"Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1-2)
Suntem deseori virulenti cand vorbim despre cei "fara Dumnezeu", despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputinte ori traiesc vizibil in patimi. Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu.
Mila crestina, rugaciune si dragoste sincera, nefatarnica ar trebui sa avem fata de toti cei ce sunt departe de adevarul lui Hristos sau traiesc in pacate mari. Patima ar trebui sa o vedem ca un handicap si inca unul foarte grav, pentru ca nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poti da nimic in schimb, fiind mai de pret decat lumea intreaga. Asa cum fata de cel fara o mana sau picior avem mila, compasiune, asa ar trebui sa avem si fata de cei cu handicapuri sufletesti (patimi). Credeti ca judecata noastra ii lipseste aproapelui cazut? Nu-i de ajuns ca a cazut sub povara crucii sale, sa ii mai adaugam si noi? Doar dragostea vindeca, ea toate le crede, toate le rabda, toate le nadajduieste... Stim noi ce plan are Dumnezeu cu fiecare, stim noi pe cine vrea El sa sfinteasca prin adanca pocainta? Nu o data din pacatosi a facut sfinti, intotdeauna a facut asa...
Ma intreb uneori cati or fi judecat odinioara pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vamesul din Ierihon, pe talharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul inainte de schimbarea vietii, de "venirea in fire". Cu siguranta multi; ei au ramas cu pacatul judecatii, iar acestia, drepti facandu-se inaintea lui Dumnezeu, au ajuns in Rai... Mai mult chiar, Sfantul Apostol Pavel se intreaba: Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? (I Corinteni 6, 2).
Cine suntem noi de indraznim a judeca pe aproapele? Ar trebui sa ne dorim sa se indrepte tot omul si sa ajunga la cunostinta adevarului; sunt convins ca in orice Saul este ascuns un Pavel. Scriptura spune ca, de vom avea dragoste unii pentru altii, se va cunoaste ca suntem ucenici ai Mantuitorului. Dragostea, spune Pavel, indelung rabda, nu gandeste raul. Stim ca Hristos ii asteapta si-i iarta, asa cum tatal a asteptat pe fiul risipitor si a taiat vitelul cel gras si s-a bucurat ca mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Trebuie sa dam sansa de indreptare oricui, insa dupa psihologia noastra de viata - talharul de-a dreapta Mantuitorului nu trebuia iertat: era pacatos si-si merita soarta; Zaheu Vamesul - mare ticalos: sa "pactizeze" el cu paganul si sa ia pielea de pe bietul sau frate intru credinta! Dar s-au pocait, s-au intors cu lacrimi catre Domnul, iar El i-a iertat. Sa spui ca nu-i drept inseamna a nu avea dragoste! Pe Dumnezeu il numim in imnografie milosard, adica "cel cu inima miloasa", spune parintele Savatie - cunoscator de limba slava, de aceea, pentru a-L cunoaste mai bine pe Dumnezeu, ar trebui sa fim si noi asemenea Lui: cu inima miloasa. Oare noi cei ce-l judecam pe aproapele nu avem nevoie de inima Lui miloasa?
Oare noi suntem sfinti? Putem fi mai buni decat aproapele cand cadem in pacatul judecatii? D-apoi pacatul il indeparteaza pe om de Dumnezeu, asa ca e nepotrivit a arata cu degetul pe X spunand ca nu stiu ce patima are... E posibil ca noua sa ne lipseasca acea patima, insa avem cu siguranta altele. E stiut ca Dumnezeu uneori, ca sa ne smereasca, slobozeste asupra noastra tocmai lupta cu patimile ce le-am judecat noi la aproapele. Cine ar putea spune ca cel mandru si plin de sine e mai aproape de Dumnezeu decat un desfranat, spre exemplu, sau cel manios mai aproape de Dumnezeu decat betivul?
Sa ne rugam impreuna cu Sfantul Efrem Sirul, lira Duhului Sfant: "Doamne Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!"
Sursa: Laurentiu Dumitru - Sa nu judecam, caci toti suntem pacatosi!
***
Judecarea aproapelui este un pacat. Daca Mantuitorul a venit in lume, nu ca sa o judece, ci ca aceasta sa se mantuiasca prin El (Ioan 3, 17), atunci nici omul nu trebuie sa vorbeasca despre caderile semenilor, ci trebuie sa caute venirea acestora in fire.
Adeseori se spune ca ajungem sa-l judecam pe celalalt, din dorinta de a-l indrepta. Ne uitam la faptele lui, vedem ce este nepotrivit, i le comunicam si ii cerem sa ia alt chip. Dar cand facem aceasta critica, mai tinem seama de cuvintele Mantuitorului: "De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau? … Fatarnicule, scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea deslusit sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mt 7, 1-5)? Ma tem ca nu. Nu mai spun ca de multe ori ceea ce i se pare omului drept, pentru Dumnezeu este nedrept.
Iar pentru a nu porni cu usurinta spre judecata, voi aminti de episodul cu femeia desfranata care urma sa fie omorata cu pietre. Mantuitorul le spune celor ce doreau sa arunce cu pietre in ea: "Cel fara de pacat dintre voi sa arunce primul cu piatra" (Ioan 8, 7). Si raspunsul acestora este pilduitor pentru fiecare dintre noi cei care dorim sa judecam: "Iar ei auzind, si mustrati fiind de cuget, ieseau unul cate unul" (Ioan 8, 9).
Potrivit judecatii omenesti, cel care a facut un rau trebuie judecat si pedepsit. Exista si credinta ca prin astfel de sanctiuni, cel care a gresit se poate indrepta. Dar pierdem din vedere ca judecata omului nu este judecata lui Dumnezeu. "Nu sunt gandurile Mele ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre" (Is. LV, 8). Cel care a ajuns la masura sacrificului de sine si la iubirea vrasmasilor, nu mai are nevoie de tribunale. Prin aceste afirmatii nu doresc sa se inteleaga ca Biserica este impotriva instantelor de judecata, ci doresc sa subliniez ca Biserica le accepta ca semn al neputintei omenesti de a iubi vrajmasii.
Ceea ce este important inaintea lui Dumnezeu este ca omul sa nu ramana lipsit de relatia cu cineva. El trebuie sa-i aiba in inima pe toti, chiar si pe cei cu care s-a certat. Iar asezarea in inima a celui cu care ai fost in conflict, nu se poate face decat prin iertare, nu prin justitie.
Inchei cu sfatul Sfantului Macarie "Cel ce se roaga sa nu judece pe cel ce lucreaza pentru ca nu se roaga; cel ce lucreaza sa nu judece pe cel ce se roaga, zicand ca acela sta, iar el lucreaza; iar cel ce slujeste sa nu judece pe altii. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu sa o faca. Cel ce citeste sa arate iubire si bunavointa fata de cel ce se roaga, cugetand intru sine ca si pentru el se roaga; iar cel ce se roaga sa gandeasca despre cel care lucreaza, ca fapta lui spre folosul tuturor se face".
Sursa: Crestin Ortodox - Judecarea aproapelui
***
Ca stiti ce s-a intamplat staretului aceluia care, auzind de un frate de cazuse in desfranare, zisese: “O, rau a facut!” Oare, nu stiti cat de infricosator graieste de dansul in Pateric? Ca a adus Ingerul sufletul fratelui ce gresise si i-a zis lui: “Vezi, cel pe care l-ai osandit, a adormit. Deci, unde poruncesti ca sa-l pun? Intru imparatie sau la osanda?” Si, iarasi, a zis ingerul catre staretul acela: ”De vreme ce tu esti judecator dreptilor si pacatosilor, spune, ce poruncesti pentru acest smerit suflet? Oare, il vei milui pe el sau chinurilor il vei da?” Si asa, acel staret se minuna si se inspaimanta de o hotarare ingereasca, precum aceea. Si si-a petrecut cu suspinuri si cu lacrimi cealalta vreme a vietii sale si se ruga lui Dumnezeu cu multime de osteneli, ca sa-l miluiasca pentru pacatul acela. Si a cazut el cu fata sa la picioarele Sfantului Inger si a luat iertaciune. Si, iarasi, i-a zis Ingerul: “Iata, ti-a aratat tie Dumnezeu ce este mai greu, adica, aceasta de a judeca pe fratele tau si niciodata, iarasi, sa nu faci lucrul acesta. Iata, de acum iertat esti.”
Si dintr-aceasta vreme, niciodata nu a incetat sufletul batranului dintr-un plans ca acela, pana ce a murit.
Apoi, ce vom lua noi, osandind pe aproapele? Ci, ni se cade noua, fiecaruia, fratilor, a lua aminte de la noi insine pentru ale noastre pacate. Ca, lui Dumnezeu unuia este cu putinta a indrepta sau a osandi, Celui ce stie asezarea fiecaruia si puterea, precum Acela singur stie. Ca in alt fel judeca pe episcop, intr-un alt fel pe domn si pe boier, in alt fel judeca pe egumen si in alt fel pe ucenic, in alt fel pe batran si in alt fel pe tanar, in alt fel pe bolnav si in alt fel pe cel sanatos. Si cine va putea sa stie acele judecati ale Lui, fara numai El singur, Cel ce a facut toate si stie toate?”
Sursa: Mugure inflorit - Sfantul Evagrie despre judecarea aproapelui
***
Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigătoare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20)
Sursa: Sfantul Ioan de Kronstadt - Viata mea in Hristos
***
Despre ce înseamnă judecarea aproapelui putem afla la Sfântul Ioan Scărarul: Judecarea aproapelui, clevetirea lui, provin din ură, din ţinerea de minte a răului. Dacă judecata ar proveni din dragoste şi din iubire, atunci n-ar fi însoţită de batjocorirea fratelui, s-ar abţine să se manifeste public, s-ar ruga în taină pentru cel căzut în păcat. Cea mai scurtă cale pentru iertarea păcatelor este nejudecarea aproapelui.
Nu numai că nu ştim ce este în inima celui ce păcătuieşte, câtă pocăinţă are sau cum primeşte Dumnezeu fapta sa, dar „pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui ce vrea să se pocăiască”
„Contabilii aspri şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă pentru că nu şi-au adus niciodată aminte în chip nemincinos şi deplin de greşelile lor.” (Părintele Stăniloae) Dacă am lua aminte la sine, la păcatele noastre, la patimile care ne frământă, n-am mai avea nici timp, dar nici poftă să vedem păcatele semenului nostru. Am fi concentraţi în sine, iar greşelile lui le-am privi cu dragoste compătimitoare, cu speranţa că Dumnezeu îl va ierta, şi ne vom ruga stăruitor pentru el.
În măsura în care cauţi mântuirea nu te uiţi la păcatele altuia, ci numai la ale tale. Preocuparea pentru greşelile aproapelui nu vine din grija faţă de el, din dorinţa de a-l îndrepta, ci din nepăsare, din credinţa că sunt deasupra lui. „Dacă am avea iubire, împreună cu mila şi cu durerea, nu ne-am îngriji să vedem scăderile aproapelui… dragostea ar acoperi orice greşeală, precum şi sfinţii fac aşa, văzând zdrobirea oamenilor. Căci nu sunt orbi sfinţii. Şi totuşi nu văd păcatele lor” spune părintele Stăniloae. Pentru toate greşelile aproapelui antidotul este, întotdeauna, iubirea. De fapt iubirea ne învaţă întotdeauna ce şi cum să facem, în toate situaţiile vieţii. Sfinţii, cei care au împlinit singurele două porunci ale lui Hristos, să îl iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim aproapele, sunt singurii care ne pot da o descriere adecvată a oamenilor. Deoarece ei îi văd pe oameni nu în păcătoşenia dată de păcatele lor, care le întunecă chipul, ci neocultaţi de păcat, în potenţialitatea care ar putea să devină prin apropierea de Dumnezeu. Ei văd splendoarea creată de Dumnezeu acolo unde noi vedem doar duhoarea patimilor. Pentru că, cu siguranţă, fiecare vede ceea ce îi este mai propriu.
„Cel ce iubeşte nu poate să nu-l imagineze pe cel iubit ca fiind foarte bun şi frumos. Dar prin această imaginaţie se surprinde ce e dat virtual în cel iubit şi-l ajută să devină în mod real aşa. Dacă toţi am iubi un om, ar fi aproape cu neputinţă ca acela să fie rău. Şi dacă toţi ar avea dragoste faţă de toţi, toţi ar deveni buni. În starea de răutate a fiecăruia e implicată o vină, sau o lipsă de iubire a celorlalţi.” (părintele Stăniloae) Faptul că-i vedem pe ceilalţi, în analizele noastre care se pretind obiective şi realiste, cu toate orgoliile, egoismele, cu patimile şi păcatele lor nu se datorează acuităţii privirii noastre, capacităţii de a ne percepe corect semenii, puterii de pătrundere a minţii, aşa cum ni se pare adesea, ci unei lipse a iubirii, a compasiunii faţă de cel de lângă noi. E o nepăsare care lasă la voia întâmplării, la voia celui rău, realităţile şi persoanele din jurul nostru. În afară de faptul că iubirea găseşte strategii de luptă împotriva răului care-l înlănţuie pe aproapele meu, simpla conştientizare a faptului de a fi iubit de către o altă fiinţă, mă face pe mine mai bun, îmi dă un îndemn spre bine situat dincolo de orice imperativ moral. Chiar dacă nu am făcut nimic concret în ordinea faptelor, trebuie să conştientizez că în răutatea celui de lângă mine am şi eu un rol. Lipsa mea de iubire faţă de aproapele se traduce printr-o nepăsare pe care celălalt o simte ca pe o lăsare în voia sorţii, în care poate să facă aproape orice fiindcă oricum nimănui nu îi pasă. Într-un fel subtil, şi în modalităţi care nu pot fi prea bine conceptualizate, din judecata mea în care constat răutatea aproapelui vor reieşi faptele lui rele viitoare.
Prin nepăsarea faţă de celălalt, lăsându-l pe el să scadă în virtuţi, în faptele bune, în apropeierea de Dumnezeu, mă sărăcesc pe mine însumi în virtutea unei asemănări fiinţiale cu el, a unui dat comun al umanităţii noastre. Eu sunt în celălalt, iar neputinţa lui de a urma calea binelui devine şi neputinţa mea, chiar dacă la nivel strict individual nu simt nimic. Dar fiinţa mea scade împreună cu scăderile celorlalţi, aşa cum se ridică odată cu reuşitele lor. Dacă în starea noastră de individualism exacerbat am mai fi capabili să mai simţim asta, viaţa noastră la nivel personal nu comunitar, ar deveni mult mai plină de sens.
[...]
Dar atât binele cât şi răul se află nu atât în realitatea însăşi, în faptele ca atare, cât în ochii care privesc, în interpretarea pe care o dăm lucrurilor ce ne înconjoară. Dacă sfântul Serafim de Sarov saluta orice om care venea la el spunându-i „bine-ai venit, bucuria mea”, făcea asta nu pentru că era orb la păcatele celui din faţa lui, nu pentru că vedea în el pe păcătosul care, eventual, dorea să se pocăiască, ci pe creatura lui Dumnezeu, pe purtătorul Duhului Sfânt. Dumnezeu împrumută sfinţilor privirea Sa, şi ar trebui ca şi noi, care îi venerăm pe sfinţi, să împrumutăm privirea lor. Măsura în care mintea noastră nu mai emite judecăţi rele asupra aproapelui, nu îi vede toate scăderile şi neputinţele, oricare ar fi realitatea „obiectivă”, este măsura în care ne despovărăm de patimi şi lăsăm sufletul liber să se apropie de Dumnezeu.
Sursa: Ziuaonline - Judecarea aproapelui (II)
Judecarea aproapelui (...) a reuşit să câştige mult adepţi deoarece se arată în chipul virtuţii. În realitate ea are urmări dezastruoase. Perseverenţa în ea zădărniceşte mântuirea sufletului. Dintre cele mai grele păcate, osândirea este cea mai răspândită printre oameni. Îmbrăcaţi în mantia iubitorilor de dreptate, aproape fiecare dintre noi ne-am însuşit dreptul acesta duşmănos de a ponegri pe alţii şi de a găsi tuturor defecte. Oare cum se va mântui omul care în fiecare zi osândeşte pe fraţii săi, pentru care Hristos a fost răstignit pe cruce? Nu prin răutatea osândirii aproapelui putem să îndreptăm greşelile lui. Oricine se face pe sine judecător este asemenea unui doctor neglijent care, cu mâinile nespălate şi cu pansamente de tifon murdare, leagă rănile bolnavilor, iar prin aceasta, în loc să-i tămăduiască, le pricinuieşte o şi mai mare infecţie.
[...]Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată.
[...]
Ce e la bază osândirea? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.
Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti.
Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că: "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui". Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată: "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine". Avva Dorotei arată: Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate? Câtă viclenie! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.
Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos". Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate". Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind: Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc?" Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.
Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. [...]
Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora".
Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora".
Cum să scăpăm de clevetire:
Nu discuta cu oamenii bârfitori, nu te împrieteni cu clevetitorii, dar nici nu cădea în cealaltă extremă - să începi să osândeşti pe osânditori. Sfinţii Părinţi au oprit aspru transmiterea ori povestirea cuvintelor străine, când aceasta are caracter de bârfă. Dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici de trebuinţă, să rămână îngropat şi să nu te mai împovărezi nici pe tine, nici pe mine cu acele cuvinte. Dacă invidia din noi vrea să nască osândirea, să ne reţinem limba să nu vorbim acestea. Sfinţii Părinţi ne arată cum să tăiem acest izvor rău: Smeriţi-vă, luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine! Când un om se află în întuneric, el nu vede cât praf zboară prin cămăruţa lui. Dar dacă, prin vreo oarecare crăpătură a uşii, se strecoară înauntru o rază de soare, deodată se pot vedea mii de particule de praf, care zboară prin aer. Dacă eu propriul meu suflet nu l-am înţeles, cum voi cunoaşte fără greşeală neajunsurile, înclinările şi predispoziţiile din sufletele altora? Când vedem pe cineva că greşeşte, noi trebuie să-l compătimim, să vedem în el pe cineva bolnav şi să ne rugăm pentru el, ca să-l izbăvească Dumnezeu din ghearele păcatului. După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela (diavolul) care l-a împins" .
Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii!" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte.
Sursa: Marturisire a ortodoxiei - Pe nimeni sa nu osandim daca vrem sa ne mantuim
***
Sa ne rugam pentru pacatosi ca pentru sufletul nostru. A pacatuit acela, eu in el am pacatuit. Adica, imi arata Dumnezeu ca exista o lege duhovniceasca. Daca eu judec pe cineva si nu ma caiesc de judecata mea, [atunci] eu voi cadea in acel pacat. De ce? Imi arata Dumnezeu ca asa cum acela a cazut in pacat asa si eu cad. Si daca eu, pacatos fiind, cred ca fiindca n-am facut asta sau aia, nu sunt un asta sau un ala, pai imi arata Dumnezeu ca si eu sunt. Asadar sa ne grabim si sa ne caim de judecatile noastre si sa-l miluim pe pacatos, aducand un "Doamne miluieste-l" din partea noastra, "Doamne iarta-l si pe el si pe noi, si pe ei si pe mine"...
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu