vineri, 20 septembrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea". "Asceza este pământul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre"

Gheronda Emilianos, în Joia Mare, închinându-se la cinstita cruce 
și la mâna Sfintei Maria Magdalena din Mănăstirea Simonos Petra 

Omilie ținută înaintea teologilor din Trikala, 

în Sâmbăta Strămoșilor, după Vecernie, 14 dec. 1985


Văzându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta și viața noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4). Stau și mă gândesc câți dintre voi, care v-ați luptat ani de-a rândul ca teologi, ca luptători ai Bisericii, veți străluci într-o bună zi în slava Tatălui și vă veți arăta și ne vom vedea și ne vom arăta acolo. Gândul că viața aceasta și cealaltă sunt una întotdeauna mă face să mă bucur atunci când întâlnesc persoane cu care am colaborat, pentru că văd această legătură nu sub curgerea timpului, ci în perspectiva veșniciei. Voi nu sunteți printre cei de care Prorocul zice: "Veniți să beți apă fără de arginți!" (Is. 55, 1). Voi veniți cu trudă și cu jertfă ca să aflați apă, să beți și să vă umpleți sufletele. [...]

La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.

Vorbind despre taina unirii, trebuie să luăm în considerare faptul că astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea. Nimeni nu-i mai poate țintui mintea într-un loc, ea fuge neîncetat. Existența omenească se împrăștie. Dar și dezbinarea este vizibilă în toate manifestările vieții omenești. Prima, împrăștierea, fărâmițează omul, îl sfărâmă. A doua, dezbinarea, îl dizolvă, îl descompune. Nu există armă sau leac mai eficient împotriva acestui bici dublu decât Liturghia, care, nu numai că ne unifică pe noi în noi înșine, dar ne și unește cu Dumnezeu, cu toți sfinții și cu toată zidirea.

joi, 12 septembrie 2019

IPS Hierotheos Vlachos: "Secularismul, un cal troian în Biserică". Modul de viață înlocuit cu un sistem social, teologia armonizată cu o filosofie despre Dumnezeu, grija pastorală substituită cu psihologia modernă


Secularismul este pierderea vieții adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. 

Secularismul este respingerea ethosului eclezial și infiltrarea așa-numitului duh lumesc în viața noastră. S-a subliniat că secularismul membrilor Bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are câțiva "dușmani". Cel mai rău și cel mai periculos este secularizarea, care pervertește esența Bisericii.

Desigur, Biserica însăși nu se află în nici un pericol real, pentru că este binecuvântatul Trup al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii Bisericii.

Ca să fim exacți, vom spune că secularismul, care constă în falsificarea căii vieții și a credinței adevărate, se înrudește cu patimile și, în mod firesc, stă ascuns în Biserica de la începuturile existenței sale. În rai, Adam a încercat să interpreteze cu mintea sa poruncile lui Dumnezeu. Chiar și după Pogorârea Duhului Sfânt, au existat cazuri în care s-a vădit modul omenesc de gândire și de viață al unor creștini. Gnosticii și alții reprezintă dovezile evidente ale acestei căi. Dar secularismul a început mai cu seamă după încetarea persecuțiilor

În timpul persecuțiilor creștinii credeau și trăiau cu adevărat. Când creștinismul a devenit religie oficială de stat a început falsificarea credinței și a vieții creștine. Anahoretismul și mai târziu monahismul s-au dezvoltat ca o reacție la această secularizare. 

Așa cum arată Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfinților Apostoli, în Biserica primară toți creștinii trăiau monahal. Secularismul a fost o urmare a faptului că oamenii au fost atrași la creștinism din oportunism. 

Monahismul a venit ca o reacție la această atitudine. Monahismul nu este ceva străin de Biserică, ci mai degrabă trăiește potrivit Evangheliei, pe care unii creștini vroiau să o trăiască desăvârșit și astfel au ales această cale de viață. [...]

În Epistolele Sfântului Apostol Pavel există un pasaj caracteristic care arată că lumea este, pe de o parte, pofta ochilor și trufia vieții, toate lucrurile exterioare care devin amăgirea celui rău și ne amăgesc; pe de altă parte, lumea reprezintă patimile sufletului, adică, contrariul mișcării naturale a forțelor sufletului.

Sfântul Pavel spune: "Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume" (Galateni 6, 14). Apostolul nu se mândrește cu originile sale, cu cetățenia sa romană, cu faptul că L-a văzut pe Hristos în slava Sa, ci doar prin crucea sa prin care a omorât în sine însuși lumea. Si asta s-a întâmplat pe două căi. Mai întâi, lumea a fost răstignită pentru el, apoi el a fost răstignit pentru lume. În prima fază, cel rău nu îl mai poate amăgi cu stimuli exteriori. În a doua, s-a eliberat de lumea patimilor și de poftele din lăuntrul său

În aceste două sensuri întâlnim cuvântul "lume" în textele patristice. Sfântul Grigorie Palama învață că lumea, ca creație a lui Dumnezeu, nu trebuie nici disprețuită, nici urâtă.

În acest sens, lumea trebuie folosită de om pentru subzistență. Există totuși pericolul ca atunci când cineva vede lumea ca pe o creație a lui Dumnezeu să o vadă și ca pe amăgirea diavolului; pentru că diavolul știe într-adevăr cum să utilizeze lumea pentru a-l amăgi pe om

marți, 10 septembrie 2019

Ieromonahul Spiridon despre zdrobirea inimii și "zdrobirea creierului"


"Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!" (Matei 4, 17). Ce este însă pocăința? Părerea de rău, schimbarea vieții? Pocăința este în cea mai mare parte chiar zdrobirea inimii. Deși este și schimbarea vieții, aceasta se realizează lăuntric tot prin zdrobirea inimii. Efectul și importanța ei este greu de înțeles și de acceptat pentru oamenii care nu au început încă să se adâncească în viața duhovnicească. Prima poruncă a Mântuitorului (Matei 4, 17) dar și îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul (Matei 3, 2) este de multe ori greu de acceptat pentru creștinul contemporan. Si totuși zdrobirea inimii este nu numai inima pocăinței dar și a adevăratei rugăciuni și evlavii, și condiția de a ne apropia de Taina Spovedaniei și de Sfânta Euharistie

Zdrobirea inimii înaintea lui Dumnezeu schimbă modul de înțelegere a fiecărei lecturi duhovnicești, a fiecărei slujbe și a fiecărei rugăciuni. Spre deosebire de rugăciunea neîncetată, zdrobirea inimii este îndestulător să o lucrăm la anumite răstimpuri. Folosul a câteva minute de zdrobire a inimii este atât de mare încât ne hrănește sufletește mai multe zile, ne deschide poarta spre Împărăția cerurilor și ne face să înțelegem altfel cuvintele duhovnicești și ne adâncește în rugăciune. Mânia, invidia, iubirea de bani și răutatea cu aproapele se topesc treptat odată cu sporirea în zdrobirea inimii. [...]

Plânsul și zdrobirea inimii


Datorită îndepărtării de Dumnezeu învățătura despre plâns și zdrobirea inimii a ajuns deosebit de nefirească. Mult mai ușor ar fi dacă am vorbi despre râs. Despre glume, filme sau alte lucruri amuzante.

Si totuși zdrobirea inimii este calea principală prin care mintea este coborâtă în inimă, ingredientul principal al pocăinței dar și al adevăratei rugăciuni.[...]

Acolo unde nu este zdrobirea inimii se instalează inevitabil fariseismul chiar dacă încercăm să ne luptăm cu el și să ne smerim. Dar cum să te smerești fără zdrobirea inimii? Din nefericire fariseismul se consolidează tot mai mult odată cu sporirea numărului de ani de mers la biserică, numărului de ani de mănăstire, studii și în general odată cu tot ce înseamnă aprecierea celorlalți. O voce vicleană pare să ne spună: La ce-ți mai trebuie zdrobirea inimii dacă le ai pe toate acestea? Dar răspunsul trebuie să fie unul ca acesta: Pentru Dumnezeu și pentru Împărăția Lui. 

Este posibil ca însăși adevărata credință să nu poată spori fără zdrobirea inimii. Credința în Iisus Hristos, Sfânta Treime, poruncile evanghelice și tot ceea ce învață Biserica în general. [...] 

De ce nu mai putem plânge? 


Dar care este motivul pentru care plânsul ni se pare atât de nefiresc? Explică Sfântul Simeon Noul Teolog
Plânsului după Dumnezeu îi premerge smerenia. Deci numai pentru cel smerit plânsul este ceva firesc. De aceea nu mai putem plânge. Oamenii îmbibați cu duhul deșertăciunii nu mai pot plânge. Înainta celei de-a doua Fericiri merge prima Fericire. [...]
A venit vremea când oamenii nu mai pot plânge. Ei doar se tânguiesc că n-au suficienți bani, distracții, apreciere din partea celorlalți. Dar nu așa este plânsul duhovnicesc.

Înaintea plânsului merge smerenia, sărăcia cu duhul. Plânsul duhovnicesc este cu neputință de atins pentru omul mândru, cufundat în duhul lumesc. Odată ce smerenia este înlocuită de mândrie, plânsul duhovnicesc este înlocuit de plânsul diavolesc. Calea spre cea de-a doua Fericire este închisă. Munții mândriei blochează desăvârșit această cale. Creștinul nu poate fi creștin decât în creierul lui, dar inima rămâne moartă. Iată că nu mai poate plânge! Noi și cei din jurul nostru! Creștini ortodocși care mergem la biserică!

marți, 3 septembrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Evanghelia va fi punctul de plecare ce îmi va da conținutul inimii mele, al hotărârilor mele, al cuvântului meu"


Ce pot să fac, astfel încât să simt Dumnezeiasca Liturghie? Cea dintâi premisă fundamentală este lucrarea premergătoare, care se înfăptuiește prin studiul Evangheliei zilei. Uneori mă doare cu adevărat să-i conving pe preoți sau pe diaconi să citească Evanghelia sau să-i întreb dacă au citit-o. Răspunsul lor este un "da", care înseamnă, mai degrabă, că și-au aruncat ochii peste ea, că textul se află la cutare pagină. Dar eu nu înțeleg aceasta atunci când spun să ne pregătim prin citirea Evangheliei zilei.

Preotului de rând și diaconului le este cu desăvârșire la îndemână ca, după Hexaplasm, mai ales după ce au luat vremea ["Luarea vremii" este numele unei mici slujbe pregătitoare, săvârșită de sfințiții slujitori înainte de a intra în Sfântul Altar pentru Liturghie n. tr.] să deschidă Evanghelia înaintea lui Dumnezeu și, așezându-L oarecum pe Hristos înaintea lor, să vadă ce are El să le spună. Iată, Hristos "mă cheamă" (cf. Mc. 10, 49; In. 11, 28), mă strigă, vrea să-mi vorbească! Iată, Hristos și cu mine! Să nu socotim niciodată pericopa evanghelică drept un text pe care suntem îndatorați în mod tipiconal să-l citim în acea zi, pentru că astfel aproape că hotărâm dinainte nereușita adunării de slujbă. Dacă Evanghelia nu mi-a grăit înseamnă că Liturghia mă va lăsa cu desăvârșire neschimbat.

Ce este Evanghelia, întreaga Scriptură? Este cuvântul despre descoperirea lui Dumnezeu. Dumnezeu se știe, e limpede că S-a descoperit bărbaților sfinți, care, purtați de Duhul Sfânt și pătrunși de El, au scris cele descoperite lor de Dumnezeu (2 Ptr. 1, 21). Prin urmare, sunt cele pe care le-au scris Evanghelistii și care împărtășesc, de-a lungul veacurilor, prin citire, însăși această descoperire a lui Dumnezeu. Faptul personal pe care îl relatează Evanghelistul devine și faptul meu personal. Așadar, acum am și eu o descoperire.

Textul scripturistic este cuvântul descoperirii dumnezeiești. Dumnezeiasca descoperire nu este ceea ce citesc, descoperirea este Însuși Hristos, Care, atunci când eu citesc cuvântul, trebuie să mi Se descopere, să îmi grăiască. Hristos nu este cel care nu are urechi, nu este un totem, nu este un idol. Ce frumos accentuează Sfânta Scriptură, Psaltirea și toate cărțile sfinte faptul că idolii nu au urechi, nu au gură, nu au ochi (Ps. 113, 12-14; Înt. Sol. 15, 15)! Hristos însă are și gură, și ochi, și urechi. Si de aceea și aude, și vede, și Își îndreaptă atenția, și răspunde la ceea ce vreau eu.

Așadar, faptul că citesc Evanghelia înseamnă că Îl pun cu claritate, cu limpezime, pe Hristos înaintea mea și că cer un lucru nou de la El, ceva pe care mi-l va spune pentru ziua de azi, ceva care va reprezenta conținutul descoperirii făcute mie însumi, adică propriul meu cuvânt descoperitor, cel care-mi va umple cugetul, gândurile, cuvintele. Pentru ca mintea mea să se umple de suflarea dumnezeiască, de prezența dumnezeiască, de sălășluirea dumnezeiască, trebuie, după cum vă puteți da seama, să rămână, în mod obligatoriu, nereîmprăștiată, goală.

Prin urmare, Evanghelia va fi punctul de plecare ce îmi va da conținutul inimii mele, al hotărârilor mele, al cuvântului meu. Voi face ca Evanghelia să fie oarecum a mea, în cugetul meu. Este cuvântul descoperirii dumnezeiești făcute mie personal, care se săvârșește foarte ușor dacă ajung să citesc așa Evanghelia, să știu ce este și să cer ceea ce este. Dacă o înțeleg, problema s-a încheiat în cea mai mare parte. Foarte puținul rămas depinde de capacitatea mea de cuprindere și de pregătirea pe care am făcut-o mai înainte.

Vasăzică, atunci când spun că citesc Evanghelia, asta înseamnă: Ce voi auzi astăzi de la Dumnezeu? Ce îmi va spune? Mai întâi, inima mi se umple cu simțiri care au legătură cu taina cea din veci ascunsă (Col. 1, 26), cu Dumnezeul Care S-a descoperit prin Evanghelie. Sau Îl fac prezent pe Dumnezeu, Care S-a descoperit odinioară, sau reușesc, prin harul dumnezeiesc, prin dumnezeiasca împreună-lucrare, ca Însuși Hristos să mi Se descopere acum și să-mi dea mesajul Său descoperit, proaspăt, nou, de azi. Prin urmare, îmi dă conținutul inimii mele, felul în care voi simți, cum voi percepe, cum mă voi îndulci, cum voi plânge.

În al doilea rând, ne dă conținutul hotărârilor noastre. Fiecare Liturghie este o moarte, un martiriu, o părtășie și, prin urmare, o atingere de marginea hainelor lui Hristos. Dacă o femeie cu scurgere de sânge, un vameș sau oricine altcineva, ținându-se de aceste margini, a putut să primească putere, e de neînțeles cum s-ar putea să nu primesc și eu această putere. Tocmai de aceea, trebuie să capăt și eu puterea, care pentru mine înseamnă hotărâri noi, pe care nu le iau ca să le scriu într-un mod rațional, ci care se împlinesc în inimă, în adâncurile conștiinței mele și au ca scop să dobândesc cu adevărat îndrăzneală înaintea lui Hristos, "cu îndrăzneală, fără de osândă, să cutez a-L chema". Pentru că fără îndrăzneală nu poate nimeni să aducă închinare lui Dumnezeu. Faptul că dobândesc îndrăzneală înseamnă "Asta sunt eu, cel păcătos, cel rău, cel vinovat!".

Când iau hotărârea cea nouă, produc de îndată un anume fel de separație a sinelui meu rău de ceea ce înfățișez înaintea lui Dumnezeu, de sinele meu bun, renăscut în acea clipă prin harul dumnezeiesc. Sinele bun care se roagă, își înaltă mâinile, și așa dobândesc îndrăzneală înaintea lui Hristos. Această hotărâre este apoi și o putere renăscătoare în viața mea de după slujbă. 

În al treilea rând, citirea Evangheliei îmi dă un conținut bun minții, în care se învârt toate aceste cunoștințe descoperite nouă - pentru că împărăția cerurilor este, în mod fundamental, cunoaștere (cf. In. 17, 3) - ideile, judecățile, gândurile, adâncirile în gânduri, atacurile împotriva sinelui meu rău, dar și bucuriile pe care le voi avea privind această descoperire. Este cuvântul personal al dumnezeieștii descoperiri. Este contactul meu zilnic cu Hristos. 

De asemenea, și cei care nu sunt clerici pot să facă la fel, pentru că e ușor să afle ce Evanghelie se va citi și pentru că fiecare poate să aibă propria sa Evanghelie. Pot, mai departe, să se întărească și prin cunoașterea slujbei, lucru care ne ajută foarte mult. Vorbim, mai ales, despre Dumnezeiasca Liturghie și, de aceea, ne referim mai cu seamă la Evanghelie. 

Eu, cel puțin, când urmează să liturghisesc, vreau să am destul timp înainte ca să discut cu Evanghelia mea. De vreme ce cred că Hristosul meu este acolo și cred că aceasta nu este o lucrare rațională, intelectuală, ci o simțire a întregii mele ființe, a sufletului meu, a trupului meu și a duhului meu, de ce să nu discut cu ea? Altfel, va fi cea mai mare însingurare a sinelui meu de la Dumnezeu pe care pot să o fac. 

Așadar, Îl simt pe Dumnezeu și mă bucur cu adevărat de El, petrec cu El și Îl prind în mână, ascuns și descoperit în Evanghelie: Îl las să-mi vorbească. Pot însă să vă asigur că nu m-a lăsat niciodată fără vreun conținut nou, nici măcar la o Liturghie.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe



luni, 2 septembrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Să citim puțin și să învățăm să spunem Rugăciunea"


# Să citim puțin și să învățăm să spunem Rugăciunea. O sută de mii de cuvinte de rugăciune citită nu înlocuiesc cuvintele rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!"



Să citim un Părinte al Bisericii! Zece minute ajung; cinci minute, dacă vreți! Si să citiți alte cinci, zece minute, din Sfânta Scriptură! Din Vechiul Testament mai întâi, căci Vechiul Testament este fundamentul, este susținerea, temelia Bisericii și a vieții noastre, și a păcii noastre! Dacă nu cunoaștem Vechiul Testament nu-L vom înțelege niciodată pe Dumnezeu, căci acolo S-a descoperit Dumnezeu, iar apoi ni s-a înfățișat zicând: "Eu sunt ceea ce spun acolo, în Vechiul Testament", "ceea ce scriu aici, este acel lucru". Dacă nu le identificăm, nu le vom putea înțelege. Dacă îmi veți spune: "ocupație străină", iar eu nu știu, nu am văzut niciun război, nimic, sunt împărat în casa mea, de unde să pricep? Dar când trec granița și văd biserica pe care au îngrădit-o și au dărâmat-o, și i-au sos țiglele și toate celelalte, și e o ruină, și văd casele acolo pustii, cu ferestrele deschise, căzute la pământ, înțeleg ce înseamnă "ocupație străină". Trebuie să fac legătura: "Aa, asta înseamnă, deci!" Nu-i așa?! Așadar, asta se întâmplă cu Vechiul Testament! Acolo le-a dat pe toate Dumnezeu. Iar corespondentul este în Noul Testament și în viețile sfinților Bisericii noastre. 

Să citim puțin și să învățăm să spunem Rugăciunea. O sută de mii de cuvinte de rugăciune citită nu înlocuiesc cuvintele rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!". Iată, cinci cuvințele! Aceasta este doxologie, mulțumire, cerere, spovedanie, teologhisire, mărturisire. Această rugăciune cuprinde totul. O știe Dumnezeu, chiar dacă noi nu înțelegem. Eu pot rosti continuu: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" și să nu înțeleg, dar înțelege însă Dumnezeu. Înțelege Dumnezeu, și important este să înțeleagă Acela! 

Așadar, să putem rosti rugăciunea! Este un lucru foarte ușor, iubiții mei! Dacă ne îngrijim, veți vedea, într-o lună, nu încape îndoială că, așa cum v-am spus, inima voastră va dănțui! Nu există om care să fi cerut ceva lui Dumnezeu și să nu-i fi dat! Altfel n-ar fi Dumnezeu! Astfel, când Îi spunem: "Dă-mi, Doamne, rugăciunea! Pune-o în inima mea!", oare nu o va pune? Ne va da desfătări, ne va da pace, ne va da bucurie praznicală, ne va da lacrimi... Toate! Orice veți vrea din cer și de pe pământ, să dobândiți prin aceste cuvinte, veți vedea, se va concretiza prin aceste cuvinte. Orice lucru ascuns și orice lucru văzut îl veți primi, vi-l va da Dumnezeu.