Fiecare om trăiește cu ideologia sa, cu sinele său, cu conținutul sufletului şi al minţii sale. În acesta îşi găsește plăcerea, se ia pe sine însuși cu binişorul, cu acesta îşi flatează sinele, cu acesta încearcă să urce sus, în cer. Dar ideologia unui om este tocmai contrariul voii lui Dumnezeu. Este un idol care îl izolează şi, în cele din urmă, îi dăruieşte desăvârşita singurătate, pentru că îl desparte până şi de Dumnezeu Însuşi, aşa cum l-a despărţit de Stareţul său şi de întreaga familie.
***
Sarpele nu a înşelat-o pe Eva spunându-i vreo minciună grosolană sau târând-o în vreun păcat anume, ci făcându-i din cuvântul lui Dumnezeu o ideologie. Dumnezeu i-a spus că va deveni dumnezeu cultivând grădina, trăind cu Adam viaţa din rai, ţinându-se departe de pomul cunoştinţei. S-a apropiat atunci satana şi i-a zis: "De ce îţi pierzi timpul cultivând grădina? De ce hoinăreşti fără nici o ţintă? Dacă vei mânca din rodul pomului cunoştinţei, o să ajungi pe dată dumnezeu." Eva l-a ascultat, şi aşa s-a îndepărtat de predania pe care a primit-o, apoi şi Adam, şi i-a cuprins de atunci gândul îndumnezeirii. Gândul îndumnezeirii i-a dus la îndepărtarea de Dumnezeu, la pierderea lui Dumnezeu. Satana a reuşit de le-a strecurat înlăuntru un gând uimitor, dumnezeiesc am putea zice: să ajungă grabnic dumnezei (Fc. 1, 26; 2, 15-17; 3,1). Cei întâi-zidiţi au dat greş, şi a trebuit ca Dumnezeu să-Si verse sângele ca să-i aducă iarăşi în albia pe care El a deschis-o pentru ei.
Prin urmare, datorită căderii omului, în obştea unei mănăstiri nu e cu putinţă să se dărâme ideologiile, adică fortificaţiile care despart sufletul de Dumnezeu, dacă nu există cunoaşterea şi preluarea cugetului Stareţului, adică deplina jertfire din partea ucenicului a oricărui lucru sfânt şi desăvârşit, puternic şi frumos, spiritual şi sensibil, care vine în contradicţie cu acest cuget.
***
Prelungirea cugetului Stareţului este şi crează cadrul, locul şi modul în care ucenicul va încerca să dobândească pe Duhul Sfânt. Desigur, de vreme ce Duhul cel Sfânt, "unde vrea, suflă" (In. 3, 8), este cu putinţă să-L afle pretutindeni. Dar nu-L află decât în felul pe care Dumnezeu l-a scris mai dinainte pentru el. Adică Dumnezeu S-a plecat în mod special asupra fiecărui om şi a rânduit mai dinainte cum Îl va înţelege şi cum Îl va dobândi pe Sfântul Duh şi cum îşi va menţine fiinţa sa unită cu Sfânta Treime.
***
Dacă presupunem că eu sunt Stareţ în pustie şi am un fiu duhovnicesc, acest fiu, oricât m-ar asimila, oricât m-ar iubi, oricât de bună ar fi legătura lui cu mine, chiar şi capul de şi l-ar tăia şi s-ar jertfi pentru Hristos, e un suflet pierdut atâta timp cât nu-L are pe Duhul Sfânt. Cum poate să se unească cu Dumnezeu fără El? Duhul Sfânt este pretutindeni, dar nu le uneşte pe toate, îi uneşte numai pe aceia care Îl cultivă şi Îi dau viaţă înlăuntrul lor prin libera lor cunoştinţă şi voinţă, adică printr-o activitate duhovnicească intensă. Se poate ca cineva să-L stingă pe Sfântul Duh - "Duhul să nu-L stingeti", zice Apostolul (1 Tes. 5, 19) - fără să-şi dea seama, deşi i se pare că Îl are în toată plinătatea. De aceea viaţa monahală şi legătura dintre părinte şi fiu sunt o legătură înfricoşătoare, o aţintire, care numai puţin dacă va da greş, nu ştim ce poate să devină.
***
... eu nu voi dori să trăiesc în mănăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuieşte, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos. Este singurul lucru pe care i l-a dat Dumnezeu. Stareţul poate să aibă mii de harisme: harisma prorociei, a facerii de minuni, a iubirii, a deosebirii duhurilor, a cârmuirii, toate acestea nu pot să facă nimic, pot fi chiar vătămătoare, dar nu pot să fie de folos atunci când nu există cuvântul, cuvântul seminal prin care Stareţul îşi naşte copilul. Cuvântul Stareţului este transmiterea cuvântului dumnezeiesc prin învăţătura sa, prin obserivaţiile sale, prin sfatul său, prin mustrarea sa, prin gluma sa, prin orice fel se exprimă.
Fiecare Stareţ transmite prin cuvântul său un mod de viaţă, pentru că viaţa duhovnicească nu este "aceasta" sau "acea" învăţătură morală, sistemul "acesta" sau "acela", ci viaţa duhovnicească este viaţa Sfântului Duh, adică lucrează Sfântul Duh şi nu noi. Duhul Sfânt, trăind prin El Însuşi şi pătrunzănd înlăuntrul nostru, ne transmite viaţa Sa dumnezeiască. Prin urmare, viaţa duhovnicească nu este propria noastră viaţă, de exemplu viaţa rugăciunii, minţii sau a iubirii sau a misiunii sau a isihiei sau a tăcerii. Aceste sunt elemente ale vieţii in Hristos. Se poate să existe viaţă duhovnicească şi fără rugăciunea minţii sau fără misiune, fără dragoste socială, aşa cum o înţeleg oamenii astăzi. Nimic din toate aceste nu este viaţă duhovnicească. Viaţa duhovnicească este Însuşi Duhul cel Sfânt. Toate celelalt sunt manifestări, raze, articulaţii ale vieţii noastre duhovniceşti, sunt consecinţe necesare şi premise necesare ale vieţii duhovniceşti.
***
Aşadar, dacă Stareţul gândeşte aşa şi se luptă aşa, vom lupta şi noi tot aşa. Dacă mie îmi place felul de a privegha al Stareţului X, felul de slujire al lui Y, de viaţă practică al lui Z, nu pot să fac nimic. Ne vom separa unul de altul şi vom ajunge nişte mere pădureţe. Trebuie să avem lupte comune, asceză comună, un caracter luptător comun, trudă comună, să vărsăm sudoare comună, sânge comun, lacrimi în comun, aşa cum ni le spune, cum ni le tâlcuieşte, cum ne învaţă Stareţul, ca să putem să trăim şi să-l avem pe Stareţ înlăuntrul nostru şi în jurul nostru.
***
Să vedem acum câteva caracteristici simple, fără de care nici Sfântul Duh, nici cugetul Staretului, nici viaţa ucenicului conformă ce cea a Stareţului nu pot să cultive personalitatea monahului. Acestea se cuprind în unitatea obştii, dar trebuie să le amintim în mod special.
Primul lucru este bucuria noastră înaintea Domnului. Bucuria exprimă recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, pentru că nici un om nu poate spune că nu este privit neîncetat de Dumnezeu, că nu este inundat de darurile Lui. Aşadar, când nu mă bucur înseamnă că sunt lipist de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Bucuria este îngrăşarea pământului, aşa încât sămânţa să se poată prinde şi să încolţească. Altfel, nu va odrăsli decât neghină. Bucuria ne este răpită de ideologia noastră, aspiraţiile noastre, amestecarea în probleme străine de noi, tulburarea legăturii noastre cu Stareţul. De asemenea, patimile noastre ne răpesc şi ele bucuria. Se poate însă ca cineva să fie pătimaş, dar să-şi fi încredinţat patimile lui Dumnezeu. Atunci nu mai are nici urmă de înstrăinare, are o nădejde. În general, bucuria ne este răpită atunci când intra egoul în viaţa noastră.
Lipsa bucuriei este un element patologic al omului, o închidere de bunăvoie în sine însuşi, şi, orice ar vrea să facă, n-o să-i reuşească. Mai întâi, trebuie să-si cureţe grădina sa, să vadă ce se petrece de nu-i bucuros. După aceea, să urmărească îmbucurarea sinelui său şi apoi pacea lui Dumnezeu să ia locul bucuriei. Astfel, omul poate să-şi păstreze legătura cu Dumnezeu şi cu stareţul şi să trăiască o viaţă adevărată. Sunt bun, credincios, desăvârşit, sfânt? Sunt învăţător al altora? Dacă nu sunt bucuros, nu sunt nimic. Merit să mi se spună: "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!" (Lc. 4, 23); şi după aceea, predă-te lui Dumnezeu! Dumnezeu nu poate intra într-o inimă care nu este bucuroasă, nu poate găsi nici un punct de contact, pentru că El este pace, este plinirea bucuriei. Doar cele de acelaşi gen se pot uni, şi de aceea Dumnezeu Se poate uni numai cu un suflet bucuros.
[...] Aşa cum dacă arunci în apa curată o picătură de acid nitirc, substanţa se va schimba de îndată, tot aşa şi o picătură de amărăciune, de supărare, de necaz schimbă întreaga atmosferă a omului, Îl aruncă afară pe Dumnezeu.
Dar bucuria trebuie să existe şi în sânul obştii, pentru că este atât un element al vieţii personale, cât şi al frăţiei întregi. Nu pot să fiu bucuros dacă toţi cei din jurul meu nu se află într-o atmosferă de bucurie şi nu au o înclinaţie spre aceasta, dar nici nu am vreun folos dacă nu dobândesc aceasta bucurie de la obşte. Numai dacă o dobândesc pot să spun că am comuniune cu Stareţul şi pot atunci să-L absorb pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este atâta viaţa care există înlăuntrul omului, cât şi viaţa care se transmite prin om.
Un ucenic care îl vede pe Stareţul său ca pe un instrument îndumnezeit sau ca pe un chip prin care Dumnezeu Se transmite pe Sine Însuşi poate să ia atâta Dumnezeu cât nu s-a aşteptat niciodată Stareţul. Fără îndoială, Stareţul nu poate să fie o simplă ţeavă prin care Dumnezeu trece pur şi simplu şi Se transmite. Dumnezeu trece prin fiinţa lui, prin duhul lui, prin sufletul lui, prin inima lui, prin plămânii lui, stricaţi sau nu. Într-un anume fel, se transmite însăşi fiinţa Stareţului.
***
În plus, pentru ca ucenicul să-l poată aştepta pe Dumnezeu prin Stareţ, e nevoie de un al doilea element, de starea de priveghere. Ea este un salt din această viaţă mincinoasă, înșelătoare, lumească la cea adevărată. Fără stare de priveghere, monahul, oricâte hotărâri ar lua, îşi bate joc de el însuşi. Starea de priveghere - în principal a minţii, dar şi a inimii - îl înalţă pe om deasupra ţărânei. Aşa cum cineva care umblă pe un drum de ţară plin de noroi se umple de glod, în timp ce călăreţul rămâne neatins, nu păţeşte această schimbare, tot aşa se întâmplă şi cu cel care petrece în starea de priveghere: se află sus, umblă întru cele înalte.
Starea de priveghere este o lipsă de griji faţă de toate. Nu mă interesează asta sau aceea, nu mă interesează când va pleca X, de ce a plâns ieri Y, de ce Z nu a zâmbit... E nevoie de o deplină lipsă de griji de neînţeles şi lipsă de curiozitate faţă de toate lucrurile. Un mic interes mă face de îndată purtător de trup, călcător prin noroi. Lipsa de interes este necesară nu numai în gândire, ci şi în lucrare şi în faptă. [...] Din clipa în care relaţiile noastre cu ceilalţi, la ascultări, la masă sau la plimbare, ne coboară aripile stării de veghe, pierdem tot ce am câştigat şi nu putem să trăim în duh.
[...] Aşadar, este nevoie de starea de priveghere, care presupune, întâi, lipsa de grijă şi, în al doilea rând, înstrăinarea. Să ai toată sigurantă şi simtirea faptului că eşti un străin. Niciunul dintre oamenii care sunt împeună cu tine nu este al tău. Nu te interesează ideile nimănui. Singurul lucru care te interesează este Dumnezeul tău, Dumnezeul Care Se află în sânul obstii.
***
Cum trebuie deci să stăm înaintea lui Dumnezeu? Pentru început, stăm ca simpli copii ai Lui. Privegherea noastră este vremea iubirii noastre cu Dumnezeu. Aşa cum oamenii lumii au ceasurile lor în care vor să iubească şi să fie iubiţi, tot aşa şi noi avem ceasurile în care trăim cu Hristosul nostru, ceasurile în care-L aşteptăm şi ne aşteaptă, în care încercăm să-I arătăm dragostea noastră în felul pe care El îl înţelege. Dacă îmi dai o prăjitură, îmi câştigi inima. Altuia i-o câştigi dându-i o carte; dacă-i dai o prăjitură, vei da greş. Tot aşa şi Dumnezeu: vrea să-I oferi darurile Lui, propriile Lui dăruiri, cele pe care le înţelege. În plus, câtă vreme sufletul nostru este neputincios şi cuprins de furtuni, câtă vreme există "potrivnicul care umblă răcnind" (cf. 1 Pt. 5, 8), sufletul nostru are nevoie de întărire, are nevoie de propriul său mod pentru a putea să se autodepăşească, să biruiască şi să se bucure de Dumnezeu.
***
Fiecare om a primit de la Dumnezeu darul său propriu prin care să-L vadă. Dumnezeu i-a lămurit fiecărui om felul în care Îl va vedea. Lucrul sigur este că Dumnezeu Se vede în mii de feluri, dar aceasta depinde de propria noastră curăţie. "Fericiţi cei curati cu inima, că acestia vor vedea pe Dumnezeu", zice Domnul (Mt. 5, 8).
[...] Curăţia minţii este premisa fundamentală ca să reuşim, în continuare, curăţia de patimi a adâncului sufletului nostru. Curăţia minţii Îl atrage înlăuntrul nostru pe Dumnezeu, şi atunci Dumnezeu poate să ne cureţe inima de patimile pe care le avem, fie de la Adam şi Eva, fie ca moştenire, fie din propriile neatenţii. Nu putem să facem nimic pentru a fi "curaţi cu inima", dar putem să avem curăţia minţii.
Aşadar, urmărim golirea minţii şi umplerea ei cu cuvintele pe care I le spunem lui Dumnezeu. Mintea noastră se îndreaptă numai către litera sau înţelesul cuvintelor. Nu-L vom cere nici măcar pe Dumnezeu Însuşi, pentru că, cerându-L, cerem sinele nostru şi-L pierdem pe Dumnezeu. Dumnezeu este găsit de cei care nu-L cer, de cei care nu întreabă de El (Is. 65, 1; Rom. 10, 20).
De asemenea, la rugăcine vom cere de la Dumnezeu bucuria inimii, dar o vom cere ca pe o mărturie a prezenţei şi a iubirii Lui. Pe aceasta suntem îndreptăţiti să o cerem. Necunoscându-L pe Dumnezeu şi trăind fără El, viaţa noastră este atât de grea şi de aspră, încât vrem ceva care să ne facă viaţa mai uşoară şi rugăciunea mai înaripată, ca să poată urca cu uşurinţă. Lucrul acesta îl putem izbândi prin bucurie. Bucuria este un praznic al inimii, o drumeţie, o odihnă şi o desfătare a minţii, o trăirie a sufletului, ceva care rămâne în viaţa noastră. Bucuria ne face să începem privegherea cu mult curaj, dispoziţie şi dăruire, să o dorim, să o sporim.
[...] Bucuria are mai mare valoare decât mii de arătări dumnezeiesti, pentru că este atmosfera întâlnirii noastre cu Hristos Care vine. Este baza, fundamentul pe care se va întemeia întreaga noastră priveghere. Dacă nu avem bucurie, atunci nervii ne slăbesc, se produc vlăguiri, dureri, paralizii, picioarele ne înţepenesc, urechile ne ţiuie, inima ne doare.
***
În general, toate cele pe care le avem în minte provin din cel mai adânc spaţiu al voinţei şi al inimii noastre.
***
O mare importanţă pentru canonul meu îl are faptul de a-i aduce în chilia mea pe sfinţi. Sfinţii îmi fac lupta mai uşoară. [...] Dumnezeu, firea omenească ne fac să-l simţim mai aproape pe sfânt, fiindcă şi el a fost ca noi, bolnav, neputincios, s-a luptat, a păcătuit, s-a ridicat ca şi noi. A fost una cu păcatul, şi apoi a ajuns una cu viaţa lui Hristos. [...] Este bine ca icoanele pe care le punem în chilie şi sfinţii pe care îi chemăm să aibă legătură cu viaţa noastră: vreo întâmplare, vreo boală, vreo iluminare, voreo amintire vie, vreo trăire lăuntrică sau exterioară, sufletească sau trupească, să ne fi legat de ei. Daca nu avem aşa ceva, cel putin s-o dorim.
După ce-i chem pe sfinţi, îi pun pe fiecare la locul său. Aici, sfântul pe care-l iubesc cel mai mult, acolo, sfântul pe care-mi place să-l văd mai des cu ochii sufletului sau ai trupului meu. În faţa mea, pe cel care am experienţa că îmi dă tot ce-i cer, aşadar şi acum dacă-i cer ceva, îmi va da. Dacă astăzi mă simt greoi, dacă văd cerul întunecat, ştiu din experientă că acest sfânt mă va ajuta. Si, într-adevăr, adică găsim "butonul" unui sfânt, ne încredinţăm că sfântul ni le rezolvă pe toate, ne introduce în viaţa sa şi intră şi înlauntrul nostru. Fiecare sfânt poate să aibă ceva să ne dea.
[...] Dumnezeu Se descoperă în mod văzut sfinţilor, iar aceia ni-L descoperă şi nouă, adică ne transmit şi nouă cele nearătate şi cele ascunse ale cunoaşterii Lui, potrivit cu iconomia şi preştiinta dumnezeiască. Sfinţii sunt de-ai noştri. [...] Stiu, de asemenea, că sfântul este pentru mine o veseile. De câte ori nu stăm la poveşti ca să ne uşurăm de povara singurătătii! De câte ori nu spunem prostii, fiindcă suntem trişti şi vrem să scăpăm de povară, de ispită, de strâmtorare sau vrem să spargem fortificaţiile care ne separă de ceilaţi! De câte ori nu ne aflăm într-un impas lăuntric provenit din păcatul nostru, din lipsa noastră de experienţă, din faptul că ne simţim inferiori faţă de altul, şi nu ştim ce să facem! Atunci ieşim afară ca să luăm aer sau mergem în chilia unui frate de-al nostru să-i spunem ceva. În această situaţie, Părinţii spun că, dacă fratele tău vine şi-ţi spune că este mâhnit, aruncă imediat metaniile, nu cumva să le vadă şi să priceapă că te rugai, şi spune-i imediat: "Ce ai, fratele meu?" Sfinţii se vor purta oare altfel?
***
Rugăciunea este adevărata înfăţisare a fiinţei noastre, mai ales a minţii noastre, înaintea lui Dumnezeu, pentru că mintea aude, mintea vede, mintea descoperă cele mai adânci laturi ale voinţei noastre; mintea merge acolo unde vrem noi. Este o minciună să spunem că nu putem să ne ducem mintea acolo unde vrem. Ne înseală pe noi înşine şi pe ceilalţi. În mod foarte simplu, mintea ştie ce vrem în adâncul inimii noastre şi merge acolo unde vrem noi. De aceea, în cele din urmă, suntem lăsaţi în căile minţii, pe care le-a pregătit inima noastră însăşi.
[...] Tot ce vreau, tot ce poftesc se cuprinde în rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea este recapitularea tuturor trăirilor şi dorinţelor mele, a întregului meu trecut şi a viitorului meu, a întregii iconomii şi iubiri ale lui Dumnezeu. Este prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, pentru că Dumnezeu nu Se desparte nicioadată de numele Lui. [...] Cine nu face această rugăciune, să nu vă îndoiţi, nu va putea supravieţui în mănăstire, nu va putea să se simtă niciodată unit cu ceilalti, să simtă că iubeşte şi că este iubit, că există Dumnezeu. Nu va simţi nimic în viaţa sa, toate vor fi artificiale şi trecătoare, pentru că rugăciunea lui Iisus reprezintă piscul dorinţelor noastre, îmbrăţisarea, trăirea tuturor celor pentru care am venit.
***
Când puterile noastre lăuntrice se ciocnesc, nu inimii îi vom da întâietate, ci vom da întâietate minţii, pentru că mintea ese conducătoarea. Mintea este cea care e purtată de Dumnezeu, care-L poartă pe Dumnezeu.
***
Dacă te vei îndeletnicei cu rugăciunea minţii, cu privegherea, cu meditarea Scripturii, atunci noul Stareţ va intra în mod firesc înlăuntrul tău. Cum intră Hristos înlăuntrul nostru, pe Care nici nu-L vedem, nici nu-L auzim? [...] Dacă poate să intre Însuşi Hristos, Cel "neîncăput de nimeni" nu va putea să-l vâre pe Stareţ înlăuntrul inimii noastre? [...] Cel care are tronul Său în cer şi pământul aşternut picioarelor, Acesta Îşi face astăzi tron şi lăcaş şi aşternut picioarelor pe acesta, pe acela, pe celălalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu