitorul lor: Oare ei vor mai ști ce înseamnă întâlnirea și vederea față către față? Cum vor mai experimenta rugăciunea și comuniunea în sânul Bisericii reale și vii? Cum vor fi preoții și predicile de mâine? … Nădăjduim și ne rugăm ca Dumnezeu să scoată secerători la secerișul Lui, chiar și dintre cei ce azi, în euforia emancipată a adolescenței, se declară din generația EMO (cu mai multe și mai agresive alte ispite, tulburări și răzvrătiri venite din ”lume”)…

Așa că, fraților, să ne ferim din timp de epidemia EMO care va deveni în curând o pandemie, pe fondul căreia se vor afirma și mediatiza destui ”harismatici”, ”hristoși și prooroci mincinoși”, vaccinându-ne zilnic cu rugăciunea, cu citirea Sfintei Scripturi și dogmelor creștine (învățăturile Bisericii din scrierile Sfinților Părinți) – hotarele și normele vieții noastre, cu participarea la Sfintele Taine și slujbele bisericești, cu post și înfrânare, cu faptele bune ale iertării, milei și iubirii. Să ne creștem copiii cu înțelepciune și râvnă în ascultare de Dumnezeu și de Biserică.

Mântuitorul Hristos Însuși ne îndeamnă: ”Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune ”Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.” (1 Ioan 4, 1).

Trezvia duhovnicească și discernamântul, așadar, trebuie să ni le dezvoltăm prin buna rânduială de viață cotidiană, prin curăția și frumusețea gândurilor, a cuvintelor și a faptelor, prin Spovedanie, sfat și ascultare de duhovnic, prin citirea Sfintei Scripturi, a Filocaliei și a Sfinților Părinți ai Bisericii. Având exemplul și mărturia lor netrecătoare și sigură, să ne umplem și noi sufletul nu cu euforii emoționale individualiste, ci cu cumințenia comuniunii Bisericii și cu seninătatea statornică a blândeții și a smereniei – adevăratele semne și manifestări ale odihnei și ale vieții Duhului Sfânt și Iubitor în om.

***********

A se vedea si:
- EPIDEMIA PIETISMULUI SI A CLIPURILOR “VIRALE”. Atentie la surogatele de traire ortodoxa!
precum si articolul, si comentariile de la :
-“In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile…” DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT