Mitropolitul Gheorghe Khodr din Liban: "Hristos intră în inima tristă și nu locuiește doar între zidurile bisericii". "El este în voi, în inimile voastre, în ochii voștri!"

„L-am vizitat pe Părintele meu duhovnic [la Paris] și mi-am plâns durerile. El mi-a spus: "De ce ești trist? Ai uitat că Hristos a înviat?" Frații mei, asta înseamnă că Hristos domină întreaga noastră viață - viața noastră personală și a lumii - și nu găsim învierea Lui doar în biserică, în biserica limitată de pietrele ei. 

 

Hristos este viu, El ne aduce la viață, El ne ridică pe fiecare din noi din mizeria noastră, din tristețea noastră. Hristos intră în inima tristă și nu locuiește doar între zidurile bisericii.
 

Dacă ești cu adevărat convins că Iisus este întreaga viață, nu te întristezi. Îndrăznesc să îți spun: nu vei muri - trupul moare, dar ești adus veșnic la ​​viață, pentru ființa Lui vie. Necredinciosul filozof Nietzsche obișnuia să spună: "arată-mi că ești în viață, și voi crede în Hristosul tău".
 

Nu trebuie să predici cuvinte pentru că asta este, bineînțeles, o datorie. Totuși, ni s-a cerut să propovăduim o viață nouă. În fiecare dintre noi! Cel care este împovărat de tristețile lui nu poate predica. Cel care trăiește în păcatul său nu propovădui. Doar cel pocăit propovăduiește, căci pentru el  Hristos e viu! "

Cel care nu crede că Hristos este viu acum, și nu numai acum două mii de ani, și cel care nu crede că El personal îl aduce la viață, cu familia și copiii lui, o astfel de persoană ar zice că Hristos este menționat doar în cărți.
 

Hristos nu se află în interiorul cărților, El este în voi, în inimile voastre, în ochii voștri! Dacă nu-L acceptați așa, El ar fi doar un om care a murit acum două mii de ani.
 

Hristos este viu! Înțelegeți asta! Cugetați la asta! Trăiți din asta! Iar viața va fi a voastră!

 

Marius Iordăchioaia - "și nu contează"...

Prietenul de Dincolo - Marius Iordăchioaia

și nu contează

 

Inima mea se ține de
dragostea lui Iisus
ca un copil de mâna
tatălui său.

Inima mea nu bate.
Inima mea doar
încearcă mereu
să se prindă mai
bine...

Și nu contează
unde mergem.
Cât ne ținem de mâini
am
ajuns deja...

Părintele Nicolae Saharov: "Autoritatea Părintelui Sofronie se baza pe dragostea sa, pe rugăciune și pe comuniunea lui cu Domnul"

FB Monastere de Godoncourt:  

Sfântul Sofronie de la Essex niciodată nu folosea cuvântul  ”ascultare”

 

"Niciodată nu ne forța cu nimic. Veți fi surprinși, dar niciodată nu folosea cuvântul  ASCULTARE. El spunea: "O dată ce introduci disciplină de fier ca la armată, asistăm la sfârșitul creștinismului." Pentru că orice, în Biserica noastră, la modul ideal, este întemeiat pe iubire. Și ascultarea noastră se bazează pe iubire.

Părintele Sofronie nu ne spunea: ”Trebuie să faci asta sau asta.” Noi înșine doream să facem ceea ce voia el. Era dorința noastră personală. Nimeni nu ne forța. Și pentru noi era o bucurie dacă îi cunoșteam voia ... și cred că ne-a dat acest ideal al bunului păstor.

Autoritatea Părintelui Sofronie se baza pe dragostea sa, pe rugăciune și pe comuniunea lui cu Domnul. Și cred că acesta e chipul lui Hristos pe care l-am primit în slujirea sa, pentru că Hristos nu a avut niciodată o autoritate lumească. De fapt, din punctul de vedere al acestei lumi, El nu a fost nimic. Și totuși, este biruitorul lumii și al întregului univers."

Sursa: Conferința susținută de Părintele Nicolae Saharov la Arad în 06.03.2016 (youtube)

Mitropolitul Antonie de Suroj despre viața duhovnicească și duhovnici." Viață în duh stă tocmai în acea tainică lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârșește cu omul"

Despre viața duhovnicească și duhovnici

 

Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.

Aș dori mai întâi să lămurim puțin sintagma "viață duhovnicească", duhovnicie", pentru că obșteasca noastră înțelegere este ca, atunci când vorbim despre ea, să ne referim la diferitele expresii pe care le îmbracă, așa cum sunt, de pildă, rugăciunea, nevoința, iar acestea se vede limpede, bunăoară, din scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul. Socotesc însă că viața duhovnicească stă în aceea că în noi se săvârșește lucrarea Duhului Sfânt, iar nu totalitatea acelor manifestări exterioare prin care o definim noi în mod obișnuit; viață în duh stă tocmai în acea tainică lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârșește cu omul. 

Arta ortodoxă: Maica Domnului la vorbitor...

Sinaxă online din Sfântul Munte Athos cu Starețul Efrem Vatopedinul. "Când omul primește har în inima lui, acesta are atâta putere încât restul lucrurilor care sunt în afara lui Hristos le aruncă la coșul de gunoit"

Starețul Efrem Vatopedinul - Sinaxă online din Sfântul Munte Athos 

Despre HAR

Spicuiri din cuvântul ținut:

 

- Cheia care tâlcuiește Evanghelia, după Sfinții Părinți, este sfințenia.

- Harul este energia dumnezeiască necreată. Harul este acea energie care intră în inima omului, îl schimbă la față, îl preface sufletește, îl face să se simtă diferit și fugărește patimile, care sunt părți ale omului celui vechi.
 

-  Harul se cheamă har fiindcă se dă în dar.
 

-  Când omul primește har în inima lui, acesta are atâta putere încât restul lucrurilor care sunt în afara lui Hristos le aruncă la coșul de gunoi. Si, după cum spune Sf. Ap. Pavel, le socotesc pe toate gunoaie ca să Îl câștig pe Hristos.

- Când împlinim toate poruncile lui Hristos suntem slugi nevrednice. Harul vine nu la cel care păzește poruncile ca să dobândească harul, ci la cel care se dăruiește pe sine însuși lui Dumnezeu și Îi slujește cu toată ființa lui pe Dumnezeu, și păzește cu tot sufletul lui cea dintâi poruncă: "să îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată puterea ta, din toată cugetarea ta și, în general din toată ființa ta". Si cel care Îl iubește pe Hristos și încearcă să-L iubească, ca cel care încearcă să-și dăruiască dragostea lui Hristos, într-un chip minunat se face părtaș dragostei lui Dumnezeu. Și această părtășie a dragostei lui Dumnezeu este harul Duhului Sfânt.

- Harul nu este ceva care are legătură cu ceva psihologic, nu are legătură cu o stare închipuită, nu este ceva care are legătură cu o stare idilică ci are legătură cu o stare existențială, cu prezența lui Dumnezeu în inima noastră.

- Sf. Ap Pavel, pe care Sf. Ioan Gură de Aur îl numește gura lui Hristos, ne spune că Îl căutăm pe Hristos pentru că El ne-a căutat întâi și fiindcă El ne-a iubit întâi. Lucrul acesta are însemnătate. De aceea noi suntem primitori ai dragostei lui Dumnezeu. Si atunci Sf. Ap. Pavel subliniază si amintește care sunt roadele Sf. Duh: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea, facerea de bine, credința, bunătatea, blândețea și înfrânarea. Toate aceste dovezi dacă le avem sunt roade ale Duhului Sfânt. Si omul, când începe să guste din aceste lucruri, neîncetat este dăruit harului.

- Pentru că, după cum spune Sf. Grigore Palama, nu ne putem apropia de ființa dumnezeiască, ci ne apropiem de lucrarea dumnezeiască. De Dumnezeu ne putem face părtași prin energia dumnezeiască. Noi, oamenii, ajungem dumnezei după har când suntem mădulare ale Bisericii - și prin Biserică înțeleg Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserica Ortodoxă și nu altă confesiune. Si atunci ne îmbrăcăm în această putere și înaintăm - pentru că această putere este o stare atât de harismatică încât, pe cât de mult o gustăm, pe atât de mult o și dorim. De aceea și în Vechiul Testament se spune: "cei care mănâncă din Mine și mai mult vor flămânzi și cei care beau și mai mult vor înseta".

 

- Unde găsim harul? Harul îl găsim în Biserică. Dar cum? Făcându-ne părtași Tainelor Bisericii - făcându-ne părtași Tainei Sfintei Spovedaniei, a Sfintei Împărtășanii, a Sfântului Maslu și, îndeobște, a tot cultului Bisericii. Când mergem la o slujbă, de ce mergem, de ce ne rugăm? Si Biserica Ortodoxă are slujbe lungi. Slujbele de zi cu zi din Sf. Munte împreună cu Sf. Liturghie sunt de 4 ore dimineață. Ce facem noi în aceste 4 ore? Neîncetat Îl chemăm pe Hristos, ca să vină harul Duhului Sfânt în inimile noastre. 

 

De aceea fiecare slujbă care are loc este diferită fată de cea din ziua precedentă. Fiecare Doamne miluiește pe care îl spunem e diferit unul de altul. Cel dintâi pe care îl spunem e diferit de cel de-al 30-lea sau de cel de-al 39-lea... Sf. Liturghie niciodată nu este aceeași.  Cea de ieri e diferită față de azi. Mâine va fi diferită. De ce e diferită Liturghia, deși pare la fel? Fiindcă depinde de dispoziția noastră cu cu care participăm la Sf. Liturghie. 

 

Harul vine în inima noastră și, încet-încet, crește, și atunci ne deschidem mintea ca să înțelegem Scripturile. Si, prin această deschidere a minții către har, ne facem părtași tainelor sfântului har, ne împărtășim din toată viața Bisericii care e plină de har, și atunci ne facem și noi oameni plini de har.

 

- Când eram mic mama mea spunea: "acest copil e plin de har". Dar când am venit în Sfâtul Munte, auzeam că sunt Părinti plini de har. Si îmi spunea: Bătrânii aceștia, oare, ce au de sunt așa de frumoși?  Fiindcă eu credeam că cel care e plin de har e frumos. Cel care e plin de har este vas al harului. De aceea vârsta nu are legătură cu harul. Acești copii mici, fiindcă sunt nevinovați prin fire,... pe chipul lor se vede harul dumnezeiesc. Însă omul, pe măsură ce înaintează, începe să se facă mai viclean și atunci, ca să aibe har, omul acesta trebuie să se lupte, să ducă o luptă mare. Pentru că atunci când nu păzim poruncile lui Hristos, nu suntem vinovați numai pentru că nu-I păzim poruncile, că suntem în afara Legii, ci mai avem un lucru în plus care este negativ: inevitabil ne facem părtași energiilor drăcești. Si din păcate, omul uită că această încălcare a oricăruia dintre poruncile lui Hristos este o împărtășire de energiile drăcești. Pentru că omul, ca să ajungă plin de har, trebuie să se ocupe de lovirea patimilor din care este alcătuit omul cel vechi, și, astfel, lovind patimile omului celui vechi, izgonește și aceste energiile drăcești. Pentru că trebuie să știm foarte bine, după cum spune Sf. Marcu Ascetul, chiar și o încuviințare păcătoasă a minții, dă dreptul diavolul ca să ne lupte. De aceea trebuie să facem neapărat ceea ce ne-a învățat Părintele nostru, Sf. Iosif Isihastul. Spunea: mintea omului trebuie să fie întotdeauna la locul ei. Când este la locul ei, mintea? Când se împărtășește din Dumnezeu, când are comuniune cu Dumnezeu. Si, când are comuniune cu Dumnezeu? Atunci când spune Rugăciunea lui Iisus. De aceea Sf. Sofronie Athonitul, pe care îl iubiți în România, ne spunea P. Zaharia:  Părintele nostru nu ne-a dat un canon concret să facem, ci să spunem neîncetat rugăciunea lui Iisus. Deci, si călugărul, si mireanul, și preotul poate, atunci când se spovedește cineva, să spună Rugăciunea. Atunci mintea dobândește har. Si mintea care are har, nu vrea să se lipească de gândurile cele rele și nici de faptele cele rele, ci întotdeauna se scârbește de aceste gânduri rele care o îndepărtează de la Dumnezeu.

- Hristos ni S-a dat pe Sine Însuși, pe Care Îl găsim și de Care ne împărtășim în Sfânta Liturghie, și ne-a dat Numele Său, pe care îl chemăm și care are energie dumnezeiască. Si această energie dumnezeiască vine în inimă noastră, ne dă lumina sa, și ne dă această dumnezeiască dragoste încât vrem să-L iubim pe Hristos din toată ființa noastră și, dacă va fi nevoie, să ne dăm și sângele pentru El.

- Eu cred că totdeauna trebuie să avem un dialog cu mădularele Bisericii.

Câteva notițe din întrebări și răspunsuri

- De patima comodității scăpăm când lovim în iubirea de sine. Prin tăierea voii proprii lovim în iubirea de sine.

- Cel care îl urmează întocmai pe Hristos este purtător de unitate într-o comunitate.

- Curățirea inimii este o lucrare foarte obositoare, ostenitoare și de lungă durată. E nevoie de o luptă metodică și să ne supraveghem pe noi înșine, să avem Spovedanie deasă, Împărtășanie deasă, să citim, să studiem Evanghelia și să ne străduim să nu întristam niciun om. Atuncea suntem pe drumul cel bun să dobândim harul și să ajungem la curăția inimii.

- Discernământul este o roadă și un rezultat al luptei duhovnicești pe care o ducem. De aceea discernământul este mai mare decât toate virtuțile și este un dar al harului.

- Un bărbat adevărat e cel care merge spre sfințenie. Sfântul Paisie a spus că omul împlinit este sfântul.

- Rugăciunea neîncetată reușim să o facem când o spunem cu glas tare. Harul dă rugăciunea celui ce se roagă.

- Când îl iubim pe Hristos, dobândim și dragoste.

Sf. Sofronie despre ierarhie și Împărăție în două scrisori adresate Părintelui Gheorghe Florovsky

 

Scrisoarea a 18-a

 

[...] Gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei "instituții", acestei "orânduiri". Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în "clasa" ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viata bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al "relațiilor de clasă". Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni ("despoți"), și chiar prea adesea înclină către "despotism". Dacă în trecut o asemenea "inegalitate" evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura "socială" și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii. Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (din Oct. 1917), astfel de fenomene precum "Biserica vie" (precum și alte mișcări "prezbiteriale", în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief "inegalitatea". În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopului de a "delimita" între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii "împărăteștii preoții" (cf. 1 Pt. 2, 9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor. 

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Si teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi.

Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la prestolul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești. Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută și, deci că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare "formă de guvernare", "fiecare "regim", fiecare "rânduială" poate fi "prost folosită", denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (din gr. esoterice = lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Si în trecut, luptători precum cuv. Maxim Mărturisitorul, sau Cuv. Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a "ierarhiei bisericești", esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni. [...]

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupra-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați. 

Cu dăruire, Arhim. Sofronie

***

Scrisoarea a 19-a

 

Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!

Aceste sfinte zile îmi oferă bunul pretext de a vă scrie, de a vă trimite cele mai bune urări. Trăind din nou acum într-un loc pustiu, liniștit mai mult decât în pustia Athonului, am putința să închin mai multă vreme "celei una de trebuință" (cf. Lc. 10, 42). Binecuvântată fie pronia lui Dumnezeu pentru mine. Aici, într-o liniște neasemuită, pot săvârși dumnezeiasca liturghie și, săvârșind-o, întotdeauna vă pomenesc.

Trăind de-a lungul multor ani marea nevoie de a fi cuprins de mâna lui Dumnezeu Însuși, pentru ca ființa să nu fie spulberată de groaza înaintea tainei Ființei Sale și a neajunselor Sale pronii în existența noastră, îmi pot îngădui a "judeca" întrucâtva în privința celor care și-au dat mintea slujirii Lui, care și-au adâncit mintea în Dumnezeiasca Sa Ființă. Groaza, în slavonă, corespunde extazului, uimirii sau "ieșirii în afară" a tot ceea ce vine "după Dumnezeu". Si totuși - este groază. Este dureros pentru întreaga noastră făptură a se afla înaintea necuprinsului - nu numai ceea ce oamenii în graiul lor, întotdeauna neputincios, numesc "esența", ci si necuprinsul iubirii Sale și al judecăților Sale. Astfel, zdrobindu-ne "oasele", El ne silește la neîncetată căutarea Lui. "Si aceasta osteneală este înaintea noastră" (Cf. Ps. 41, 11; 72, 16-17).

Faptul nașterii Celui pe care îl prăznuim acum a adus Foc pe pământ (Cf. Lc. 12, 49); dar vedem că încă nu deplin s-a arătat acest Dumnezeiesc Foc în atotmistuitoarea Sa putere. Iar acolo, după această "mistuire", și nu înainte, vom vedea Lumina Nezidită. La Macarie cel Mare este o expresie care mă izbește, cum că cei care nu au trecut printr-o mulțime de încercări dintre cele mai grele sunt neîndestulați pentru Împărăție. (Omilia a 4-a). Si, firește, așa și este. Căci Împărăția nu este un oarecare colțișor liniștit, cu o grădină minunată unde glăsuiește o muzică "cerească", îngrădită cu un zid prin care nu vor putea trece "cei necurați" și care să ascundă de la ochii sfinților flacăra iadului. Iar dacă a împărăți înseamnă a primi de la Dumnezeu puterea de a cuprinde în duh întreaga zidire, întregul cosmos, tot ce ființează prin puterea Atotțiitorului Duh Sfânt, atunci, fără îndoială, noi toți neapărat trebuie să creștem, să devenim "întru bărbat desăvârșit" până la plinirea vârstei lui Hristos. (cf. Ef. 4, 13). Si spinoasă este calea către această bărbăție; multe suspinuri negrăite se vor smulge dintr-un piept strâmtorat; nu va înceta "a se stinge suflarea" și, împreună cu ea, "a înceta mintea", în neputința sa de a se "înălța" și de "a îmbrățișa pe Cel Iubit"... Fie numele Domnului binecuvântat...

Iertați-mă.

Cu neschimbată dragoste dăruit, 

Arhim. Sofronie 

 Sursa: Arhim. Sofronie (Saharov) "Corespondență cu Protoiereul Gheorghe Florovski"

 

 

Interviu cu Părintele Youil Nassif din Beirut despre lumina care ramâne aprinsă în mijlocul iadului - semn că Dumnezeu ne iubește...

P. Savatie Bastovoi - Am înțeles mai bine oamenii...

Ce am înțeles la 44 de ani? Am înțeles mai bine oamenii. Oamenii nu sînt o specie separată cu trăsături distincte și clare. Pentru a-i înțelege, trebuie să le vezi natura. Unii sînt flori, alții lei, alții legume, alții îngeri. Unii sînt ca o adiere de vînt. Nu poți schimba natura omului, se poate schimba doar atitudinea. În lumea lor, oamenii nu se schimbă. Singurul care poate schimba omul este Dumnezeu. În rest, oamenii sînt trași de natura lor: florile trag la apă pentru a înflori și se usucă la secetă, leii strălucesc dacă au pradă, legumele ajung pe masă împotriva voii lor, îngerii se retrag în înălțimi și numai cei ca o adiere de vînt suflu unde voiesc, parfumînd această lume muritoare. 

Nimic nu este mai ușor de cucerit și mai ușor de pierdut decît un om. Oamenii pe care îi pierdem iau cu ei o parte din noi. 

Nu țineți florile la soare, nici leii în cușcă. Dacă întîlniți un înger, întrebați-l cît mai multe, căci mîine ar putea zbura de unde a venit. Trageți în piept adierea oamenilor smeriți ca vîntul de seară pentru a putea zbura împreună cu ei. Feriți-vă de bolovani ca să nu creșteți în jurul vostru un mormînt. Întrebați-vă mereu cine sînteți. 

Într-o zi vom pleca și noi. Ca o floare, ca un leu sau ca un înger. Sau ca o adiere de vînt care a trecut, lăsînd o răcoare proaspătă în urmă...

Părintele Arsenie Papacioc despre suferință - "Tot ce întâmpinăm, tot ce ni se întâmplă e ca noi să ne trezim mai mult, să ne formăm mai mult, să înțelegem sensurile cele mai frumoase și cele mai adevărate ale iubirii"

 

Părintele Arsenie Papacioc:

Mulțumesc lui Dumnezeu de suferințele acestea! O mare binecuvântare mi-a dat Dumnezeu!

 

Vă rog să mă credeți, am gândit, am fost un băiat de simțire, am făcut și sport, am fost vedetă - pantera blondă mă numeau gazetele - ei, nu m-am folosit ca în suferință. Crucea! M-a îndemnat spre a mă cunoaște, m-a îndemnat mai mult spre forțele forțelor. Pentru ca să pot să rezist, să văd că Dumnezeu este Cel ce este în fiecare clipă a mișcării noastre. 

***

Dumneavoastră știți că nu se mișcă fir de păr fără voia Lui? - Nu-i cuvântul meu, e al Lui! Si perii capului sunt numărați. Si tot ce întâmpinăm, tot ce ni se întâmplă e ca noi să ne trezim mai mult, să ne formăm mai mult, să înțelegem sensurile cele mai frumoase și cele mai adevărate ale iubirii, cu orice chip.

***

O suferință nu și-a atins scopul dacă este dată ca o terapie, să zic asa, dacă tu nu ai ieșit cu un folos din ea. 

Să nu credeți că Dumnezeu stă cu satârul în mână să ne pândească și, ai greșit, țac! Nu! Mai întâi mult s-ar ușura oamenii în viața sufletească, în viața duhovnicească, dacă ar ști cât de mult ne iubește Dumnezeu! Si ne atrage atenția printr-o boală, prin te miri ce, ca să fim mai buni. Pentru că oricât ai fi de bun, nu ești destul de bun. Pentru că în afară de păcatele pe care le cunoaștem și sunt consemnate, în sfârșit, le dibuim, mai sunt o serie  de păcate care nu se știu de lume și se numesc păcatele lipsirii - adică binele pe care îl poți face si nu-l faci. Atâtea ocazii ai avut să faci binele și nu l-ai făcut. Ei, aceasta este deja o stare care te încarcă, adică de păcat, lipsă de perfecțiune.

 Prin suferință, să știți dumneavoastră că omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație, să se cunoască pe sine, să se compare. Si atunci, vedeți, suferința îți dă ocazia aceasta de dezinfectare cu orice chip, să te cunoști pe tine, să te poți birui pe tine - care înseamnă uriașă biruință!

P. Savatie Bastovoi - cuvânt balsam pe rană...

Atunci cînd cineva află iubirea, toate rănile se vindecă. Atunci cînd iubirea dispare, toate rănile sîngerează din nou. Pentru că nu putem fi iubiți mereu, singura cale de a ne tămădui este să învățăm să iubim. Starea de iubire este starea în care rănile sîngerează lumină.