Episcopul rus Vasile Rodzianko, un ucenic al lui Dumnezeu-Calator

 Pe 17 septembrie, in anul 1999, a murit la Washington episcopul rus Vasile Rodzianko.

In realitate, Preasfintitul Vasile astepta ceasul acesta ca sa plece in calatora pentru care cu osardie se pregatise toata viata sa. Preasfintitul incercase deseori sa povesteasca despre aceasta calatorie mult asteptata, insa aproape nimeni nu-l intelegea. Interlocutorii preferau sa nu i-a in seama cuvintele lui sau ingaimau compatimitor niste vorbe de genul: "Ce spuneti, Preasfintite, mai aveti inca mult de trait! Dumnezeu e milostiv..." Dar Preasfintitul astepta cu nerabdare si cu interes viu aceasta calatorie. 

Si in timpul vietii sale el fusese pasionat de calatorii. As spune chiar ca aceasta a fost adevarata sa chemare si, mai mult decat atat, modul sau de viata.

Inceputul calatoriilor sale a fost, fara indoiala, venirea pe lume in anul 1915, pe mosia parinteasca "Otrada", a pruncului care in viitor urma sa devina episcopul Vasile, dar care pana la o vreme s-a numit Vladimir. Bunicul nou-nascutului din partea tatalui a fost presedintele Dumei de stat a Imperiului Rus, Mihail Vladimirovici Rodzianko. Iar mama provenea din vechiul neam al cnejilor Golitan si Sumarokov. Si, in general, multe familii rusesti de vaza se inrudeau mai indeaproape sau mai de departe cu acest rob nou-nascut al lui Dumnezeu.

Urmatoarea calatorie lunga Preasfintitul a intreprins-o in anul 1920, cand avea cinci ani. Drumul a fost lung: pe uscat si pe mare, prin Turcia si Grecia, pana in Serbia. Aceasta calatorie a fost facuta de nevoie, caci noii stapanitori ai Rusiei nu aveau de gand sa se lase in viata familia fostului presedinte al Dumei de stat. Asa ca familia Rodzianko s-a stabilit la Belgrad, unde a si crescut viitorul episcop.

Cu profesorii i-a mers de minune. In afara faptului ca in Iugoslavia se adunase floarea emigrantilor rusi, pedagogii lui directi au fost ieromonahul Ioan Maximovici, care dupa treizeci de ani a devenit renumitul arhiepiscop de San-Francisco, iar dupa inca treizeci de ani a fost canonizat ca sfant in Biserica Rusa de peste hotare, si marele si cel dintai ierarh al Bisercii Ruse de peste hotare, mitropolitul Antonie Hrapovitki. Ei erau niste giganiti ai duhului, care nu puteau sa nu aibe asupra elevului lor o influenta foarte puternica si binecuvantata.

[...]

In Iugoslavia, familia Rodzianko s-a stabilit pentru mai mult timp. Vladimir a crescut si a devenit un tanar bun, inalt si foarte frumos. A dobandit o educatie stralucita, s-a indragostit de o fata minunata, care i-a devenit sotie si la douazeci si cinci de ani a fost hirotonit preot in Biserica Sarba. Cand a inceput razboiul, parintele Vladimit Rodznianko a luat parte fara teama la Rezistenta. De asemenea, a ramas fara frica in Iugoslavia si dupa venirea la putere a guvernului comunist, desi multi emigranti rusi, in primul rand dintre cei ce erau vizati in mod deosebit de puterea sovietica, au parasit acea tara. Parintele Vladimir slujea ca preot intr-o parohie sarbeasca si socotea cu neputinta sa isi abandoneze turma, chiar sub amenitarea inchisorii sau a impuscarii.

De impuscat, nu l-au impuscat, insa in lagar bineinteles ca l-au trimis. Pentru opt ani. Iar lagarele lui Tito nu erau mai putin ingrozitoare decat cele din URSS. Din fericire, Tito s-a certat repede cu Stalin si, ca sa-l infurie macar oarecum pe fostul lui lider, sa-i faca in ciuda, i-a eliberat din lagarele iugoslave pe toti emigrantii rusi. Asa ca Preasfintitul a stat in inchisorile iugoslave numai doi ani. Cum a iesit din lagar, a plecat iarasi in calatorie.

Mai intai a mers la Paris, la duhovnicul sau, arhiepiscopul Ioan Maximovici. Apoi la Londra, unde a inceput sa slujeasca intr-o biserica ortodoxa sarba. Tot acolo, la Londra, la radio BBC, parintele Vladimir a inceput sa transmita emisiunile sale religioase in Rusia, emisiuni din care cateva generatii de cetateni ai URSS au aflat despre Dumnezeu, despre credinta ortodoxa, despre istoria Bisercii si despre tara lor.

Au trecut anii si parintele Vladimir a ramas vaduv. Biserica i-a dat binecuvantare sa intre in monahism, unde a primit un nume nou - Vasile - si rangul de arhiereu. Episcopul Vasile a plecat apoi intr-o calatorie obisnuita, in America. Acolo aduce la Ortodoxie mii de protestanti, catolici si oameni care pur si simplu nu credeau in nimic. Dar, cum se intampla cateodata, nu era pe placul tuturor, nu atat prin activitatea sa energica, cat prin faptul ca vorbea deschis impotriva unei grupari puternice, dar total neacceptata de Biserica, care isi facea lobby, cum se spune. Si, ca rezultat, Preasfintitul episcop Vasile a fost scos la pensie, fara a-i fi asigurat vreun venit, fara a primi bani.

Insa si acest eveniment, care nu l-a bucurat prea mult, a devenit pentru ierarh o continuare a calatoriilor celor atat de dorite de inima lui si un prilej pentru nevointe noi. In anii aceia s-a ivit dintr-odata posibilitatea de a calatori in Rusia. Si aceasta era visul arzator pe care il avea de de mult timp Preasfintitul si plin de avant s-a indreptat spre pamantul sau natal, care pentru el era sfant.

In acea vreme, au avut loc si cateva intamplari la care mi-a fost dat sa fiu martor si chiar sa iau parte la ele.

 *

[...] Dupa moartea duhovnicului sau, arhiepiscopul Ioan Maximovici, noul sau indrumator duhovnicesc a devenit mitropolitul londonez Antonie de Suroj, un vechi prieten al familiei Rodzianko. El i-a si comunicat parintelui Vladimir ca ierarhii Biserici Ortodoxe din America faceau demersuri cu multa grija, dar staruitor, ca el sa se straduiasca sa-l induplece cumva pe protoiereul vaduv Vladimir Rodzianko sa se tunda in monahism, iar dupa aceea, ca ascultare, sa il faca arhiereu si sa-l trimita in Statele Unite, ca episcop in capitala Washington!

Parintele Vladimit stia foarte bine ca adevarata slujire arhiereasa era legata nu de cinstire si marire, ci de o multime de griji zilnice, care niciodata nu se termina, de imposibilitatea de a-si apartine siesi si de povara responsabilitatilor imense, nestiute de catre oameni. Iar in diaspora rusa soarta unui episcop mai era si saracia, care deseori ajungea pana la mizerie. Si varsta pretendentului la arhierie pe atunci era destul de inaintata - avea saizeci si sase de ani, dintre care patruzeci de ani slujise ca preot.

Dar parintele Vladimir a primit propunerea legata de monahism si episcopat ca pe voia lui Dumnezeu si raspunsul la rugaciunile sale si a fost de acord. Ierarhii din America si Anglia au batut indata palma si soarta parintelui Vladimir s-a decis.

Dar chiar inaintea tunderii in monahism, viitorul calugar i-a pus dintr-o data duhovnicului sau, mitropolitul Antonie de Suroj, o intrebare sincera si neasteptata.

- Iata, voi primi acum de la tine Preasfintite, tunderea in monahism. Voi depune inaintea lui Dumnezeu si a Sfintei Lui Biserici inaltele voturi monahale. In ceea ce priveste votul curatiei aici totul este clar. Cu votul saraciei, de asemenea, totul e limpede. Cu votul legat de rugaciune, la fel. Dar iata, in ceea ce priveste votul ascultari, nu pot intelege nimic!

- Cum asa? s-a mirat mitropolitul Antonie.

- Pai, iata cum, a explicat cu chibzuinta parintele Vladimir. Pe mine ma vor face de prima nu doar monah, ci si episcop. Asta inseamna ca eu, datorita functiei, voi da dispozitii si voi conduce. De cine voi asculta eu atunci? La cine poruncesti sa intru in ascultare?

Mitropolitul a cazut pe ganduri. Iar apoi a spus:

- Sa faci ascultare de fiecare om pe care il vei intalni in calea vietii tale; dar numai daca rugamintea lui va fi pe masura puterilor tale si nu va contrazice Evanghelia.

Aceasta porunca i-a mers la inima parintelui Vladimir, desi dupa aceea, pentru cei ce au fost in preajma Preasfintitului, a fost destul de neplacut, din pricina dispozitiei lui neincetate dea implini cu fermitate si irevocabil votul acesta monahal. [...]

*

De fiecare data urmaream cum Preasfintitul Vasile facea, in adevaratul sens al cuvantului, ascultare de oricine venea la el. In plus, se vedea ca, in afara de dorinta cea mai sincera de a sluji oamenilor, mai ascundea ceva cu totul deosebit, stiut numai de el. 

In timpul acestor cugetari mi-a adus aminte ca termenul "ascultare" vine de la verbul "a asculta". Si treptat am inceput sa-mi dau seama ca prin aceasta smerita ascultare, Preasfintitul invata sa asculte atent si sa inteleaga voia lui Dumnezeu. Datorita acestui fapt toata viata lui devenise nici mai mult nici mai putin decat o cunoastere neincetata a Proniei lui Dumnezeu, o convorbire tainica, dar intru totul reala cu Mantuitorul, cand Dumnezeu vorbeste cu omul nu prin cuvinte, ci prin imprejurarile vietii si ii daruieste interlocutorului Sau cea mai mare rasplata, aceea de a fi slujitorul Lui in lumea noastra.

Odata, in vara anului 1990, intr-una din vizitele Preasfintitului la Moscova, a venit sa faca cunostinta cu el un preot tanar, care arata ca un grenadier. Si pe neasteptate i-a propus Preasfintitului sa slujeasca la el in parohie. Ca intotdeauna, Preasfintitul nu s-a lasat rugat de doua ori. Iar eu am inteles ca vor incepe iarasi obisnuitele probleme.

- Si unde este parohia asta a ta? am intrebat eu, uitandu-ma posomorat la tanarul preot.

Dupa tonul meu, grenadierul a inteles ca propunerea lui nu era pe placul meu.

- Nu departe! mi-a spus el fara amabilitate.

Era un raspuns obisnuit, in spatele caruia se puteau ascunde intinderile fara de sfarsit ale nemarginitei noastre Patrii.

- Uite, vezi, Gheorghe? Nu e departe! a incercat sa ma linisteasca Preasfintitul.

- Nu foarte departe, a specificat grenadierul.

- Spune, unde? am intrebat eu morocanos.

Parintele s-a fastcit putin.

- Biserica este din secolul al optsprezecelea, asa ceva nu mai gasesti in Rusia! Satul Gorelet... Langa Kostroma...

Presimtirile mele au inceput sa se adevereasca.

- Am inteles! am spus eu. Oar de la Kostroma cat mai este pana la Gorelet-ul tau?

- O suta cincizeci de kilometru... Mai exact, doua sute... a recunoscut cinstit parintele. Exact intre Ciuhloma si Kologrivo.

Iar eu m-am cutremurat. Si am inceput sa socotesc cu voce tare:

- Patru sute de km pana la Kostroma, apoi inca doua sute... Apropo, Preasfintite, va imaginati macar cat de cat ce drumuri sunt acolo, intre Ciuhloma si Kologrivo? Asculta, parinte, dar binecuvantare de la arhiereul din Kostroma pentru slujirea Preasfintitului ai? m-am agatat eu de ultima speranta. Caci fara binecuvantare nu poate sa slujeasca in alta eparhie!

- Fara aceasta nici nu m-as fi apropiat, m-a incredintat cu duritate grenadierul. Toate binecuvantarile arhiereului nostru au fost obtinute din timp.

Si astfel s-a trezit Preasfintitul Vasile in drum spre un satuc indepartat, ratacit printre padurile Kostromei. Parintele Andrei Voronin, caci asa se numea grenadierul, era un remarcabil om al muncii, devenit preot, ca multi care venisera in anii aceia in Biserica. Fiind absolvent al Universitatii de Stat din Moscova, a restaurat o biserica daramata, a construit o parohie, o scoala si o minunata tabara pentru copii. Drumul pana in satul lui a fost, intr-adevar, lung, astfel incat insotitorii lui au obosit foarte mult.

Deodata, masina s-a oprit. Exact cu cateva minute in urma pe drum se produsese un accident: un camion se ciocnise fata in fata cu o motocicleta. Pe pamant, in praf, zacea un barbat mort. Deasupra lui statea incremenit un tanar. Iar in apropiere fuma abatut, cu capul lasat in jos, soferul camionului.

Preasfintitul si insotitorii lui au iesit repede din masina. Insa de ajutat, nu mai putea ajuta cu nimic. Instantaneu a patruns in lumea noastra triumful brutal al absurditatii, imaginea dramei omenesti ireparabile, care ne-a coplesit pe toti cei ce ne-am nimerit in acea clipa pe drum, in locul acela.

Tanarul motociclist, strangandu-si in maini casca, plangea, caci cel ce murise era tatal lui. Preasfintitul l-a luat in brate pe tanar.

- Eu sunt preot. Daca tatal dumneavoastra a fost credincios, ii pot face rugaciunile necesare chiar acum.

- Da, da! a ingaimat tanarul, incepand sa-si revina din soc. Faceti, va rog, tot ce trebuie! Tatal meu a fost ortodox. E adevarat, niciodata nu a mers la biserica, toate bisericile din jur au fost daramate... Dar el intotdeauna spunea ca are duhovnic! Faceti, va rog, totul cum este randuit!

Din masina fusesera deja aduse vesmintele preotesti. Iar Preasfintitul nu s-a abtinut si l-a intrebat cu multa grija pe tanar:

- Cum s-a putut ca tatal dumneavoastra sa nu mearga la biserica, dar sa aiba duhovnic?

- Pai, s-a putut... Tatal meu multi ani a ascultat emisiunile religioase transmise din Londra. Le realiza un preot, Rodzianko. Si pe acest parinte il socotea duhovnicul sau. Desi in viata niciodata nu l-a vazut.

Atunci Preasfintitul a izbucnit in plans si a cazut in genunchi in fata raposatului sau fiu duhovnic.

*

Calatoriile... Indepartate sau apropiate, intr-adevar, sunt binecuvantate pentru ucenicii lui Hristos, fiindca si Dumnezeu a fost un Calator; si insasi viata Lui a fost o calatorie: din lumea de sus, la noi, pe acest pamant pacatos. Apoi pe dealurile si prin vaile Galileii, prin pustiuri neumblate si orase populate, prin intunecimea sufletelor omenesti. Prin lumea creata de El, printre oamenii care uitasera ca ei erau fiii si mostenitorii Lui...

Sursa: Arhimandritul Tihon Sevkunov Nesfintii Sfinti si alte povestiri, Editura Egumenita

PAGINI WEB:

His Eminence the Novice

Despre crestinismul nostru orb, mut si slabanogit

„Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos.” (Filipeni 2, 21)

Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum rugându-se neîncetat până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem totuşi, poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii. E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau de fapt decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte” care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Nici unul din cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog, spontan şi sincer, al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16)

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sf. Ap Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…

Din Doxologia/ Marius Iordachioaia: Creştinismul orb şi mut 

***

„Şi iată, I-au adus un slăbănog…” (MATEI 9, 2)

Cetatea lui Iisus, Biserica de pe pământ, e plină azi de slăbănogi. De o specie paradoxală de slăbănogi: unii care nu mai caută vindecare, ci îşi iubesc boala, care vin la biserică să şi-o cultive, să şi-o îndreptăţească şi chiar să şi-o hrănească.  De fapt nici nu o consideră o boală, ci o virtute fundamentală. Se consideră nu paralitici, ci smeriţi. Şi purtarea lor pe targă de-a lungul unei vieţi întregi o socotesc adevărata evlavie. E ca şi cum Evanghelia ne-ar spune, într-o demonică parafrazare, că în cetatea lui Iisus era un paralitic care a fost adus la El ca să primească un pat nou, mai confortabil. La Sfânta Liturghie, pentru mulţi, doar asta se întâmplă: se simt mai bine pe paturile lor.

Boala asta e adusă din lume, din acest ”rai” al duhurilor rele. E duhul cel viclean al confortului, al lenii civilizate. A intrat în biserici şi a renovat nu numai utilităţile, n-a schimbat numai caloriferele, centrala termică şi parchetul, ci şi evlavia credincioşilor. Lupta cea bună a credinţei s-a sfârşit, e pace. Lumea şi Biserica s-au împăcat, au semnat armistiţiul: nu se mai amestecă una în treburile celelalte. Biserica nu mai e Spital duhovnicesc, ci, pentru mulți dintre noi, pensiune turistică. Vin oamenii să se relaxeze… Bisericile noastre nu au fost transformate încă în restaurante, hoteluri şi depozite ca în Occident, ci reţeta distrugerii e alta, mai subtilă: noi, credincioşii, am fost transformaţi, de viaţa noastră „occidentală” (din lume), în clienţi ca de cârciumă, muzeu sau hotel al Bisericii.

Poate unora cuvintele acestea le par şocante ori, cel puţin, exagerate. Atunci cum să socotim cuvintele unor mari duhovnici care spuneau despre creştinismul contemporan că ar trebui reîncreştinat!? Oare ce vrea să însemne asta? Ne va ajuta Evanghelia din duminica a șasea după Rusalii să căpătăm un răspuns. Un răspuns care este vital pentru noi ca şi credincioşi ortodocşi.

Foarte puţini din cei care vin la biserică, vin şi la Iisus. Aşa e şi la cârciumă, muzeu sau hotel: câţi vin acolo pentru cârciumar, ghid sau patronul stabilimentului? Doar cunoştinţele şi prietenii. Restul vin pentru băutură, spectacol şi cazare. Aşa şi cu noi, ”clienţii” Bisericii… Noi nu venim pentru că am auzit chemarea Lui înduioşător de caldă, de familiară. De ce? Pentru că nu am venit din credinţă. Ne motivează alte lucruri, cum ar fi de pildă obişnuinţa sau curiozitatea. De multe ori pentru noi credinţa se reduce la recitarea sacadată a Simbolului (Crezului). Nu e o sete a inimii. Nu ne simţim, lăuntric, nici slabi, nici orfani. De aceea cuvintele lui Hristos, Îndrăzneşte, fiule!, în fapt, nu ne spun nimic, nu au cum să ne atingă. Nu simţim că sunt pentru noi.

În acelaşi mod în care frecventăm Liturghia, frecventăm şi Sfintele Taine. De pildă, Spovedania. Venim să ne mărturisim păcatele. Am auzit că face bine, aşa cum am auzit despre multe alte lucruri. E o achiziţie printre multe altele, unul din medicamentele de pe etajera farmaceutică a vieţii noastre. Face bine la sănătate. Într-o lume obsedată de „starea de bine”, de siluetă și de cure, şi Spovedania a ajuns doar un fel de adjuvant spiritual la terapiile naturiste, o asistenţă religioasă a stării noastre de bine şi de confort. De aceea, din pricina abordării noastre necreștine a Tainei, Spovedania nu deschide calea credinţei. Nu e sfârşitul căii largi a păcatului şi poarta căii celei strâmte a mântuirii, ci e un garaj sufletesc în care se schimbă uleiul şi filtrul maşinii cu care călătorim pe bulevardul larg cât lumea ce duce spre prăpastia morţii veşnice.

Poate că începutul răului acestuia nu e altul decât confuzia între două întrebări: Cine este Iisus Hristos? şi Cine este pentru mine Iisus Hristos? La cea dintâi ştiu să răspundă şi cărţile şi computerul. La cealaltă, însă, numai o inimă de om.

Viaţa veşnică înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa spune El, Cel mai în măsură să o definească. Cu orice altă treabă eşti pe la biserică, ratezi esenţialul. E ca şi cum ai merge la Grădina Botanică să cumperi o pâine. S-ar putea să te întorci încântat şi relaxat de frumuseţea exotică a naturii. Dar pâine nu vei avea. Vei fi tot flămând.

Spovedania şi Postul şi Sfânta Împărtăşanie sunt paşi spre cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu. Am şti cu toţii acest adevăr şi am fi plini de bucurie şi de râvnă în credinţa noastră, ne-am găsi toată desfătarea sufletului în Biserică, dacă credinţa ne-ar fi o relaţie personală cu Tatăl. Când eşti cu adevărat în Hristos, în Biserică, ai o îndrăzneală de fiu spre Tatăl ceresc. Acesta este harul, darul filiaţei pe care ţi l-a dat Iisus, când te-ai făcut una cu El prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie. De aceea singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Iisus este Tatăl nostru. Te-ai unit cu Hristos şi inima ta nu strigă AVVA, adică TĂTICULE? Aceasta e o întrebare esenţială. Altele, poate la fel de importante sunt: Crezi în Hristos dar nu simţi nevoia să te apropii de El şi să-L cunoşti mai bine? Vii la biserică şi pleci tot pe patul confortului şi „binelui” tău lumesc? Ai fost iertat de păcate şi nu te interesează puterea de a te ridica şi umbla?

Dacă Evanghelia îţi este o Carte a Întrebărilor fundamentale te poate învia din morţi. Mintea onestă poate deveni, prin Evanghelie, cunoscătoare de Dumnezeu. Evanghelia dă inimii care se deschide cuvintelor sale puterea de care se mirau oamenii din cetatea lui Iisus atunci când Domnul l-a vindecat pe slăbănog: puterea unei dorinţe vii, pătimaşe, de a fi iertat, ridicat şi făcut în stare să umbli în legea lui Hristos, în harul luminos şi dulce al iubirii dumnezeieşti. Şi nu în ultimul rând, puterea de a te uimi de Iisus, la fiecare Liturghie, atunci când preotul citeşte Evanghelia. Căci aceea e singura putere care îţi poate deschide inima şi care sărbătoreşte cu inocenţa unui copil vestea cea bună a mântuirii. O adevărată lectură a Evangheliei este o revoluţie creştină în direct, o suavă invazie a luminii necreate în mintea şi inima noastră, un fir tot mai consistent de apă vie, prin care se întoarce, în noi, Adevărul. E o Revoluţie a Adevărului care izgoneşte minciuna din lăuntrul nostru. Şi odată cu ea şi moartea. Un Adevăr strălucind de iubire, care uneşte, cu razele sale, mintea şi inima.

Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum ne arată lucrarea mântuitoare a lui Hristos: iertare, ridicare din mocirla păcatului şi puterea de a umbla după rânduiala vieţii veşnice. Mântuirea nu e vindecare de o boală, ci de o viaţă. Dumnezeu ne vindecă de viaţa noastră, dându-ne viaţa Lui. Dacă vom credem în această Evanghelie, atunci harul acestei lucrări ne va invada, pe măsura credinţei noastre, mintea şi inima. Şi nu va micşora doar spaţiul pustietăţii lăuntrice, ci şi pe cel dintre noi şi aproapele.

Dacă Evanghelia nu e, în primul rând, o Carte a Întrebărilor, ci rămâne o carte a răspunsurilor pe care nu le-am cerut, atunci cuvintele lui Dumnezeu nu vor pătrunde în lăuntrul nostru şi nu vor schimba nimic în gândirea şi simţirea noastră. Întrebările sunt rănile inimii, singurele însetate de cuvintele lui Dumnezeu ca de vindecare. „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” (Evrei 4, 12), adică până la ascunzătoarea lăuntrică a duhurilor fariseilor cârtitori din Evanghelie, care nu s-au scoborât cu vremea în adâncul istoriei, ci în bezna cea mai adâncă din lăuntrul nostru.

De acolo ne vine nefericirea, lipsa de bucurie de a fi creştini. Care e cea mai subtilă formă de hulă… Suntem păcătoşi până în măduva oaselor şi până acolo trebuie să fim iertaţi. Suntem, de asemenea, slăbănogi până în miezul inimii, şi până acolo trebuie să fim vindecaţi. Să ne ajute Dumnezeu ca până acolo să fim pătrunşi de cuvântul Evagheliei! Amin.

Din: Doxologia/Marius Iordachioaia CARTEA ÎNTREBĂRILOR sau REVOLUŢIA CREŞTINĂ ÎN DIRECT