Pe 17 septembrie, in anul 1999, a murit la Washington episcopul rus Vasile Rodzianko.
In realitate, Preasfintitul Vasile astepta ceasul acesta ca sa plece in calatora pentru care cu osardie se pregatise toata viata sa. Preasfintitul incercase deseori sa povesteasca despre aceasta calatorie mult asteptata, insa aproape nimeni nu-l intelegea. Interlocutorii preferau sa nu i-a in seama cuvintele lui sau ingaimau compatimitor niste vorbe de genul: "Ce spuneti, Preasfintite, mai aveti inca mult de trait! Dumnezeu e milostiv..." Dar Preasfintitul astepta cu nerabdare si cu interes viu aceasta calatorie.
Si in timpul vietii sale el fusese pasionat de calatorii. As spune chiar ca aceasta a fost adevarata sa chemare si, mai mult decat atat, modul sau de viata.
Inceputul calatoriilor sale a fost, fara indoiala, venirea pe lume in anul 1915, pe mosia parinteasca "Otrada", a pruncului care in viitor urma sa devina episcopul Vasile, dar care pana la o vreme s-a numit Vladimir. Bunicul nou-nascutului din partea tatalui a fost presedintele Dumei de stat a Imperiului Rus, Mihail Vladimirovici Rodzianko. Iar mama provenea din vechiul neam al cnejilor Golitan si Sumarokov. Si, in general, multe familii rusesti de vaza se inrudeau mai indeaproape sau mai de departe cu acest rob nou-nascut al lui Dumnezeu.
Urmatoarea calatorie lunga Preasfintitul a intreprins-o in anul 1920, cand avea cinci ani. Drumul a fost lung: pe uscat si pe mare, prin Turcia si Grecia, pana in Serbia. Aceasta calatorie a fost facuta de nevoie, caci noii stapanitori ai Rusiei nu aveau de gand sa se lase in viata familia fostului presedinte al Dumei de stat. Asa ca familia Rodzianko s-a stabilit la Belgrad, unde a si crescut viitorul episcop.
Cu profesorii i-a mers de minune. In afara faptului ca in Iugoslavia se adunase floarea emigrantilor rusi, pedagogii lui directi au fost ieromonahul Ioan Maximovici, care dupa treizeci de ani a devenit renumitul arhiepiscop de San-Francisco, iar dupa inca treizeci de ani a fost canonizat ca sfant in Biserica Rusa de peste hotare, si marele si cel dintai ierarh al Bisercii Ruse de peste hotare, mitropolitul Antonie Hrapovitki. Ei erau niste giganiti ai duhului, care nu puteau sa nu aibe asupra elevului lor o influenta foarte puternica si binecuvantata.
[...]
In Iugoslavia, familia Rodzianko s-a stabilit pentru mai mult timp. Vladimir a crescut si a devenit un tanar bun, inalt si foarte frumos. A dobandit o educatie stralucita, s-a indragostit de o fata minunata, care i-a devenit sotie si la douazeci si cinci de ani a fost hirotonit preot in Biserica Sarba. Cand a inceput razboiul, parintele Vladimit Rodznianko a luat parte fara teama la Rezistenta. De asemenea, a ramas fara frica in Iugoslavia si dupa venirea la putere a guvernului comunist, desi multi emigranti rusi, in primul rand dintre cei ce erau vizati in mod deosebit de puterea sovietica, au parasit acea tara. Parintele Vladimir slujea ca preot intr-o parohie sarbeasca si socotea cu neputinta sa isi abandoneze turma, chiar sub amenitarea inchisorii sau a impuscarii.
De impuscat, nu l-au impuscat, insa in lagar bineinteles ca l-au trimis. Pentru opt ani. Iar lagarele lui Tito nu erau mai putin ingrozitoare decat cele din URSS. Din fericire, Tito s-a certat repede cu Stalin si, ca sa-l infurie macar oarecum pe fostul lui lider, sa-i faca in ciuda, i-a eliberat din lagarele iugoslave pe toti emigrantii rusi. Asa ca Preasfintitul a stat in inchisorile iugoslave numai doi ani. Cum a iesit din lagar, a plecat iarasi in calatorie.
Mai intai a mers la Paris, la duhovnicul sau, arhiepiscopul Ioan Maximovici. Apoi la Londra, unde a inceput sa slujeasca intr-o biserica ortodoxa sarba. Tot acolo, la Londra, la radio BBC, parintele Vladimir a inceput sa transmita emisiunile sale religioase in Rusia, emisiuni din care cateva generatii de cetateni ai URSS au aflat despre Dumnezeu, despre credinta ortodoxa, despre istoria Bisercii si despre tara lor.
Au trecut anii si parintele Vladimir a ramas vaduv. Biserica i-a dat binecuvantare sa intre in monahism, unde a primit un nume nou - Vasile - si rangul de arhiereu. Episcopul Vasile a plecat apoi intr-o calatorie obisnuita, in America. Acolo aduce la Ortodoxie mii de protestanti, catolici si oameni care pur si simplu nu credeau in nimic. Dar, cum se intampla cateodata, nu era pe placul tuturor, nu atat prin activitatea sa energica, cat prin faptul ca vorbea deschis impotriva unei grupari puternice, dar total neacceptata de Biserica, care isi facea lobby, cum se spune. Si, ca rezultat, Preasfintitul episcop Vasile a fost scos la pensie, fara a-i fi asigurat vreun venit, fara a primi bani.
Insa si acest eveniment, care nu l-a bucurat prea mult, a devenit pentru ierarh o continuare a calatoriilor celor atat de dorite de inima lui si un prilej pentru nevointe noi. In anii aceia s-a ivit dintr-odata posibilitatea de a calatori in Rusia. Si aceasta era visul arzator pe care il avea de de mult timp Preasfintitul si plin de avant s-a indreptat spre pamantul sau natal, care pentru el era sfant.
In acea vreme, au avut loc si cateva intamplari la care mi-a fost dat sa fiu martor si chiar sa iau parte la ele.
*
[...] Dupa moartea duhovnicului sau, arhiepiscopul Ioan Maximovici, noul sau indrumator duhovnicesc a devenit mitropolitul londonez Antonie de Suroj, un vechi prieten al familiei Rodzianko. El i-a si comunicat parintelui Vladimir ca ierarhii Biserici Ortodoxe din America faceau demersuri cu multa grija, dar staruitor, ca el sa se straduiasca sa-l induplece cumva pe protoiereul vaduv Vladimir Rodzianko sa se tunda in monahism, iar dupa aceea, ca ascultare, sa il faca arhiereu si sa-l trimita in Statele Unite, ca episcop in capitala Washington!
Parintele Vladimit stia foarte bine ca adevarata slujire arhiereasa era legata nu de cinstire si marire, ci de o multime de griji zilnice, care niciodata nu se termina, de imposibilitatea de a-si apartine siesi si de povara responsabilitatilor imense, nestiute de catre oameni. Iar in diaspora rusa soarta unui episcop mai era si saracia, care deseori ajungea pana la mizerie. Si varsta pretendentului la arhierie pe atunci era destul de inaintata - avea saizeci si sase de ani, dintre care patruzeci de ani slujise ca preot.
Dar parintele Vladimir a primit propunerea legata de monahism si episcopat ca pe voia lui Dumnezeu si raspunsul la rugaciunile sale si a fost de acord. Ierarhii din America si Anglia au batut indata palma si soarta parintelui Vladimir s-a decis.
Dar chiar inaintea tunderii in monahism, viitorul calugar i-a pus dintr-o data duhovnicului sau, mitropolitul Antonie de Suroj, o intrebare sincera si neasteptata.
- Iata, voi primi acum de la tine Preasfintite, tunderea in monahism. Voi depune inaintea lui Dumnezeu si a Sfintei Lui Biserici inaltele voturi monahale. In ceea ce priveste votul curatiei aici totul este clar. Cu votul saraciei, de asemenea, totul e limpede. Cu votul legat de rugaciune, la fel. Dar iata, in ceea ce priveste votul ascultari, nu pot intelege nimic!
- Cum asa? s-a mirat mitropolitul Antonie.
- Pai, iata cum, a explicat cu chibzuinta parintele Vladimir. Pe mine ma vor face de prima nu doar monah, ci si episcop. Asta inseamna ca eu, datorita functiei, voi da dispozitii si voi conduce. De cine voi asculta eu atunci? La cine poruncesti sa intru in ascultare?
Mitropolitul a cazut pe ganduri. Iar apoi a spus:
- Sa faci ascultare de fiecare om pe care il vei intalni in calea vietii tale; dar numai daca rugamintea lui va fi pe masura puterilor tale si nu va contrazice Evanghelia.
Aceasta porunca i-a mers la inima parintelui Vladimir, desi dupa aceea, pentru cei ce au fost in preajma Preasfintitului, a fost destul de neplacut, din pricina dispozitiei lui neincetate dea implini cu fermitate si irevocabil votul acesta monahal. [...]
*
De fiecare data urmaream cum Preasfintitul Vasile facea, in adevaratul sens al cuvantului, ascultare de oricine venea la el. In plus, se vedea ca, in afara de dorinta cea mai sincera de a sluji oamenilor, mai ascundea ceva cu totul deosebit, stiut numai de el.
In timpul acestor cugetari mi-a adus aminte ca termenul "ascultare" vine de la verbul "a asculta". Si treptat am inceput sa-mi dau seama ca prin aceasta smerita ascultare, Preasfintitul invata sa asculte atent si sa inteleaga voia lui Dumnezeu. Datorita acestui fapt toata viata lui devenise nici mai mult nici mai putin decat o cunoastere neincetata a Proniei lui Dumnezeu, o convorbire tainica, dar intru totul reala cu Mantuitorul, cand Dumnezeu vorbeste cu omul nu prin cuvinte, ci prin imprejurarile vietii si ii daruieste interlocutorului Sau cea mai mare rasplata, aceea de a fi slujitorul Lui in lumea noastra.
Odata, in vara anului 1990, intr-una din vizitele Preasfintitului la Moscova, a venit sa faca cunostinta cu el un preot tanar, care arata ca un grenadier. Si pe neasteptate i-a propus Preasfintitului sa slujeasca la el in parohie. Ca intotdeauna, Preasfintitul nu s-a lasat rugat de doua ori. Iar eu am inteles ca vor incepe iarasi obisnuitele probleme.
- Si unde este parohia asta a ta? am intrebat eu, uitandu-ma posomorat la tanarul preot.
Dupa tonul meu, grenadierul a inteles ca propunerea lui nu era pe placul meu.
- Nu departe! mi-a spus el fara amabilitate.
Era un raspuns obisnuit, in spatele caruia se puteau ascunde intinderile fara de sfarsit ale nemarginitei noastre Patrii.
- Uite, vezi, Gheorghe? Nu e departe! a incercat sa ma linisteasca Preasfintitul.
- Nu foarte departe, a specificat grenadierul.
- Spune, unde? am intrebat eu morocanos.
Parintele s-a fastcit putin.
- Biserica este din secolul al optsprezecelea, asa ceva nu mai gasesti in Rusia! Satul Gorelet... Langa Kostroma...
Presimtirile mele au inceput sa se adevereasca.
- Am inteles! am spus eu. Oar de la Kostroma cat mai este pana la Gorelet-ul tau?
- O suta cincizeci de kilometru... Mai exact, doua sute... a recunoscut cinstit parintele. Exact intre Ciuhloma si Kologrivo.
Iar eu m-am cutremurat. Si am inceput sa socotesc cu voce tare:
- Patru sute de km pana la Kostroma, apoi inca doua sute... Apropo, Preasfintite, va imaginati macar cat de cat ce drumuri sunt acolo, intre Ciuhloma si Kologrivo? Asculta, parinte, dar binecuvantare de la arhiereul din Kostroma pentru slujirea Preasfintitului ai? m-am agatat eu de ultima speranta. Caci fara binecuvantare nu poate sa slujeasca in alta eparhie!
- Fara aceasta nici nu m-as fi apropiat, m-a incredintat cu duritate grenadierul. Toate binecuvantarile arhiereului nostru au fost obtinute din timp.
Si astfel s-a trezit Preasfintitul Vasile in drum spre un satuc indepartat, ratacit printre padurile Kostromei. Parintele Andrei Voronin, caci asa se numea grenadierul, era un remarcabil om al muncii, devenit preot, ca multi care venisera in anii aceia in Biserica. Fiind absolvent al Universitatii de Stat din Moscova, a restaurat o biserica daramata, a construit o parohie, o scoala si o minunata tabara pentru copii. Drumul pana in satul lui a fost, intr-adevar, lung, astfel incat insotitorii lui au obosit foarte mult.
Deodata, masina s-a oprit. Exact cu cateva minute in urma pe drum se produsese un accident: un camion se ciocnise fata in fata cu o motocicleta. Pe pamant, in praf, zacea un barbat mort. Deasupra lui statea incremenit un tanar. Iar in apropiere fuma abatut, cu capul lasat in jos, soferul camionului.
Preasfintitul si insotitorii lui au iesit repede din masina. Insa de ajutat, nu mai putea ajuta cu nimic. Instantaneu a patruns in lumea noastra triumful brutal al absurditatii, imaginea dramei omenesti ireparabile, care ne-a coplesit pe toti cei ce ne-am nimerit in acea clipa pe drum, in locul acela.
Tanarul motociclist, strangandu-si in maini casca, plangea, caci cel ce murise era tatal lui. Preasfintitul l-a luat in brate pe tanar.
- Eu sunt preot. Daca tatal dumneavoastra a fost credincios, ii pot face rugaciunile necesare chiar acum.
- Da, da! a ingaimat tanarul, incepand sa-si revina din soc. Faceti, va rog, tot ce trebuie! Tatal meu a fost ortodox. E adevarat, niciodata nu a mers la biserica, toate bisericile din jur au fost daramate... Dar el intotdeauna spunea ca are duhovnic! Faceti, va rog, totul cum este randuit!
Din masina fusesera deja aduse vesmintele preotesti. Iar Preasfintitul nu s-a abtinut si l-a intrebat cu multa grija pe tanar:
- Cum s-a putut ca tatal dumneavoastra sa nu mearga la biserica, dar sa aiba duhovnic?
- Pai, s-a putut... Tatal meu multi ani a ascultat emisiunile religioase transmise din Londra. Le realiza un preot, Rodzianko. Si pe acest parinte il socotea duhovnicul sau. Desi in viata niciodata nu l-a vazut.
Atunci Preasfintitul a izbucnit in plans si a cazut in genunchi in fata raposatului sau fiu duhovnic.
*
Calatoriile... Indepartate sau apropiate, intr-adevar, sunt binecuvantate pentru ucenicii lui Hristos, fiindca si Dumnezeu a fost un Calator; si insasi viata Lui a fost o calatorie: din lumea de sus, la noi, pe acest pamant pacatos. Apoi pe dealurile si prin vaile Galileii, prin pustiuri neumblate si orase populate, prin intunecimea sufletelor omenesti. Prin lumea creata de El, printre oamenii care uitasera ca ei erau fiii si mostenitorii Lui...
Sursa: Arhimandritul Tihon Sevkunov Nesfintii Sfinti si alte povestiri, Editura Egumenita
PAGINI WEB:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu