„Iisus îl iubea pe Lazăr” (Ioan 11:5). Și totuși, nu pleacă imediat ce aude că-i bolnav. Cum să privim acestă întârziere? O pedagogie a durerii? O învățare a inimii omenești că iubirea nu înseamnă mereu intervenție instantanee, ci uneori așteptare până când totul pare pierdut? Poate, poate...
În Betania, Marta și Maria trăiesc fiecare în felul ei această întârziere. Marta iese inaintea Lui cu o credință care mustră: „Doamne, dacă ai fi fost aici…” În cuvintele ei se simte logica noastră umană, în care iubirea trebuie numaidecat să prevină moartea, altfel pare că a întârziat sau nu-i pasă.
Maria, draga de ea, rămâne în casă. Nu iese decât chemată. Pe nume, nu altfel. Ea nu întreabă, ci plânge. Și plânsul ei nu e dialectică, ci abis. Este locul în care credința nu mai formulează propoziții, ci naște lacrimi.
Iar Lazăr… Lazăr nu spune nimic. El este tăcerea absolută a omului închis în moarte.
Și între aceste trei forme ale suferinței - întrebarea, plânsul și tăcerea - vine Iisus. Ca o culoare care umple pânza întinsă pe șevalet.
