Despre crestinismul nostru orb, mut si slabanogit

„Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos.” (Filipeni 2, 21)

Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum rugându-se neîncetat până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem totuşi, poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii. E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau de fapt decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte” care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Nici unul din cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog, spontan şi sincer, al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16)

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sf. Ap Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…

Din Doxologia/ Marius Iordachioaia: Creştinismul orb şi mut 

***

„Şi iată, I-au adus un slăbănog…” (MATEI 9, 2)

Cetatea lui Iisus, Biserica de pe pământ, e plină azi de slăbănogi. De o specie paradoxală de slăbănogi: unii care nu mai caută vindecare, ci îşi iubesc boala, care vin la biserică să şi-o cultive, să şi-o îndreptăţească şi chiar să şi-o hrănească.  De fapt nici nu o consideră o boală, ci o virtute fundamentală. Se consideră nu paralitici, ci smeriţi. Şi purtarea lor pe targă de-a lungul unei vieţi întregi o socotesc adevărata evlavie. E ca şi cum Evanghelia ne-ar spune, într-o demonică parafrazare, că în cetatea lui Iisus era un paralitic care a fost adus la El ca să primească un pat nou, mai confortabil. La Sfânta Liturghie, pentru mulţi, doar asta se întâmplă: se simt mai bine pe paturile lor.

Boala asta e adusă din lume, din acest ”rai” al duhurilor rele. E duhul cel viclean al confortului, al lenii civilizate. A intrat în biserici şi a renovat nu numai utilităţile, n-a schimbat numai caloriferele, centrala termică şi parchetul, ci şi evlavia credincioşilor. Lupta cea bună a credinţei s-a sfârşit, e pace. Lumea şi Biserica s-au împăcat, au semnat armistiţiul: nu se mai amestecă una în treburile celelalte. Biserica nu mai e Spital duhovnicesc, ci, pentru mulți dintre noi, pensiune turistică. Vin oamenii să se relaxeze… Bisericile noastre nu au fost transformate încă în restaurante, hoteluri şi depozite ca în Occident, ci reţeta distrugerii e alta, mai subtilă: noi, credincioşii, am fost transformaţi, de viaţa noastră „occidentală” (din lume), în clienţi ca de cârciumă, muzeu sau hotel al Bisericii.

Poate unora cuvintele acestea le par şocante ori, cel puţin, exagerate. Atunci cum să socotim cuvintele unor mari duhovnici care spuneau despre creştinismul contemporan că ar trebui reîncreştinat!? Oare ce vrea să însemne asta? Ne va ajuta Evanghelia din duminica a șasea după Rusalii să căpătăm un răspuns. Un răspuns care este vital pentru noi ca şi credincioşi ortodocşi.

Foarte puţini din cei care vin la biserică, vin şi la Iisus. Aşa e şi la cârciumă, muzeu sau hotel: câţi vin acolo pentru cârciumar, ghid sau patronul stabilimentului? Doar cunoştinţele şi prietenii. Restul vin pentru băutură, spectacol şi cazare. Aşa şi cu noi, ”clienţii” Bisericii… Noi nu venim pentru că am auzit chemarea Lui înduioşător de caldă, de familiară. De ce? Pentru că nu am venit din credinţă. Ne motivează alte lucruri, cum ar fi de pildă obişnuinţa sau curiozitatea. De multe ori pentru noi credinţa se reduce la recitarea sacadată a Simbolului (Crezului). Nu e o sete a inimii. Nu ne simţim, lăuntric, nici slabi, nici orfani. De aceea cuvintele lui Hristos, Îndrăzneşte, fiule!, în fapt, nu ne spun nimic, nu au cum să ne atingă. Nu simţim că sunt pentru noi.

În acelaşi mod în care frecventăm Liturghia, frecventăm şi Sfintele Taine. De pildă, Spovedania. Venim să ne mărturisim păcatele. Am auzit că face bine, aşa cum am auzit despre multe alte lucruri. E o achiziţie printre multe altele, unul din medicamentele de pe etajera farmaceutică a vieţii noastre. Face bine la sănătate. Într-o lume obsedată de „starea de bine”, de siluetă și de cure, şi Spovedania a ajuns doar un fel de adjuvant spiritual la terapiile naturiste, o asistenţă religioasă a stării noastre de bine şi de confort. De aceea, din pricina abordării noastre necreștine a Tainei, Spovedania nu deschide calea credinţei. Nu e sfârşitul căii largi a păcatului şi poarta căii celei strâmte a mântuirii, ci e un garaj sufletesc în care se schimbă uleiul şi filtrul maşinii cu care călătorim pe bulevardul larg cât lumea ce duce spre prăpastia morţii veşnice.

Poate că începutul răului acestuia nu e altul decât confuzia între două întrebări: Cine este Iisus Hristos? şi Cine este pentru mine Iisus Hristos? La cea dintâi ştiu să răspundă şi cărţile şi computerul. La cealaltă, însă, numai o inimă de om.

Viaţa veşnică înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa spune El, Cel mai în măsură să o definească. Cu orice altă treabă eşti pe la biserică, ratezi esenţialul. E ca şi cum ai merge la Grădina Botanică să cumperi o pâine. S-ar putea să te întorci încântat şi relaxat de frumuseţea exotică a naturii. Dar pâine nu vei avea. Vei fi tot flămând.

Spovedania şi Postul şi Sfânta Împărtăşanie sunt paşi spre cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu. Am şti cu toţii acest adevăr şi am fi plini de bucurie şi de râvnă în credinţa noastră, ne-am găsi toată desfătarea sufletului în Biserică, dacă credinţa ne-ar fi o relaţie personală cu Tatăl. Când eşti cu adevărat în Hristos, în Biserică, ai o îndrăzneală de fiu spre Tatăl ceresc. Acesta este harul, darul filiaţei pe care ţi l-a dat Iisus, când te-ai făcut una cu El prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie. De aceea singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Iisus este Tatăl nostru. Te-ai unit cu Hristos şi inima ta nu strigă AVVA, adică TĂTICULE? Aceasta e o întrebare esenţială. Altele, poate la fel de importante sunt: Crezi în Hristos dar nu simţi nevoia să te apropii de El şi să-L cunoşti mai bine? Vii la biserică şi pleci tot pe patul confortului şi „binelui” tău lumesc? Ai fost iertat de păcate şi nu te interesează puterea de a te ridica şi umbla?

Dacă Evanghelia îţi este o Carte a Întrebărilor fundamentale te poate învia din morţi. Mintea onestă poate deveni, prin Evanghelie, cunoscătoare de Dumnezeu. Evanghelia dă inimii care se deschide cuvintelor sale puterea de care se mirau oamenii din cetatea lui Iisus atunci când Domnul l-a vindecat pe slăbănog: puterea unei dorinţe vii, pătimaşe, de a fi iertat, ridicat şi făcut în stare să umbli în legea lui Hristos, în harul luminos şi dulce al iubirii dumnezeieşti. Şi nu în ultimul rând, puterea de a te uimi de Iisus, la fiecare Liturghie, atunci când preotul citeşte Evanghelia. Căci aceea e singura putere care îţi poate deschide inima şi care sărbătoreşte cu inocenţa unui copil vestea cea bună a mântuirii. O adevărată lectură a Evangheliei este o revoluţie creştină în direct, o suavă invazie a luminii necreate în mintea şi inima noastră, un fir tot mai consistent de apă vie, prin care se întoarce, în noi, Adevărul. E o Revoluţie a Adevărului care izgoneşte minciuna din lăuntrul nostru. Şi odată cu ea şi moartea. Un Adevăr strălucind de iubire, care uneşte, cu razele sale, mintea şi inima.

Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum ne arată lucrarea mântuitoare a lui Hristos: iertare, ridicare din mocirla păcatului şi puterea de a umbla după rânduiala vieţii veşnice. Mântuirea nu e vindecare de o boală, ci de o viaţă. Dumnezeu ne vindecă de viaţa noastră, dându-ne viaţa Lui. Dacă vom credem în această Evanghelie, atunci harul acestei lucrări ne va invada, pe măsura credinţei noastre, mintea şi inima. Şi nu va micşora doar spaţiul pustietăţii lăuntrice, ci şi pe cel dintre noi şi aproapele.

Dacă Evanghelia nu e, în primul rând, o Carte a Întrebărilor, ci rămâne o carte a răspunsurilor pe care nu le-am cerut, atunci cuvintele lui Dumnezeu nu vor pătrunde în lăuntrul nostru şi nu vor schimba nimic în gândirea şi simţirea noastră. Întrebările sunt rănile inimii, singurele însetate de cuvintele lui Dumnezeu ca de vindecare. „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” (Evrei 4, 12), adică până la ascunzătoarea lăuntrică a duhurilor fariseilor cârtitori din Evanghelie, care nu s-au scoborât cu vremea în adâncul istoriei, ci în bezna cea mai adâncă din lăuntrul nostru.

De acolo ne vine nefericirea, lipsa de bucurie de a fi creştini. Care e cea mai subtilă formă de hulă… Suntem păcătoşi până în măduva oaselor şi până acolo trebuie să fim iertaţi. Suntem, de asemenea, slăbănogi până în miezul inimii, şi până acolo trebuie să fim vindecaţi. Să ne ajute Dumnezeu ca până acolo să fim pătrunşi de cuvântul Evagheliei! Amin.

Din: Doxologia/Marius Iordachioaia CARTEA ÎNTREBĂRILOR sau REVOLUŢIA CREŞTINĂ ÎN DIRECT