Ierotheos Vlachos: "Biserica – spital duhovnicesc" - Prelegere sustinuta la Timisoara; iunie 2013

 

Mă bucur că mă aflu din nou în România, pe care o socotesc drept patrie a mea, nu doar pentru că am venit aici de multe ori și pentru că s-au tradus multe din cărțile mele în limba română, ci și pentru că, datorită acestor cărți, am dobândit mulți prieteni dragi, printre care și cei ce se găsesc astăzi aici. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar.

Scopul venirii mele este acela de-a vă prezenta lucrarea pe care o desfășor de atâția ani în domeniul Psihoterapiei Ortodoxe și al principiilor care o guvernează, în legătură directă cu remarcabila lucrare care se desfăşoară aici – înființarea spitalului duhovnicesc prin sprijinul neobosit al doctorului Pavel Chirilă și al obștii Sfintei Mănăstiri Nera, pe care o îndrumă duhovnicește Părintele Theofan.

1. „Psihoterapia Ortodoxă”

De mulți ani slujesc ca Părinte Duhovnicesc și am avut sub îndrumarea mea mulți oameni care veneau să-și descopere căderile și să ceară călăuzire.

Odată cu trecerea timpului am început să înțeleg că spovedania trebuie să lucreze ca terapie a bolilor duhovnicești ale oamenilor și că vindecarea are loc în Biserică, prin viața liturgică și cea de nevoință. Tainele îl unesc pe om cu Dumnezeu prin împărtășirea Harului necreat al lui Dumnezeu, iar viața de nevoință înseamnă ținerea poruncilor lui Hristos.

Vedeam cum creștinii cad mereu în aceleași păcate. Veneau la spovedanie, îmi spuneau căderile lor, găseau odihnă sufletească pentru puțină vreme, dar apoi repetau aceleași greșeli. Încercam să-mi explic de ce se întâmpla asta, adică de ce, în ciuda dorinței lor de-a se elibera de patimi, nu izbuteau.

Atunci, citindu-i pe Părinții neptici ai Bisericii, am înțeles bine că sufletul omului are o lucrare înțelegătoare-noetică (noerá enérgeia) și una rațională (logikí enérgeia), mintea (nous) – prin care se desfășoară lucrarea înțelegătoare-noetică (noerá enérgeia) – fiind prima care pătimește, se dezorientează, se îndepărtează de Dumnezeu, este robită de un anume gând sau închipuire, se amestecă cu plăcerea și apoi este atrasă de partea poftitoare și partea mânioasă a sufletului, cu urmarea săvârșirii păcatului. Iar când păcatul se repetă, atunci devine patimă. Prin urmare, este de trebuință vindecarea puterilor sufletului – adică a părții raționale, a celei poftitoare și a celei mânioase – și, desigur, trebuie să se lumineze mintea (nous) a omului.

Această constatare m-a condus la o cercetare a textelor patristice, ca să înțeleg ce este mintea (nous) omului, ce legătură are cu rațiunea (logikí), ce este păcatul, cum se întunecă mintea, cum se îmbolnăvește partea rațională și partea pătimitoare a sufletului, și, în fine, cum se tămăduieşte și cum se luminează mintea (nous) a omului.

Căutarea aceasta, în realitate, privea antropologia ortodoxă, așa cum o învață Părinții Bisericii. Astfel, am investigat ce este omul firesc, așa cum a fost el creat de Dumnezeu, ce s-a petrecut prin păcatul strămoșesc, cum a intrat în om stricăciunea și moartea, cum s-au format plăcerea și durerea și care este relația dintre ele, cum se înnoiește omul prin întruparea lui Hristos și prin viața lui în Biserică. În fapt, cercetam ce este vechiul Adam, ce este noul Adam și cum se înnoiește creștinul în Hristos și în Biserică.

În cele din urmă am înțeles lămurit că Biserica este un spital duhovnicesc care îl vindecă pe omul vătămat de păcat. Acest lucru l-a subliniat în zilele noastre cu deosebire Părintele Ioannis Romanidis. De asemenea, am conștientizat că Sfintele Taine și Sfânta Scriptură sunt medicamentele duhovnicești, că Hristos este adevăratul doctor, iar clericii care lucrează în Hristos sunt doctori duhovnicești – iar nu filosofi, sociologi sau moralști. Mănăstirile sunt secții duhovnicești de terapie intensivă etc.

Cel mai important este că toată această cercetare nu am făcut-o doar pe baza cărților, ci în comunitatea vie a Bisericii, adică asupra creștinilor care veneau la mine pentru a fi ajutați în viața duhovnicească. Desigur, acest lucru nu se petrecea independent de propria mea dorință ca în același timp să mă vindec eu însumi, anume trăind în Biserică, având propriul meu Părinte Duhovnicesc și căutând doctori buni duhovnicești, dar și monahi care cunoșteau din experiență calea tămăduirii duhovnicești – pentru că, altfel, ar fi valabile în ce mă privește cuvintele lui Hristos: „doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Luca 4:23).

Rod al acestei cercetări este cartea cu titlul „Psihoterapia Ortodoxă” și subtitlul: „Tratamentul terapeutic patristic”. Cartea „Psihoterapia Ortodoxă” a fost publicată în 1986, adică în urmă cu 23 de ani. Aș dori să vă fac unele precizări cu privire la titlu și la subtitlu. Titlul „Psihoterapia Ortodoxă” este alcătuit din două cuvinte: „Psihoterpie” și „Ortodoxă”.

Adjectivul „ortodox” îl caracterizează pe cel care are o opinie corectă, adică învățătură corectă și, prin extindere, pe cel care exprimă theologia drept-slăvitoare. Prin acest adjectiv am dorit să arăt de la bun început că toate cele scrise în carte se deosebesc foarte clar de alte teologii și psihologii de tip occidental sau oriental.

Substantivul „psihoterapie” denumește terapia sufletului, care se extinde asupra omului întreg, pentru că omul nu este alcătuit numai din suflet, ci și din trup. Prin acest termen nu este înțeleasă o psihoterapie de tip occidental. Pentru că în Occident  s-a dezvoltat psihologia, psihoterapia, psihanaliza – dar în acești termeni, prin suflet se înțeleg pur și simplu energiile mentale și sentimentale ale omului. Însă pentru noi, ortodocșii, sufletul este alcătuire duhovnicească a existenței omului. Prin urmare, este vorba de o realitate ontologică, care există încă și după ieșirea sufletului din trup. Ceea ce înseamnă că, pentru noi, sufletul nu este ceva legat de procesele biochimice din creier, de neurotransmițători și de sentimente, ci este o alcătuire duhovnicească deosebită, care se unește cu trupul, fără să se identifice în mod absolut cu acesta, și care continuă să existe și după ieșirea din trup.

Astfel, titlul „Psihoterapia Ortodoxă” numește învățătura și practica Bisericii de tămăduire a omului, diferită de modul de abordare al creștinilor occidentali și al hinduiștilor orientali. Este cunoscut faptul că teologia scolastică a Occidentului a dezvoltat teoria conform căreia Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut Om pentru a satisface dreptatea divină – ca și cum Dumnezeu ar fi fost furios, adică bolnav, și ar fi avut nevoie de terapie! De asemenea, etica protestantă nu se referă la tămăduirea omului, ci la o renaștere – care este una de tip moral, superficială, sentimentală etc.

În plus, pentru a defini mai precis tematica Psihoterapiei Ortodoxe, am pus și subtitlul „Tratamentul terapeutic patristic”.

Cuvântul „patristic” arată că este vorba de învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii, cei ce sunt urmașii Sfinților Apostoli, ei reprezintând puntea care transmite învățătura Sfinților Apostoli în fiecare epocă, după cum spunea și pururea pomenitul Gheorghi Florovski.

Cuvântul „terapeutic”, la rândul lui, arată că învățătura Apostolilor și a Părinților nu este una cerebrală, raționalistă, morală, ci pur terapeutică, adică deopotrivă duhovnicească și medicală. De altfel, în Sfânta Scriptură, ca și la Părinții Bisericii, vedem că sunt folosiți mulți termeni medicali, pentru a înfățișa relația lui Hristos față de om și a omului față de Dumnezeu.

De asemenea, cuvântul „tratament” se referă la metoda pe care o deține Biserica, și asupra căreia s-au concentrat Prorocii, Apostolii și Părinții în textele lor, metodă prin care omul dobândește tămăduirea. În multe opere ale Apostolilor și ale Părinților, Biserica este definită drept cale de vindecare, terapie; clericii drept doctori duhovnicești; iar oamenii ca bolnavi duhovnicește care trebuie să se nevoiască pentru a dobândi tămăduirea – tămăduire însemnând unirea lor cu Hristos. De altfel, Hristos este deopotrivă și doctor, și medicament, și cale de vindecare.

Așadar, titlul „Psihoterapia Ortodoxă” și subtitlul „Tratamentul terapeutic patristic” arată că Biserica este loc de îngrijire terapeutică, și că în cadrul ei există Tainele și viața ascetică prin care tot omul se poate tămădui.

Într-o carte ulterioară, cu titlul „Știința medicală întru Duhul Sfânt” şi subtitlul „Practica Psihoterapiei Ortodoxe”, am analizat pe rând teme practice, precum relația și deosebirea dintre psihoterapia ortodoxă și cea umanistă, bolile ca patimi, modul de terapie a patimilor și rezultatele terapeutice. Dacă prima carte, „Psihoterapia Ortodoxă”, prezintă învățătura Bisericii asupra acestui subiect, cea de-a doua, „Știința medicală întru Duhul Sfânt” prezintă practica psihoterapiei ortodoxe. Îi dau slavă lui Dumnezeu Care mi-a dăruit o asemenea însuflare.

În nenumărate rânduri am subliniat că „Psihoterapia Ortodoxă” nu înlocuiește și nu desconsideră lucrarea științei medicale, care se ocupă cu bolile trupești ale omului, ci se preocupă de bolile sufletești care au legătură cu mintea (nous), cu gândurile și patimile. Apoi, pentru că omul este ființă psihosomatică – adică este alcătuit din suflet și trup, care sunt strâns legate între ele – există o acțiune reciprocă între bolile trupești și sufletești. Astfel, bolile sufletului influențează de multe ori și trupul, iar bolile trupești este posibil să influențeze și sufletul, prin gânduri. Din acest motiv este nevoie de colaborare între medici și Părinții Duhovnicești în ceea ce privește abordarea plenară a terapiei oamenilor.

2. Acceptarea termenului de „psihoterapie ortodoxă” de către Societatea Americană de Psihologie

Când s-a publicat cartea „Psihoterapia Ortodoxă” în limba greacă, a provocat o impresie deosebită, dar în același timp a creat și o dilemă în cercurile de psihologi care înțelegeau creștinismul ca religie și susţineau că teologia Bisericii nu are nici o legătură cu psihologia și psihoterapia contemporană. A fost nevoie să abordez acest subiect și în alte cărți ale mele și să arăt că teologia ortodoxă, potrivit Părinților Bisericii, se numește tratament medical și știință, de vreme ce scopul ei exclusiv este tămăduirea omului. Prin urmare, toate textele liturgice sunt pline de terminologie medicală, iar clericii sunt numiți doctori, terapeuți.

Desigur, antropologia teologiei ortodoxe se deosebește de celelalte sisteme umaniste, și nimeni nu poate să nege rolul terapeutic al Bisericii Ortodoxe. Cât despre teologii papistași sunt scolastici și se limitează la prelucrarea rațională a temelor teologice, iar teologii protestanți sunt mai degrabă moraliști și pietiști. Teologia ortodoxă însă se mișcă dincolo de raționalism, de scolasticism și de moralism.

În cele din urmă, conceptul de „psihoterapie ortodoxă” a fost acceptat de știința occidentală. M-a impresionat în mod deosebit faptul că Societatea Americană de Psihologie, care dă direcțiile pentru mii de psihologi în abordarea bolilor psihice, s-a referit și la fenomenul psihoterapiei religioase și la ajutorul pe care pot să îl ofere religiile în psihoterapie. Într-o carte voluminoasă, cu titlul „Manual de psihoterapie și diversitate religioasă”, se studiază conținutul buddhismului, al iudaismului, al creștinismului și al mahomedanismului din punct de vedere al psihologiei și psihoterapiei.

În capitolul „Psihoterapie la creștinii ortodocși orientali”, semnat de Tonny Young, se analizează pe larg datele psihoterapiei din Biserica Ortodoxă, iar în subcapitolul „Intervenții psihologice conforme Ortodoxiei” sunt consemnate multe aspecte interesante.

Unul dintre acestea este referirea la materialul psihoterapeutic pe care îl deține Biserica Ortodoxă, în special  spovedania și rugăciunea – care, se afirmă, poate avea rezultate liniștitoare. Astfel:

„Multe dintre practicile și convingerile duhovnicești ale Ortodoxiei Răsăritene pot avea un rezultat afectiv sau psihologic pozitiv. Și asta se întâmplă în ciuda faptului că nu au fost concepute pentru sănătatea psihică, ci pentru cea duhovnicească. Două dintre cele mai importante practici sunt Taina Spovedaniei și Rugăciunea lui Iisus. Foloasele spovedaniei sunt larg cunoscute și sunt sugerate de expresia populară: ‘spovedania face bine sufletului’. Rugăciunea lui Iisus, în afară de faptul că focalizează mintea și inima asupra lui Dumnezeu și-l impulsionează pe om să trăiască clipă de clipă având conștiința Prezenței Lui, are și un rezultat liniștitor. Îl conduce pe om la o mai bună cοnștiință de sine, la cunoaşterea patimilor sale și la autocunoaștere.

Al doilea punct este faptul că se atrage atenția asupra faptului că bolnavii psihic dintre ortodocși merg mai întâi la preot și apoi la psihiatru:

„Mulți, dacă nu chiar cei mai mulți bolnavi ortodocși, au discutat deja cu preotul lor despre problemele lor psihice înainte de-a se programa la un psihoterapeut. În cele mai multe cazuri, preotul a sfătuit deja bolnavul. Aceste sfaturi au acoperit atât aspectele psihologice, cât și pe cele duhovnicești ale situației”.

Al treilea punct este că autorul american recomandă fiecărui psihoterapeut să respecte convingerile religioase ale bolnavilor, și să discute cu preotul bolnavului, pentru că acest lucru va ajuta în psihoterapie. Astfel:

„Ar fi de preferat ca psihoterapeutul să se gândească atent la intervențiile care vizează influențarea convingerilor religioase ale bolnavului, așa cum, de altfel, ar face cu bolnavii din oricare altă tradiție religioasă. O discuție cu preotul din parohia bolnavului, desigur cu permisiunea bolnavului, ar ajuta pe oricare psihoterapeut să conceapă intervenții mai bune și mai eficiente”.

De asemenea, se afirmă:

„Cei mai mulți ortodocși nu vor răspunde bine la intervenții spirituale în timpul psihoterapiei sau al consilierii. Vor avea tendința să considere domeniul îndrumării sau dezvoltării spirituale ca ținând exclusiv de preotul lor. Desigur, înainte de folosirea unei rețete sau recomandări terapeutice de comportament care privește practica duhovnicească, psihoterapeutul bine ar face să discute sub toate aspectele intervenției cu pacientul și eventual cu preotul duhovnic al acestuia”.

Concluzia generală a autorului este următoarea:

„În general, clericii ortodocși sunt deschiși și dispuși să coopereze cu psihoterapeuții. Sunt destui clerici care au practicat psihoterapia și mulți sunt psihologi clinicieni. Cu toate acestea, preoții ortodocși pot fi mai zeloți decât cei din bisericile occidentale, adică poate că simt o mai mare răspundere față de membrii turmei lor decât alți pastori. De vreme ce majoritatea bisericilor sunt mici, enoriașii și familiile lor cel mai probabil sunt foarte cunoscuți preotului. Acest lucru nu trebuie să-l împiedice pe psihoterapeut și nu-l va împiedica, dacă preotul are încredere în psihoterapeut și dacă se păstrează un nivel de comunicare și înțelegere adecvat respectivei situații”.

În acest articol sunt date și două exemple de clerici care s-au ocupat cu psihoterapia din perpectivă ortodoxă. Primul este Arhiepiscopul Hrisostom (vechicalendarist), profesor la Princeton în America, care și-a prezentat pozițiile despre „subiectele psihologiei patristice ortodoxe” în patru cărți, în care vorbește despre smerenie, ascultare, pocăință și dragoste. Al doilea exemplu este cartea mea cu titlul „Psihoterapia Ortodoxă”, care s-a tradus în engleză și pe baza căreia face o prezentare foarte succintă, dar esențială, a terapiei pe care o deține Biserica Ortodoxă, așa cum este ea analizată în carte.

3. Principii fundamentale ale psihoterapiei ortodoxe

Am subliniat până acum că Biserica Ortodoxă este spital duhovnicesc, iar clericii lucrează ca medici duhovnicești. Toată viața Bisericii care împletește tradiția liturgică cu cea ascetică este adevărata metodă de tămăduire a omului, alcătuit din suflet și trup. Astfel, terapia nu se referă doar la sufletul omului, ci la omul întreg.

Toate rugăciunile Bisericii (pe care le găsim în sfintele slujbe), precum și Sfintele Taine se referă la tămăduirea omului. Același lucru îl vedem și în troparele care se cântă la sfintele slujbe. Este semnificativ în acest sens un tropar (icos) cuprins în slujba Canonului cel Mare alcătuit de Sfântul Andrei, Episcopul Cretei:

„Cămara cea de vindecare a lui Hristos văzând-o deschisă, privind și sănătatea care izvorăște din aceasta lui Adam, a pătimit și s-a rănit diavolul, și ca în primejdie s-a tânguit și a strigat către prietenii săi: Ce voi face Fiului Mariei? Mă ucide Vitleemiteanul, Cel ce pretutindenea este și pe toate le plinește”.

În acest tropar se scrie că Hristos este doctor, dar și „cămară de vindecare” din care izvorăște sănătatea lui Adam. De acest „cabinet medical” este rănit diavolul și de aceea se tânguiește și se întreabă ce trebuie să facă cu Fiul Preasfintei. Sfântul Andrei înfățișează într-un chip minunat că lucrarea lui Hristos este tămăduitoare pentru Adam și, desigur, aceasta îi pricinuiește durere diavolului, ceea ce înseamnă că Hristos îl eliberează pe om din robia diavolului și-i vindecă rănile pe care i le-a provocat păcatul.

Va trebui în continuare să vedem care sunt principiile fundamentale ale vindecării pe care o săvârşeşte Hristos prin Biserică în omul vătămat de păcat și rănit, principii care subliniază adevărul că Biserica este spital duhovnicesc. Cel care trăiește în acest spital duhovnicesc trebuie să cunoască regulile de funcționare ale acestui spital, pentru că altfel nu va putea fi ajutat.

a) Boala ca mișcare împotriva firii a lucrărilor-energiilor sufletului

Adam, prin păcatul săvârșit, a pierdut comuniunea cu Dumnezeu și s-a îndepărtat de Lumina lui Dumnezeu. Căderea din viața dumnezeiască se caracterizează ca boală duhovnicească, și asta înseamnă că toate puterile sufletești și trupești nu funcționează potrivit firii și mai-presus-de-fire, ci împotriva firii. Dacă boala trupească este înțeleasă ca alterare sau proastă funcționare a organelor trupești, atunci și boala duhovnicească este luată drept proastă funcționare a lucrărilor-energiilor sufletești.

Toate puterile sufletești ale omului ar trebui să fie direcționate către Dumnezeu. După cădere, aceste puteri s-au pervertit, și se mișcă diferit faţă de rostul pentru care au fost create. Astfel, de la funcționarea firească au eșuat în anti-funcționare. De pildă, voința este pofta firii, numită voința firească, care ar trebui ca prin liberă alegere să se miște către Dumnezeu. Însă, prin lucrarea diavolului, această mișcare și-a schimbat mersul și a devenit voință opinantă, prin care se săvârșesc păcatele. Schimbarea mersului, pervertirea voinței firești în voință opinantă și săvârșirea păcatelor înseamnă boală.

Vindecarea omului este corectarea disfuncționării tuturor lucrărilor-energiilor sufletului și întoarcerea lor pe drumul normal și firesc. Voința opinantă trebuie vindecată. Sfântul Maxim vorbește despre statornicirea voinței opinante care a avut loc în Hristos și care se petrece și în cei care se unesc cu El; subliniază, de asemenea, că voința firească trebuie să se miște în mod liber către Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la păcatul lui Adam, consideră că acesta constituie, pe de o parte, pervertirea capacității de alegere (proaíresis) a celor bune în alegere și a celor rele, care este condamnabilă, iar pe de altă parte, alterarea firii umane, care din nestricăcioasă devine stricăcioasă, alterare care însă nu este condamnabilă. Astfel, prin căderea lui Adam a avut loc atât pervertirea capacității de alegere (proaíresis), cât și stricăciunea firii, care cunoaște pătimirea și moartea ce decurg din stricăciune. Hristos, prin întruparea Sa, Și-a asumat firea umană și a îndumnezeit-o. Ceea ce înseamnă că a făcut ca posibilitatea de alegere (proaíresis) să se statornicească în bine, asumându-Și în același timp stricăciunea, pătimirea, moartea firii umane, pentru a le birui în trupul Său. Astfel, El însuși devine medicament al nemuririi, așa încât omul, în Hristos, să dobândească statornicia capacității de alegere (proaíresis) și, mai mult încă, să se elibereze în viitor de stricăciune, de pătimire și moarte. Asta înseamnă tămăduirea omului întreg, a sufletului (proaíresis) și a trupului (stricăciune, pătimire și moarte).

b) Vindecarea de iubirea de sine prin iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni

Iubirea de sine este iubirea irațională a trupului, este rod al vieții căzute și este boală duhovnicească care trebuie preschimbată în iubirea de Dumnezeu și de oameni. Cu cât mai mult omul este mai iubitor de sine, cu atât mai mult nu poate să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenul său.

Întreaga viață a Bisericii constă în preschimbarea iubirii egoiste în iubire dezinteresată. Fiecare om are înlăuntrul său puterea de a iubi, dar această putere, atunci când omul este bolnav, o îndreaptă către sine și devine egoistă. Iar vindecarea înseamnă că iubirea egoistă trebuie să devină dezinteresată. Apostolul Pavel, vorbind despre dragoste, scrie între altele că „nu caută ale sale” (I Cor. 13:5)

c) Tămăduirea părții raționale, părţii poftitoare și părţii mânioase ale sufletului

Îndreptarea puterilor sufletului către lucrarea lor firească se face prin vindecarea părții raționale, părţii poftitoare și părţii mânioase ale sufletului. Când omul se îndepărtează de Lumina lui Dumnezeu și nu se orientează către Dumnezeu, aceste trei puteri sufletești se îmbolnăvesc – și astfel se formează patimile.

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, mintea (nous) care se îndepărtează de Dumnezeu devine fie animalică prin patimile părții pătimitoare a sufletului, fie demonică prin patimile părții raționale a sufletului. Patimile părții raționale a sufletului sunt cele care au legătură cu iubirea de slavă deșartă; patimile părții poftitoare a sufletului sunt cele care au legătură cu iubirea de arginți și cu iubirea de plăcere; iar patimile părții mânioase sunt cele care au legătură cu mânia și violența.

Terapia acestor puteri sufletești, care sunt legate și de puterile trupești, se face prin întoarcerea lor către Dumnezeu. Porunca din Vechiul Testament, pe care o reia Hristos, este „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22:37). În această poruncă se vede că toate puterile sufletești trebuie să se îndrepte cu dragoste către Dumnezeu. Acest lucru are loc atunci când partea mânioasă se unește cu dragostea, partea poftitoare cu înfrânarea, iar partea rațională cu trezvia și rugăciunea. Pentru că sufletul omului este legat în chip de negrăit cu trupul său, de aceea se și tămăduiește omul întreg.

Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că gândurile se deosebesc în simple și compuse. Gândurile simple reprezintă înțelesul lucrurilor, simpla lor aducere în minte: a aurului, a omului etc., câtă vreme gândurile compuse sunt gândurile împătimite, alcătuite din înțeles și patimă – adică, de pildă, dobândirea pătimașă a aurului, stăpânirea asupra omului. Gândul simplu poate să eșueze în păcat și patimă în urma atacului vrăjmaș, a încuviințării și a dorinței.

Omul, prin nevoința cea în Har, oprește patimile cele după lucrare și încearcă să preschimbe gândurile compuse-împătimite în gânduri simple, adică să despartă înțelesul de patimă. Asta înseamnă că va privi lumea din jurul său fără înțelesurile împătimite. Felul cum se preschimbă gândurile compuse în gânduri simple este obiect al ascezei și, în general, al întregii vieți bisericești, sub îndrumarea Părintelui Duhovnicesc.

d) Relația duală dintre plăcere și durere

Dumnezeu nu i-a creat pe Adam și Eva cu plăcere și durere în trup. Sufletul deține plăcerea spre a se mișca spre vederea lui Dumnezeu. Însă, după săvârșirea păcatului și dezbrăcarea omului de Lumina lui Dumnezeu, plăcerea, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, s-a mutat din suflet în trup, și atunci Dumnezeu a îngăduit să intre durerea, ca să tempereze plăcerea. Astfel, plăcerea trupească, prin desfătarea de rodul neascultării, a adus durerea – adică bolile, durerea și însăși moartea. Părinții numesc aceasta stricăciune, pătimire și moarte, care sunt aşa-numitele „haine de piele” purtate de om după căderea în păcat, și care înseamnă dezbrăcarea de Harul lui Dumnezeu.

Această relație duală dintre plăcere și durere îl va însoți pe om toată viața. Satisfacerea plăcerii de bunăvoie pricinuiește durerea cea fără de voie, iar încercarea omului de a depăși durerea nedorită printr-o nouă plăcere dorită provoacă o nouă durere; prin urmare se ajunge la un cerc vicios.

Ca omul să se vindece, va trebui să se elibereze din legătura duală plăcere-durere. Asumarea de bunăvoie a crucii durerii prin nevoința în Hristos, prin osteneală și post, tămăduiește plăcerea. Astfel, prin viața în Hristos, plăcerea se mută din trup în suflet, așa încât omul, mânat de dumnezeiescul dor și dumnezeiescul eros, se mișcă neîncetat către Dumnezeu.

e) Mintea (nous) în legătură cu patimile reproșabile și cele ireproșabile

În omul căderii – adică în fiecare dintre noi – există patimile numite ireproșabile și patimile reproșabile. Patimile ireproșabile sunt foamea (pricinuită de lipsa hranei care urmărește conservarea trupului), setea (pricinuită de lipsa apei necesară bunei funcționări a organismului uman), somnul (necesar pentru odihnirea trupului și a sufletului) etc. Însă aceste patimi necondamnabile, ireproșabile, cu ușurință pot deveni condamnabile și se pot uni cu păcatul. Astfel, foamea poate deveni lăcomie, setea se poate schimba în iubire de băutură, somnul poate deveni iubire de somn, lene, akidie.

Metoda care se păstrează în Biserică preschimbă patimile reproșabile în ireproșabile, prin urmare omul folosește toate bunurile materiale și participă la lumea creată fără să păcătuiască. În efortul acesta, o mare importanță o joacă mintea (nous) a omului. De altfel, aceasta este prima care pătimește, adică mintea este cea dintâi care se întunecă, și odată cu ea toată lumea interioară a omului.

Când mintea (nous) este luminată și readusă la viață de Harul lui Dumnezeu prin pocăință și rugăciune, atunci poate stăpâni lumea lăuntrică a omului, urmarea fiind că patimile ireproșabile rămân ireproșabile, iar patimile reproșabile să se transforme în ireproșabile.

f) Hristos este doctor duhovnicesc al omului

Hristos – Care este al doilea Adam – prin întruparea Sa, a îndreptat greșeala primului Adam, și astfel, prin Crucea și Învierea Sa, l-a tămăduit pe omul vătămat de păcat. El a biruit diavolul, păcatul și moartea în Trupul Său și astfel nu a devenit numai doctor, ci și medicament spre tămăduirea omului.

Hristos este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, Care, fără de păcat fiind El, Şi-a asumat firea omenească muritoare, stricăcioasă și pătimitoare și a îndumnezeit-o. A primit de bunăvoie durerea Crucii, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca să tămăduiască plăcerea omului. De asemenea, Și-a asumat de bunăvoie patimile firești ireproșabile, precum pătimirea, stricăciunea și moartea, afară de păcat, care patimi ireproșabile nu lucrau însă prin necesitate asupra Lui, ci după voia Lui, ca să vindece patimile reproșabile ale omului și să-l facă să biruiască și el, în Hristos, pătimirea, stricăciunea și moartea, după a Doua Venire a lui Hristos și după învierea morților. O pregustare a aceastei biruințe o au oamenii încă din această viață prin tămăduirea capacității de alegere (proaíresis), prin suspendarea lucrărilor-energiilor trupești și prin sfințirea trupului (sfintele moaște), biruință ce se va desăvârși la a Doua Venire a lui Hristos.

g) Hristos îl tămăduiește pe om prin Sfintele Taine și prin nevoință

Hristos nu îi tămăduiește pe oameni într-un mod teoretic, sentimental și rațional, ci prin părtășia lor la Trupul Lui, care este Biserica. Acest lucru se întâmplă prin Sfintele Taine și printr-o viață evanghelică, ascetică.

Așa cum pruncul mai întâi se naște, apoi se mișcă și crește, dar în același timp se hrăneşte pentru a trăi, la fel se întâmplă cu omul în privința vieții duhovnicești. Prin Botez, el se naște duhovnicește, este primit în Trupul lui Hristos, i se curățește chipul și primește „vaccinul” duhovnicesc prin care să poată birui păcatul. Prin Mirungere, primește mișcarea către Dumnezeu. Prin Dumnezeiasca Împărtășanie se hrănește cu Trupul și Sângele lui Hristos, pentru a trăi.

Însă participarea omului la Sfintele Taine trebuie legată în mod necesar de ținerea poruncilor lui Hristos, adică de viața de nevoință. Hristos a spus Ucenicilor Săi: „Învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt. 28:19). Învățarea este legată de Botez (Taine) şi de ținerea poruncilor lui Dumnezeu (nevoința).

Poruncile lui Dumnezeu se referă la săvârșirea Tainelor, la participarea la Dumnezeiasca Euharistie, la Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, la rugăciune – și anume la Rugăciunea neîncetată, la ceea ce se numește Rugăciunea minții în inimă –, la curățirea gândurilor și a inimii, la strădania de a direcționa toate puterile sufletești și trupești către Dumnezeu.

h) Biserica, spațiu al tămăduirii

Biserica, ca Trup înviat al lui Hristos, este adevăratul spațiu al terapiei. Prin urmare, Biserica nu este organizație socială, club social, societate etică și filantropică, nici școală de filosofie – ci spital duhovnicesc, în care omul se poate vindeca, se poate ridica la demnitatea cea din vechime și poate ajunge încă mai sus, la îndumnezeire.

Hristos Își săvârşeşte lucrarea tămăduitoare în Biserică. Hristos a biruit pe diavolul, păcatul și moartea în Trupul Său, și acest lucru se repetă cu fiecare om, în Biserică. Diavolul este dușmanul omului și îi însuflă răul. Păcatul se săvârșește atunci când gândurile ajung fapte, iar moartea este urmarea păcatului, dar se face și pricina săvârşirii păcatului, din pricina iubirii de sine, care îl conduce pe om la iubirea de slavă, la iubirea de plăcere și la iubirea de arginți. Din această perpectivă trebuie văzută lucrarea lui Hristos și a Bisericii.

Biserica nu este ceva abstract, ci este „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Este un organism duhovnicesc concret, structurat în diferite Biserici autocefale, fiecare Biserică autocefală având mitropolii, episcopii, enorii și mănăstiri. Fiecare Biserică locală, fiecare Mitropolie, fiecare enorie și mănăstire este în mic întreaga Biserică, atunci când respectă funcționarea sistemului sinodal și ierarhic.

Spitalul care vindecă bolile trupești are diferite clinici, iar în fiecare clinică există atât un director, cât și personalul medical. De asemenea, în spital există și personalul administrativ. Prin această reprezentare trebuie să vedem și Biserica. Există directorul general care este Episcopul, directorii locali ai clinicilor care sunt preoții și igumenii, și există și personalul medical, adică diaconii, monahii, teologii, cateheții etc. Lucrarea tuturor acestora țintește la vindecarea oamenilor și la unirea lor cu Hristos. Toți aceștia care lucrează în terapie trebuie să fie ei înșiși tămăduiți. Biserica își are și birourile administrative, dar acestea nu pot înlocui niciodată sălile de operație și infirmeriile.

Parohia trebuie să funcționeze ca și schiturile Sfântului Munte. Acolo, fiecare casă adăpostește o obște, însă toate obștile au ca centru „kyriakónul”, sfânta biserică în care se săvârșesc Sfintele Taine și au loc slujbele și, mai ales se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie.

i) Sfinții sunt tămăduiți și tămăduitori

Sfinții Bisericii nu sunt pur și simplu niște oameni morali, ci sunt aceia care se fac părtași Tainei Crucii și Învierii lui Hristos, care primesc vindecare de la Hristos în Biserică, trăiesc lucrarea-energia curățitoare, luminătoare și de-Dumnezeu-văzătoare a lui Dumnezeu, astfel tămăduindu-se.

În definitiv, în Biserică oamenii nu se împart în morali și imorali, în educați și needucați, ci în bolnavi duhovnicește, în tămăduiţi duhovnicește și în tămăduitori duhovnicești, după cum arăta Părintele Ioannis Romanidis. Tămăduirea este înțeleasă ca fiind ceea ce s-a spus mai înainte, adică transformare a iubirii egoiste în iubire dezinteresată, depășire a plăcerii și a durerii, preschimbare a iubirii de sine în iubire de Dumnezeu și de oameni, vindecare a părții raționale și pătimitoare a sufletului.

j) Viața veșnică în relație cu terapia duhovnicească

Potrivit învățăturii de-Dumnezeu-văzătorilor Sfinți, Dumnezeu este Lumină, și cel care se învrednicește să Îl vadă, Îl vede ca Lumină. Însă, așa precum lumina are două însușiri – una luminătoare și una arzătoare – același lucru se întâmplă și în cazul Dumnezeieştii Lumini. Așadar, Dumnezeu luminează și arde deopotrivă.

Acest lucru are legătură cu starea duhovnicească a omului: dacă omul are mintea (nous) curată, dacă are ochi duhovnicesc, atunci, la a Doua Venire a lui Hristos, Îl va vedea pe Dumnezeu ca Lumină, câtă vreme dacă mintea (nous) îi este întunecată, atunci va cunoaște lucrarea-energia arzătoare a Luminii. Astfel, și lumina, și focul sunt necreate, prin urmare raiul și iadul depind de starea omului, fiind trăire a energiei luminătoare a lui Dumnezeu (raiul) și a energiei arzătoare a lui Dumnezeu (iadul).

Acest lucru se vede limpede în icoana celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Din tronul lui Dumnezeu iese Lumina, care îi luminează pe cei drepți, și tot din tronul lui Dumnezeu iese și râul de foc, în care se află păcătoșii.

Astfel, omul are nevoie de terapia duhovnicească, adică să-şi curățească mintea (nous), care este ochiul sufletului, pentru a putea să Îl vadă pe Hristos ca Lumină, nu ca foc, atunci când Se va înfățișa la a Doua Sa Venire, și să se împărtășească de lucrarea-energia luminătoare a lui Dumnezeu, iar nu de cea arzătoare. Prin urmare, pastorația Bisericii este mai ales și înainte de toate una terapeutică. Și în această perspectivă trebuie să vedem lucrarea Bisericii. Viața veșnică este legată de modul în care trăim în viața prezentă.

Acestea sunt cele zece principii fundamentale ale funcționării spitalului duhovnicesc al Bisericii, pe care omul trebuie să le respecte ca să înceapă să se tămăduiască, iar această tămăduire să aibă asupra sa urmări veșnice.

4. Lucrarea Bisericii, din perspectiva psihoterapiei contemporane

Înțelegerea Bisericii ca spital duhovnicesc, deși este foarte veche și se menționează în textele Părinților și în toată tradiția Bisericii, în același timp este și foarte actuală, pentru că știința contemporană se referă la vindecarea omului de diferite stări de anormalitate. În America s-au dezvoltat mai bine de 200 de sisteme psihoterapeutice care au conținut și scop diferit.

Din diverse studii cunoaștem că, până în secolul al XIX-lea, psihologia era strâns legată de filosofie, exprimând diferitele tendințe ale acesteia. În continuare însă, psihologia a devenit autonomă atât față de filosofie, cât și față de biologie. Apoi, s-au dezvoltat multe tendințe în psihologie, precum comportamentalismul, psihologia cognitivă și psihologia existențialistă. În zilele noastre, psihologia cognitivă este strâns legată de neurologie, adică se cultivă neuroștiința (neuroscience) cognitivă, în cadrul căreia specialiștii studiază interacțiunea dintre stările psihologice și cele neurologice în om.

Va trebui să dăm căteva definiții ca să precizăm subiectul terapiei din perspectiva științei contemporane, și în continuare să definim valoarea psihoterapiei ortodoxe.

Comportamentalismul (behaviourism) este acea concepție care „a fost exprimată în primul rând de John B. Watson și a evoluat într-o abordare fundamentală a psihologiei. Se ocupă cu studiul științific al comportamentului care este manifest, se poate observa obiectiv și este direct măsurabil, excluzând procesele interioare, anume gândirea, sentimentele și impulsurile. Comportamentalismul a formulat principii și legi pentru comportamentul organismelor”.

Psihologia cognitivă (cognitive psychology) este „o ramură a psihologiei care se ocupă, pe de o parte, cu analiza proceselor mentale umane (atenție, percepție, memorie, gândire, raționament), iar pe de altă parte cu studiul modului de prelucrare a informațiilor de către om”.

Neuropsihologia cognitivă (cognitive neuropsychology) este „o ramură a psihologiei cognitive care studiază influențele unei leziuni sau traume cerebrale în diferite funcții cognitive, precum limbajul, memoria, atenția, percepția etc.”.

Neuropsihologia (neuropsychology) este „o ramură a psihologiei și a neurologiei care se concentrează asupra studiului și înțelegerii comportamentului și funcțiilor mentale, ca rezultat al tulburărilor în activitatea creierului și a sistemului nervos, în general”.

Psihologia existențialistă (existential psychology) „se bazează pe filosofia existențialistă. Dă o mare pondere conștiinței de sine, experiențelor conștiente ale individului și libertății de alegere a modului de viață și a mijloacelor de auto-împlinire”.

Din definițiile de mai sus reiese că știința contemporană, prin diferitele ei ramuri, încearcă să cerceteze comportamentul, procesele mentale și problemele existențiale ale omului. Se face efortul aplicării interdisciplinare a științelor, şi astfel să fie ajutat omul în terapie, dat fiind faptul că acesta este o ființă complexă și este nevoie de conlucrarea mai multor factori în acest sens.

Acest lucru este considerat necesar, deoarece, din nefericire, modul contemporan de viață creează diferite dimensiuni și situații problematice. Omul trăiește într-o societate care a devenit inumană, a competiției, în care domină legea și dreptul celui mai puternic, o societate amorală, antisocială, schizofrenă. Astfel, omul se simte dezorganizat lăuntric, nu poate să-și controleze lumea mentală, gândurile și sentimentele, nu are modele sănătoase pe care să le imite, nu există tradiții sănătoase în care să-și dezvolte comportamentul, nu întâlnește principii sănătoase ca să-și armonizeze lumea existențială, să dobândească un sens al vieții. Dincolo de asta, în societatea contemporană există un conflict între rațiune, sentiment și comportamentul exterior, așa încât omul nu se poate dezvolta echilibrat și nu poate aborda problemele care îl preocupă în întregul lor.

Cât despre Biserică, nu este pur și simplu o religie, ci comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii, al cărei scop este vindecarea omului și îndumnezeirea lui. Creștinul, pe de o parte, trăiește într-o societate seculară având trăsăturile pe care le-am descris mai sus, dar în același timp crește și în atmosfera Bisericii, a acestei binecuvântate societăți, astfel încât se maturizează duhovnicește și evită în acest fel dezbinările interioare sau de orice altă natură, în afară de cazul în care există vreo problemă somatică, pricinuită de boli sau handicapuri moștenite sau de alt tip, care cer intervenția științei medicale.

Astfel, în Biserică, prin isihasmul ortodox, omul cunoaște cum să-și regleze gândurile și ideile, este ajutat în comportamentul său de cultul Bisericii și de comuniunea cu Sfinții, așadar dobândește modele corecte, are un sens în viață și își rezolvă toate așa-numitele probleme existențiale care au legătură cu viața, bolile și moartea.

Prin urmare, într-o comunitate bisericească organizată sau într-o mănăstire ortodoxă, omul trăiește, în fapt, ceea ce cuprinde psihologia comportamentală, cognitivă și existențială, precum și psihoterapia, într-un mod plenar. Desigur, atunci când există probleme de sănătate trupească și neurologice, cuvântul îl au oamenii de știință competenți.

Dincolo de toate acestea, în Biserică avem Harul îmbelșugat al lui Dumnezeu, în Biserică omul se unește cu Hristos, și prin El cu Dumnezeul Treimic, primind deplina tămăduire, adică îndumnezeirea, care nu poate fi înlocuită de nici un alt sistem social, filosofic și moral. Nici un organism social sau științific nu poate substitui Biserica și lucrarea ei față de omul vătămat al căderii.

De la o vârstă fragedă, eu unul am străbătut un drum lung în viața și Tradiția Bisericii. Îi dau slavă lui Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să fac parte din Biserica Ortodoxă prin Botez și Mirungere și să mă împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos. Le sunt recunoscător părinților mei, care de mic m-au adus în Biserică, după cum le sunt recunoscător şi Părinților mei Duhovnicești, care m-au învățat în practică ce înseamnă tratament duhovnicesc. De asemenea datorez o mare recunoștință lui Dumnezeu, pentru că m-a învrednicit să cunosc mulți nevoitori și mari teologi, precum părinții aghioriți contemporani (Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunakiotul, Părintele Efrem Filoteitul, Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Părintele Dionisie Dionisiatul, Părintele Gavriil Dionisiatul, Starețul Gheorghe Grigoriatul), Părintele Sofronie Saharov, dar și Părintele Ioannis Romanidis, care mi-au descoperit marele tezaur al ascezei ortodoxe și al tradiției isihaste a Bisericii Ortodoxe.

De-a lungul acestei călătorii duhovnicești m-a ajutat mult Sfânta Scriptură (Vechiul și Noul Testament), pe care o cercetam ca pe o carte terapeutică, m-au ajutat de asemenea cărțile filocalice ale Părinților Bisericii, care ne-au făcut cunoscută această uriașă bogăție duhovnicească a Bisericii noastre.

Se cuvine să îi pomenesc de asemenea pe Părinții secolului al IV-lea, între care Sfântul Vasilie cel Mare și Sfântul Grigorie Theologul, pe Sfântul Ioan Sinaitul, autorul cărții „Scara”, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe Sfântul Simeon Noul Theolog, pe Sfântul Grigorie Palama, pe Sfântul Nicodim Aghioritul și mai ales cartea sa „Paza celor cinci simțuri”, ”Filocalia Sfintelor Nevoințe”… și altele.

Din toate acestea am cunoscut tradiția isihastă a Bisericii Ortodoxe, care oferă deplinătate omului. În Apus, lipsa acestei tradiții și preponderența scolasticismului, a raționalismului și a moralismului, prin umanism și protestantism, au provocat o largă problematizare, având ca rezultatul dezvoltarea tuturor acestor sisteme psihoterapeutice moderne.

Trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu că trăim în Biserica Ortodoxă, și trebuie să ne silim să descoperim marele ei tezaur, care se păstrează în ea în chip mistic, să învățăm lucrarea ei tainică și să dobândim plinătatea vieții, așa încât, atunci când Îl vom vedea pe Dumnezeu la a Doua Sa Venire, să fie pentru noi Lumină și Viață veșnică.

Biserica – spital duhovnicesc (prelegere ţinută la Timişoara, 8 iunie 2013)

9 June 2013

*Prelegere susţinută în cadrul simpozionului “Valenţe terapeutice ale spiritualităţii ortodoxe şi direcţii principale în dezvoltarea psihologiei contemporane” ce avut loc pe 8 iunie 2013 în Aula Magna a Universităţii de Vest din Timişoara.