Lumea se
influienţează repede spre bine, căt şi spre rău. Spre rău se
influienţează mai uşor, pentru că acolo ajută şi diavolul. Spune, de
pildă, unuia să lase fumatul pentru că îl vatămă. De îndată ce se vor
hotărî să-l lase, diavolul va merge şi-i va spune: "Ţigara cealaltă are
mai puţină otravă, cealaltă are filtru şi curăţă... Fumează de acelea,
că nu te vor vătăma’’. Îi va afla o îndreptăţire, ca să nu-l lase, îi va
afla o ... ,,soluţie”. Pentru că diavolul ne poate oferi o grămadă de
justificări. Iar ţigara aceea, pe care i-o recomandă, îl poate vătăma şi
mai mult. De aceea este nevoie să avem voinţă. Şi dacă cineva nu-şi
taie cusururile sale atunci când este încă tânăr, după aceea îi va fi
greu să le taie, deoarece cu cât înaintează în vârstă, cu atât i se
slăbeşte voinţa.
Dacă omul nu are voinţă, nu poate face nimic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Totul
stă în a vrea şi a nu vrea” (Comentariu la Epistola I către
Tesaloniceni, Omilia 5, PG 62, 428). Adică toate depind de: dacă vrea
sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire Bun şi vrea
întotdeauna binele nostru. Dar este nevoie să vrem şi noi. Pentru că
omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu voia lui Dumnezeu şi cu voia
sa. Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripă, care este voia Sa, de
un umăr al nostru. Dar ca să zburăm duhovniceşte trebuie ca şi noi să ne
prindem de celălalt umăr aripa noastră, adică voia omenească. Dacă omul
are voinţa puternică, are aripa omenească şi se echilibrează cu aripa
dumnezeiască şi poate zbura. În timp ce dacă voinţa îi este atrofiată,
încearcă să zboare puţin, dar se prăbuşeşte. Încearcă din nou să zboare,
dar iarăşi cade.(...) Voinţa există la toţi oamenii, la unii mai
puţină, la alţii mai multă. Când omul are dispoziţie să se nevoiască, se
roagă şi cere de la Dumnezeu să-i mărească voinţa şi Dumnezeu îl
ajută.(...). Aripa dumnezeiască este întotdeauna plină, completă, nu-i
lipsesc pene, pentru că diavolul nu poate să le tragă şi să le scoată,
căci este dumnezeiască. Dar omul să ia aminte să nu se lenevească şi
astfel diavolul să-i scoată vreo pană din propria lui aripă. Atunci când
începe încet-încet puţină trândăvie, puţină nepăsare, voinţa slăbeşte.
Ce să facă Dumnezeu dacă omul nu vrea? Nu vrea să intervină, pentru că
respectă libertatea omului. Şi astfel, omul netrebniceşte şi aripa lui
Dumnezeu. Dar când are voinţă, are şi aripa lui întreagă. Atunci vrea şi
Dumnezeu, vrea şi omul, iar el zboară.
(Cuvinte duhovniceşti. Trezire duhovnicească II, Cuviosul Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, pag.125-127)
Doxologia: Aripa voinţei
Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. (2 TIMOTEI 3, 5)
Inimile noastre sunt oarbe din naştere. Le vindecă Hristos prin Botez.
Apoi, când păcatele ni le acoperă cu ţărână ne redau vederea lacrimile
căinţei, vărsate de inimi, la Spovedanie.
Numai că, paradoxal, mulţi dintre noi nu dau semne de recăpătare a
vederii după Spovedanie. Adică, nu-L văd pe Cel bolnav, pe Cel închis,
pe Cel singur, pe Cel bătut, nedreptăţit, jefuit şi abandonat la
marginea drumului, în toţi necăjiţii şi obidiţii acestei lumi. Şi, mai
ales, în fraţii de credinţă. De exemplu, angajatul ortodox de la Poşta
Română nu l-a văzut, cu inima, pe angajatul ortodox de la Oltchim când
Statul român îl bătea şi tâlhărea luându-i pâinea de la gură prin
falimentarea hoţească a intreprinderii; ca atare, nu a simţit nevoia să
se solidarizeze cu el, deşi, în mod clar, era vorba de o victimă a unei
tâlhării ca şi cea din parabola Bunului Samarinean. Tot ce îşi doreşte
ortodoxul de la Poştă e să nu ajungă tâlharii şi la el, negândindu-se
măcar că tocmai lipsa de solidaritate cu cel de la Oltchim va deschide
calea tâlharilor spre instituţia în care lucrează el. Dar iată că deja
au ajuns. Şi se simte foarte singur…
Alt motiv fundamental e şi că nenorocirea de la Oltchim, ca mai toate
nenorocirile noastre, apare la televizor, acest aparat de tocit, măcinat
şi eliminat orice reacţie morală. Dacă bătutul şi tâlhăritul de la
Oltchim apărea în predicile din Biserică, poate acolo ar fi fost văzut
şi cu inima şi s-ar fi născut şi vreo reacţie faptică. Căci dacă vezi cu
inima, te doare şi te simţi dator să acţionezi. Iar ca să acţionezi
creştineşte, trebuie să înfrunţi demonii şi pe slujitorii lor umani. Iar
ca să-i înfrunţi pe aceştia descoperi că-ţi trebuie puteri pe care nu
le ai, puteri dumnezeieşti. Adică, descoperi nevoia vitală de
Euharistie. Descoperi că PENTRU A FI BIRUITOR ÎN VIAŢA REALĂ, NU ÎN
IMAGINARA TA VIAŢĂ SPIRITUALĂ, AI NEVOIE DE UN CREŞTINISM COMPLET. (În
genere, în privinţa Sfintei Împărtăşanii, nu depăşim idealul slugii care
a primit un singur talant: să-l păstrăm. Adică, să-l îngropăm. Şi aşa
îl pierdem, pentru că de fapt am primit prin Împărtăşanie puterea de a
lucra faptele iubirii lui Hristos… Părintele Stăniloae scrie în
Dogmatica sa, că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos aduce
starea Lui de jertfă în fiinţa noastră. Cred că teama de jertfă e
tainicul motiv pentru care majoritatea credincioşilor se împărtăşesc
rar. Căci criza morală a Bisericii noastre, adică a neîmplinirii iubirii
de aproapele, e direct legată de criza euharistică: nu are de ce să se împărtăşească cel care nu vrea să iubească.)
Câtă vreme orbul din naştere de care ne vorbeşte Evanghelia de azi a
zăcut în neputinţa sa, nimeni nu-i putea pretinde o altă aşezare decât
cea de cerşetor. Dar când Hristos i-a redat vederea, a devenit
responsabil faţă de tot ceea ce a început să vadă. A devenit responsabil
cu o mărturisire, cu o atitudine şi, în cele din urmă, cu o faptă. A
devenit responsabil faţă de Hristos, de farisei şi de poporul său. Să le
spună ce vede, cum vede şi ce reacţii impun conştiinţei sale cele
văzute. Iar toate acestea înseamnă curaj şi suferinţă, necazuri şi
dispreţ. Adică: cruce...
Acesta e motivul pentru care - în ciuda faptului că Hristos redă celui
ce se apropie, se atinge şi, mai ales, se împărtăşeşte de El, în primul
rând vederea cu inima a celuilalt - rareori ne gândim să
căutăm, să cerem şi să ne folosim de aşa ceva. Cerem, în schimb, din
toată evlavia noastră, sănătate, avere şi succes. Adică toate acele
lucruri pe care le spulberă, odată cu egoismul, Crucea, adevărata urmare
a lui Hristos! Şi de aceea preferăm, în Biserică, o viaţă confortabilă de cerşetori duhovniceşti. Suntem gata să recunoaştem imediat, fără nici
o reţinere, aproape cu entuziasm, că suntem orbi. Considerăm asta
smerenie. Iar acest fals îl socotim adesea chiar ortodoxie pură, de cea
mai patericală extracţie…
Însă în spatele acestei smerenii, se ascunde teama de responsabilitate,
de mărturie şi de suferinţă. Viclenia şi lenea. E o smerenie
instinctuală, nu duhovnicescă. Şi e sinucidere veşnică, pentru că ne
„scuteşte” tocmai de acele necazuri prin care Hristos spune că ne vom
mântui, suferindu-le aşa cum ne-a poruncit. Adică, smerindu-ne prin
răbdare cu mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ele. Pentru că tocmai
prin aceste necazuri participăm real la viaţa lui Hristos, cea
mântuitoare... Şi tocmai prin mulţumirea pentru aceste necazuri
participăm real, profund, la Sfânta Liturghie. Şi datorită lor însetăm
şi flămânzim după dreptate, adică după Hristos şi după Împărăţia Lui.
Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu
ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a
credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici
înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre - în
aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea,
sunt, în primul rând, tinerii. Tocmai cei care caută în credinţa noastră
scăpare din malaxorul de suflete al societăţii de consum...
Părinţi, fraţi şi surori!
Cu solemnitatea celor mai înalte şi mai teribile adevăruri ale
credinţei noastre, îngăduiţi-mi să spun: oricât am tămâia-o cu teologia
noastră minunată, evlavia ne pute îngrozitor a egoism şi laşitate...
Sursa si integral la: Doxologia/ Marius Iordachioaia: Ortodoxia orbilor
Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii
anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină
să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră.
Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa
noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii. Dar nu trebuie să
iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea - putem noi
aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: "Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!",
putem noi oare adăuga: "pentru că merităm"? Niciodata. Avem încredere
că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru
iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă
Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm
acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru
că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne
este dat să iertăm.
Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am
putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre - "Doamne, dă-ne
nouă să putem uita!". Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă
să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil,
şi să spui:
"Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: "Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!..."
O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura
pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar
regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar
fi dată în dar...
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 69-70)
Doxologia: Să ne purtăm poverile unii altora
«Dacă omul nu va fi uitat şi biruit, lăsat fără nici un ajutor de la Dumnezeu sau de la altcineva, pe punctul de a cădea în deznădejde, ispitit, nu se va putea umili şi nu se va putea socoti cel mai mic şi ultimul rob dintre toţi».
Aceasta este o smerenie ce vine din pedeapsă şi prin care se primeşte de la Dumnezeu smerenia cea înaltă.
Din acestea se vede că este prea periculos să străbaţi drumul virtuţilor cu nădejde în sine şi fără smerenie. Sunt multe exemple, atât din vremurile de demult, cât şi din zilele noastre, cu cei care s-au înşelat din această cauză. Dar Domnul ne izbăveşte din toate cu milostivirea Sa.
(Starețul Macarie de la Optina, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 283)
Doxologia: De ce cădem în ispite?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu