Parintele Paisie despre ispitele in sarbatori si legaturile cu rudele si prietenii

Ispitele in sarbatori

- Părinte, de ce mai ales în sărbători se întâmplă ispite?

- Nu ştii de ce? În sărbători Hristos, Maica Domnu­lui şi toţi Sfinţii se bucură şi dăruiesc oamenilor binecuvântări, daruri duhovniceşti. Dacă părinţii împart daruri atunci când sărbătoresc copiii lor şi împăraţii fac graţieri atunci când li se naşte vreun fiu, sfinţii de ce să nu împartă şi ei daruri? Mai ales că bucuria pe care ei o dăruiesc ţine multă vreme şi ajută mult sufletele. De aceea diavolul, care ştie lucrul aces­ta, creează ispite pentru ca oamenii să fie lipsiţi de darurile dumnezeieşti şi să nu se bucure, nici să primească folos duhovnicesc din sărbătoare. Şi poţi vedea uneori cum într-o familie, atunci când toţi se pregătesc să se împărtăşească la vreo sărbătoare, diavolul îi face să se certe şi nu numai că nu se împărtăşesc, dar nici la biserică nu mai merg. Aghiuţă brodează astfel lucrurile, încât aceia să se lipsească cu totul de ajutorul dumnezeiesc.

Aceasta se poate vedea şi în viaţa noastră călugărească. De multe ori aghiuţă, deoarece cunoaşte din experienţă că ne vom folosi duhovniceşte la sărbători, în ziua praznicului sau în ajun creează - ca un ispititor ce este – o ispită şi ne strică toată dis­poziţia. Se poate, de pildă, să ne facă să ne certăm cu vreun frate, după care ne aduce întristare, zdrobindu-ne sufleteşte şi trupeşte. Şi astfel nu ne lasă să ne folosim de sărbătoare prin doxologia dătătoare de bucurie. Insă Bunul Dumnezeu ne ajută atunci când vede că nu am fost noi pricina ispitei, ci ea s-a făcut numai din invidia celui viclean. Şi ne va ajuta încă şi mai mult atunci când vom lua cu smerenie greşeala asupra noastră şi nu numai pe fratele nostru, dar nici măcar pe diavolul, urătorul de bine, nu-l vom judeca, deoarece treaba lui este să pricinuiască sminteli şi să împrăştie răutate, iar a omului, ca chip al lui Dum­nezeu, să răspândească pace şi bunătate”.

Legaturile cu rudele si prietenii

- Părinte, o doamnă întreabă ce să facă cu două verişoare ale ei care de mulţi ani trăiesc în chip para­zitar din osteneala sa.

- Ce vrea? Să facem acum o Evanghelie nouă? Dumnezeu cere de la ea să le ajute trupeşte, iar sufleteşte va rândui El cele care le sunt de folos.

- Părinte, dacă între rude se creează o neînţelegere, trebuie să le spună cineva ceva pentru a le ajuta?

- Da, trebuie să le spună ceva, dar cu discernământ, pentru că de va tăcea se poate să se pricinuiască ceva rău. Dacă rudele se supără pe el, să meargă din nou şi să le spună: “Iertaţi-mă că v-am mâh­nit”. Apoi să-i lase în pace şi să se roage pentru ei.

Cel care vrea să trăiască paşnic trebuie să ia aminte mai ales la legăturile sale cu rudele şi prietenii. Să nu fie înşelat de politeţea pe care se poate să o întâlnească la ei. Politeţea lumească poate face un mare rău, pentru că are în ea făţărnicie. Comporta­mentul exterior poate prezenta un sfânt desăvârşit, dar în realitate să fie exact invers atunci când i se desco­peră lumea lui lăuntrică.

- Părinte, atunci când cineva simte bunătatea celuilalt, este bine să-şi exprime recunoştinţa?

- Dacă acela este foarte apropiat de el, nu este nevoie să facă aceasta, pentru că şi el la rândul său îl va fi ajutat cândva, căci acela simte recunoştinţa lui lăuntrică. Iar dacă nu este o persoană apropiată, atunci să-şi exprime recunoştinţa sa cum va putea el mai bine. Străinilor să le spunem “mulţumesc”. Iar dacă, de pildă, un copil vrea să-şi exprime recunoştinţa sa faţă de părinţi, nu trebuie să facă altceva decât numai să spună zi şi noapte “mulţumesc” pen­tru tot ce fac aceia pentru el.

Pentru ca cineva să fie neprefăcut în relaţiile sale cu ceilalţi, foarte mult îl ajută să aibă pentru ei întot­deauna gândul cel bun şi să nu ia în serios pe toate cele spuse de ei. Să evite discuţiile care se fac, chipurile, pentru folos duhovnicesc, dar care aduc mai degrabă durere de cap. Să nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, ci mai bine să se roage pentru ei, pentru ca Acela să-i ierte şi să-i lumineze. Să vorbească fiecăruia în limba sa şi să nu descopere marile adevăruri în care crede şi pe care le trăieşte, pentru că nu-l vor înţelege, deoarece vorbeşte în altă frecvenţă şi într-o altă lungime de undă.

Unii spun: “Vreau să-L cunoască şi alţii pe Hristos, aşa cum L-am cunoscut şi eu” şi fac pe dascălul cu alţii. Dar trebuie ca viaţa lor să fie conformă cu ceea ce învaţă. Dacă prin viaţa lor învaţă despre un alt Hris­tos şi nu corespunde cu ceea ce spun, atunci nu pot spune că L-au cunoscut pe Hristos. Şi dacă cineva nu va avea trăire, va fi în afară de realitate şi, mai devreme sau mai târziu, îl va trăda starea sa lăuntrică. Când ne apropiem de cineva cu durere şi dragoste adevărată, atunci această dragoste adevărată a lui Hristos îl schimbă pe aproapele nostru. Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, creează în jurul său un fel de câmp electromagnetic duhovnicesc şi îi influen­ţează pe toţi cei care se află în jurul lui. Desigur, tre­buie să luăm aminte să nu ne risipim dragostea şi să nu ne dăm uşor inima noastră, pentru că de multe ori unii ne-o exploatează şi ne-o fac “tocătură”, sau alteori nu ne pot înţelege şi ne interpretează greşit.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicesti IV, Viaţa de familie

De Craciun, sa nu renuntam la vis. Versuri de Radu Gyr

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta

ce-nseamna-n lupta-un brat rapus?

Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta

când te ridici cu-n steag, mai sus?

Infrant nu esti atunci când sangeri,

nici ochii când în lacrimi ti-s.

Adevaratele infrangeri,

sunt renuntarile la vis.

'Nalt ii cerul si adanc

'Nalt ii cerul si adanc, Maica leagana un prunc, Jos in ieslea somnului Fiul Domnului. Si tot canta pana-n zori, Cand coboara peste flori, Si pe fata straiului Roua Raiului.
-Dormi pruncut pana-ti va fi Rastignire-n plina zi, S-apoi trista-ngropaciune, Floare de taciune. Doar asa Cerescul Tata, Cu-nvierea asteptata, Te va zmulge relelor, Steaua stelelor.(X3)

Sfântul Spiridon, sfântul care își părăsește racla

Spiridon este sfântul care pleacă periodic din racla, pentru a-i ajuta pe oamenii care îl cheamă în rugăciune, cu credința și cu dragoste. Astfel, precum se cunoaște îndeobște, Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, ale cărui Sfinte Moaște se păstrează în catedrala cea mare din insula Corfu, Grecia, este un mare făcător de minuni.

Despre Sfântul Spiridon

Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în localitatea Askia, insula Cipru, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Numele sau se trage din cuvântul grecesc "σπυρις", care înseamnă "coșuleț împletit".

Mai înainte de a fi hirotonit episcop, fiind căsătorit și având o fiica, Spiridon s-a îndeletnicit cu păscutul oilor. Rămânând văduv încă de tânăr, sfântul a continuat să-și crească fiica de unul singur. Mai târziu, fiica sfântului, Irina, va trece și ea la cele veșnice. Fiind plin de dragoste dumnezeiască, sfântul va îmbrățișa o viață ascetică, cheltuindu-și întreaga avere cu îngrijirea bolnavilor și găzduirea străinilor.

Pentru viața sa curată, Spiridon a fost ales episcop al cetății Trimitunda, aflată aproape de orașul Pafos, în această calitate el participând și la Sinodul întâi Ecumenic (Niceea, 325). Fiind ales episcop în cetatea Trimitunda, sfântul a trecut de la păscutul oilor celor necuvântătoare, la îngrijirea cu râvnă a celor cuvântătoare, nelăsându-le însă nici pe primele. Astfel, smeritul Spiridon a continuat să pască oile și după rânduirea lui ca episcop.

In jurul anului 295, în vremea persecuțiilor împăratului păgân Maximian, sfântul din Trimitunda este arestat și exilat pentru o vreme. In cadrul ședințelor Sinodului Ecumenic de la Niceea, convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare împotriva ereziei lui Arie, în anul 325, sfântul din Trimitunda se va arata înaintea tuturor ca un strașnic apărător al dreptei credințe și făcător de minuni.

Pentru a închide gura ereticilor lui Arie, care luptau împotriva Sfintei Treimi, sfântul va lua în mână o cărămidă, va face deasupra ei semnul Crucii și se va ruga, zicând: "In numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh". Apoi, stangandu-o în mână, cărămida se descompune în cele trei părți din care fusese compusă: focul se înalță in sus, pământul îi rămâne în palmă, iar apa curge pe podea. Așa a arătat sfântul cum trei lucruri pot exista simultan într-unul: precum într-o cărămidă se afla simultan și foc și apă și pământ, tot așa, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Trei și Unul în același timp.

Sfântul Ierarh Spiridon a trecut la cele veșnice în anul 348, la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat după cuviință în Biserica Sfinții Apostoli, din cetatea Trimitunda. Pentru a le păzi de pericolul saracin, ciprioții au hotărât mutarea cinstitelor sale Moaște în capitala bizantină, Constantinopol. In anul 1453, cu puțin mai înainte de cucerirea capitalei bizantine de către turci, Moaștele Sfântului Spiridon sunt duse în Serbia, iar mai apoi în insula Corfu, Grecia, unde acestea se află și astăzi. In insula grecească, cinstitele Moaște au fost aduse de către părintele Georgios Kalohairetis. Sfântul Spiridon este prăznuit de Biserica Ortodoxa în data de 12 decembrie.

Spiridon, sfântul care își părăsește racla

Sfântul Spiridon pleacă periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care îl cheamă în rugăciune, cu credința si cu dragoste, pretutindeni în lume. Alergând prin lume să facă bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul sau, sfântul cel milostiv își tocește periodic încălțămintea (papuci din mătase).

Pentru minunatele "plecări" din racla ale Sfântului Spiridon, părinții slujitori la catedrala din Corfu îi schimbă anual veșmintele și încălțămintea tocită. Înnoirea veșmintelor sfântului are loc în ziua de 12 decembrie, când Biserica Ortodoxă îl prăznuiește cu mare bucurie. Cu binecuvântarea episcopului grec din Pafos, aceste daruri duhovnicești (hainele și încălțămintea) sunt dăruite parohiilor și mănăstirilor ortodoxe din întreaga lume.

Datorită minunilor săvârșite în întreaga lume, Sfântul Spiridon a fost numit "sfântul călător". Potrivit unor evlavioși părinți ai locului, pentru perioade scurte de timp, cinstitele Moaște ale sfântului nu mai sunt prezente în racla din catedrală, iar atunci când acestea revin, în chip minunat, ele sunt calde și prăfuite; la rândul lor, încălțările noi ale sfântului apar tocite, păstrând pe ele pământ și fire de iarbă.

In amintirea acestei minuni periodice, în Acatistul Sfântului Spiridon, în icosul al șaselea, ne rugam acestuia, zicând:

"Bucura-te, cel ce ești cu îngerii slujitor; Bucura-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător; Bucura-te, al cărui trup astăzi săvârșește minuni; Bucura-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă."

Sursa: Crestin Ortodox - Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

***

PAGINI WEB:

• Razboi intru Cuvant: SFANTUL SPIRIDON. Minunile sfantului calator, cu papucii uzati, care se schimba in fiecare an. MARTURII ALE CITITORILOR. Tropar, acatist, vecernie

•  Doar Ortodox: Troparul Sfantului Ierarh Spiridon

• Creștin Ortodox: Icoana Sfantului Spiridon

• Călăuză Ortodoxa: Sfântul Ierarh Spiridon, făcător de minuni şi în zilele noastre

• Ortodoxia.md: Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, mare făcător de minuni

Comemorarea Parintelui Gheorghe Calciu la Paris

Prezentarea evenimentului

Sâmbătă 19 noiembrie 2011 la Catedrala Mitropolitană a Sfinţilor Arhangheli din Paris (rue Jean de Beauvais) a avut loc parastasul şi comemorarea Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Iosif Pop, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, în cadrul ciclului de evocări “Martor”, închinat figurilor martirice ale rezistenţei şi luptei creştine anticomuniste din România secolului XX. 

Inaugurat în vară, prin evocarea lui Mircea Vulcănescu, acest ciclu de conferinte si comemorari a ajuns ca in acest noiembrie, cu ocazia implinirii a cinci ani de la trecerea la cele vesnice a Parintelui Gheorghe Calciu, sa fie amintiti anul acesta doi dintre cei mai de seama marturisitori si martiri ai neamului nostru, care au trecut prin temnitile comuniste, urmand ca la anul sa fie  pomeniti Valeriu Gafencu şi Nicolae Steinhardt. 

Pr. Emilian Marinescu, consilier cultural

Evenimentul a fost organizat prin bunavointa si sarguinta tanarului preot si consilier cultural   Emilian Marinescu, cat si a părintelui Constantin Târziu,  care a venit in final cu marturia personala despre Parintele Calciu si a gazduit manifestarea in biserica ce poarte hramul Sfintilor Arhangheli.

Comemorarea a inceput prin proiectarea video-interviului realizat de monahul Moise de la Oaşa (2005), urmand mai apoi marturiile unor fosti detinuti politici, apropiati ai Parintelui Calciu, Marcel Petrisor si Demostene Andronescu. 

Slujba parastasului a fost condusa de catre IPS Iosif care a tinut si un cuvant consistent duhovniceste, urmand ca dupa-amiaza sa fie pusa in lumina evocarilor lui Lucian Popescu, jurist si teolog si a lui Razvan Codrescu, scriitor si jurnalist, ambii avand ocazia sa-l cunoasca indeaporape pe Parintele Calciu. 

Cateva idei extrase din filmul-interviu realizat de monahul Moise de la Oasa, in 2005

Parintele Calciu spune cum prima data a fost arestat deoarece a facut parte din Fratiile de Cruce, in liceu, cu care a luat prima data contact cand a ajus la oras. Din cadrul Fratiilor de Cruce faceau parte "elevii cei mai buni, nu numai la carte, ci si cei care aveau o morala si o disciplina buna". "Erau copii buni, oameni sinceri, morali, nu se aruncau in aventuri si erau intariti de credinta".

In Fratie se vorbea despre pericolul ce-l reprezinta comunismul, ce inseamna patriotismul si dragostea de tara. Se organizau intalniri o data pe luna cand se faceau rugaciuni, se facea apelul, se invatau cantece legionare, se citea, se lua hotarari: "ce fapte bune puteam face", incercandu-se a se "constitui o unitate de dragoste crestina".

Fratia de Cruce era intr-adevar o elita, avand ca principii de baza moralitatea si credinta crestina, si spune, Parintele Calciu, ca "eram niste oameni hotarati pentru sacrificiu, dar nu ne-am imaginat ceea ce insemna acest sacrificiu in viitor". 

Intrebat fiind daca aceasta Miscare "a fost inspirata de Dumnezeu sau daca a fost o incercare omeneasca", Parintele afirma cu convingere ca: "nu a fost omeneasca, pentru ca din moment ce s-a axat pe valorile ortodoxe, ea a fost inspirata".

Melodii din suflet si pentru suflet romanesc

# Ciprian Porumbescu - Balada
# George Enescu - Rapsodia Romana
# Gheorghe Zamfir - Lonely shepherd
# Gheorghe Zamfir - Ciocarlia
# Gheorghe Zamfir - Doina din Banat
# Fratii Petreus - Doina muntilor
# Dumitru Farcas - Barbatesc din Maramures
# Arcanul
# Joc - Calusarii
# Joc - Moldoveneasca
# Veta Biris si altii -Doamne ocroteste-i pe romani
# Ion si Doina Aldea Teodorovici - Lasatin-ne in legea noastra
# Ion si Doina Aldea Teodorovici - Maluri de prut
# Limba noastra
# Tudor Gheorghe - Cantecul strainatatii
# Fuego - Cantec pentru romani
# Adrian Daminescu - Romania
# Gabriel Cotabita - Chemarea pamantului
# Hara - Tara din poveste

A se vedea si:  

Razboi intru Cuvant - BALADA PENTRU ROMANIA
Razboi intru Cuvant - ROMANIA DE CARE NE E DOR… prin cateva din “ciocarliile” ei (VIDEO)

Omul este sarac pentru ca nu are prieteni adevarati si sinceri

Omul este sarac, pentru ca nu are prieteni adevarati si sinceri. Adevarata dragoste nu poate sa fie decat reciproca, intr-un singur cuget si cu deplina intelegere. Rara este dragostea in fiii oamenilor. Iar viclenia, siretenia, minciuna si fatarnicia se arata aproape in toti.

„S-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor. Desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau, buze viclene in inima si in inima rele au grait" (Psalm 11:1-2).

Unul insala, altul minte, al treilea si al patrulea fac la fel. Deci trebuie sa ne pazim si sa ne temem de oricine. Inima omului este „mai vicleana decat orice si foarte stricata” (Ier. 17:9).

De se intampla sa avem prieteni care mai apoi devin vrajmasii nostri, aflam astfel ca ei au fost prieteni mincinosi. Prietenul sincer este intotdeauna prieten. Avem multi prieteni cand suntem fericiti – acestia sunt ca umbra pe timpul insorit; dar cand se ascunde stralucirea fericirii noastre si ziua bunastarii noastre se intuneca, atunci ei ca umbra se indeparteaza de noi si se ascund.

Din aceasta intelegem limpede ca prietenia lor a fost mincinoasa. Adevarata dragoste intotdeauna este alaturi de cei iubiti – si in fericire, si in nefericire. Din unul ea face doi, pentru ca unde este unul, acolo se afla si celalalt, chiar daca nu intotdeauna cu trupul, insa intotdeauna cu inima. Prieten adevarat este cel care nu ne paraseste la necaz. Asadar, cauta-ti un asemenea prieten cu atat mai mult astazi, cand oamenii invata pana si cum sa insele, cum sa ademeneasca, sa batjocoreasca si sa se cleveteasca unul pe altul.

O, sarmanilor crestini, cat v-ati indepartat de crestinii primelor veacuri, ale caror „inima si suflet erau una” (Fapte 4:32). Din aceasta cunoasteti voi insiva ca a voastra crestinatate este mincinoasa. Tatal minciunii, diavolul, ii invata pe oameni sa se minta si sa se insele unul pe altul, sa se amageasca intre ei, ca astfel sa sece credinta si dragostea din inimile oamenilor. Indura-Te de mostenirea Ta, Doamne, si pazeste ramasita poporului Tau! Desertaciuni vorbeste fiecare catre aproapele sau, fiecare invata sa minta, fiecare isi ascute limba ca un brici, spre clevetire, batjocura, umilire si ocara. „Mantuieste-ma, Doamne, ca a lipsit Cel cuvios” (Psalm 11:1).

Crestine, care sunt prietenii in care iti pui nadejdea? Aici se vadeste nenorocirea omului: nenorociri de la vecini, nenorociri de la cei ai casei, nenorociri de la prieteni, nenorociri de la frati, nenorociri de la slugi si robi. Nu poate fi dragoste mai mare ca cea dintre sot si sotie, dar si aici, asa cum vedem, se strecoara multa vrajba: cate plangeri, clevetiri si rele nu auzim si la ei, unul impotriva celuilalt! Ce prietenie mai este aceasta?! Sa se planga unul de altul si sa se cleveteasca.

Vezi, crestine, ca noi nu avem prieteni devotati si sinceri, pentru ca saraci suntem si nu avem unde sa-i gasim. Sa ne indreptam spre Hristos, sa ne apropiem si sa ne alipim inimile de El. Fara indoiala, El ne iubeste pe toti, si pe cei nevrednici, ca un Iubitor de oameni, pentru ca insusi Sufletul Sau L-a pus pentru noi. Sa-L iubim si noi pe El, ca pe Cel ce ne iubeste pe noi, si astfel vom lega prietenie cu El, dar statornica prietenie, adevarata, sincera, care nu se sfarseste, fericita si vesnica, caci dragostea reciproca se transforma in prietenie. Atunci, chiar daca intreaga lume ar fi in vrajmasie cu noi, nimic nu ne va vatama. „Voi sunteti prietenii Mei” O, bunatatea! O, iubirea de oameni a lui Iisus! O, cinstea si vrednicia crestina – „daca faceti ceea ce va poruncesc” - spune Domnul (Ioan 15:14).

„Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieste-ma si ma asculta. Ţie a zis inima mea: pe Domnul voi cauta. Te-a cautat fata mea; fata Ta, Doamne, voi cauta. Sa nu-ti intorci fata Ta de la mine si sa nu Te abati intru manie de la robul Tau; Ajutorul meu fii, sa nu ma lepezi pe mine si sa nu ma lasi, Dumnezeule, Mantuitorul meu” (Psalm 26:12-15).

„Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Domnul nadejdea mea, ca sa vestesc toate laudele Tale in portile fiicei Sionului” (Psalm 72:27).

Sursa si integral la: Razboi intru Cuvant - Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA!

PAGINI WEB:

- Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor

- Cai de iesire din singuratatea omului contemporan

In fiecare zi se arata inaintea noastra atat pomul vietii cat si pomul cunostintei

In troparele praznicului Nasterii Domnului se spune ca, prin intruparea Sa, Hristos S-a facut pom al vietii. Reprezentativ in acest sens este troparul de dinaintea praznicului Craciunului, in care se spun urmatoarele:

"Gateste-te, Betleeme, ca s-a deschis Edenul! Impodobeste-te, Efrata, ca pomul vietii a inflorit in pestera din Fecioara! Pentru ca pantecele aceleia rai intelegator s-a artat, intru care este dumnezeiescul pom, din care mancand vom fi vii si nu vom muri ca Adam. Hristos Se naste ca sa ridice chipul cel cazut mai inainte". 

In acest tropar sunt pusi in opozitie noul Adam, adica Hristos, si vechiul Adam. Primul Adam a gustat din pom, iar urmarea a fost pierdera Raiului si aducerea bolii in intregul neam omenesc prin intrarea mortii si a stricaciunii, in vreme ce noul Adam, care este Hristos, adica pomul vietii, da viata celor care se unesc cu El. Noul Rai este pantecele Nascatoarei de Dumnezeu si Biserica, iar pomul vietii este Insusi Hristos. Urmasii lui Adam pot sa guste din acest pom si sa se bucure de viata cea adevarata.

In continuare, va trebui sa vorbim despre pomul vietii din Rai si despre felul in care, prin intruparea Sa, Hristos S-a facut pentru om pom al vietii. 

a) Cei doi pomi din Raiul inceputurilor

In Vechiul Testament sunt consemnate unele aspecte din viata binecuvantata a primelor fiinte din Rai. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, Raiul era cugetat (adica duhovnicesc) si simtit (adica fizic). Era cugetat pentru ca insemna comuniunea omului cu Dumnezeu, fiindca dupa zidire, Adam se afla la treapta iluminarii mintii si trebuia doar ca, prin lucrarea lui Dumnezeu si prin propria sa stradanie, sa ajunga la indumnezeire, si era simtit, deoarece era un loc determinat.

In Rai existau multi copaci, dar doi dintre acestia erau diferiti de ceilalti. Primul era pomul cunostintei din care Adam primise porunca sa nu manance:

"A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam porunca si i-a zis: "Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2, 16-17).

Cel de-al doilea pom era pomul vietii. Asa cum este scris in Vechiul Testament, dupa ce omul s-a aratat neascultator si a mancat din pomul cunoasterii binelui si raului, Dumnezeu l-a scos din Rai si a "pus heruvimi si sabie de flacara valvaietoare, sa pazeasca drumul catre pomul vietii" (Facerea 3, 24). Motivul pentru care Dumnezeu l-a scos din Rai pe omul care se dovedise neascultator a fost acela ca, dupa cadere, el nu trebuia sa mai manance din pomul vietii. "Si acum nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci!" (Facerea 3, 22). 

Prin urmare, se pare ca in Rai existau doi pomi cu o mare insemnatate si cu un rol important: pomul cunostintei binelui si a raului, si pomul vietii. Adam a mancat dintr-unul din ei si a murit, iar din celalat a fost impiedicat sa manace pentru a nu ramane de-a pururi in cadere si in rau. Asadar, Dumnezeu l-a alungat pe om din Rai din iubire de oameni, fiindca nu voia ca aceasta sa ramana pentru  totdeauna in cadere, ci sa se caiasca si, la timpul potrivit, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, sa guste din pomul vietii, prin care sa iasa din moarte si sa intre din nou in Rai. Asadar, scoatrea omului din Rai nu a fost o pedeapsa a lui Dumnezeu, ci lucrarea iubirii Sale de oameni.

b) Talcuirea patristica in legatura cu cei doi pomi

Talcuind Sfanta Scriptura din perspectiva vietii bisericesti si a experientei lor personale, Sfintii Parinti ne-au lasat analize uimitoare in legatura cu cei doi pomi. 

Pentru inceput, trebuie sa amintim talcuirea Sfantului Grigorie Teologul in legatura cu pomul cunostintei binelui si a raului. Intr-o predica, el spune ca acest pom nu a fost sadit dintr-o tocmeala rea si nici nu a fost interzis din invidie. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu a fost rau, ci toate au fost foarte bune. Interdictia ca omul sa manance din acest pom nu provenea din invidie, adica din dorinta lui Dumnezeu ca omul sa nu ajunga la indumnezeire. De altfel, acest pom era vederea de Dumnezeu: "acest copac era teoria" (adica vederea de Dumnezeu), iar omul ar fi gustat din el la timpul potrivit, cand va fi fost intarit duhovniceste, adica atunci cand ar fi ajuns la indumnezeire. Dumnezeu i-a interzis omului sa manace din pom pentru ca era inca nedesavarsit, adica nu era pregatit cum trebuia si, prin urmare, gustarea din acest pom i-ar fi facut rau asa cum alimentele tari si diversificate provoaca mult rau celor care mai au inca nevoie de lapte. Raul care s-a facut a fost acela ca Adam a gustat din pomul cunostintei "inaitne de vreme, nu atunci cand trebuia". Fiindca a gresit si a pierdut harul sfant, trebuia ca el sa nu mance din pomul vietii, pentru a nu se intari si a nu ramane in cadere si in moarte. Gustarea din pomul vietii era "mare si minunata" si de aceea, Dumnezeu a poruncit ca acest pom sa fie pazit nu de Ingeri, nici de Arhangheli, nici de Incepatorii si nici de Stapanii sau Domnii sau de Puteri, ci de Heruvimi, care erau din prima ierarhie a ingerilor.

Avand drept calauza interpretarea Sfantului Grigorie Teologul, pe care il considera parintele sau duhovnciesc, Sfantul Ioan Damaschin urmeaza aceeasi traditie. El scrie ca pomul cunostintei este straduinta, incercarea si exercitiul pentru vadirea supunerii sau nesupunerii omului. Acest pom a fost numit pom al cunoasterii binelui si raului pentru ca cei care gustau din el primeau puterea cunostintei care se afla in aceasta, lucru care este bun pentru cei desavarsiti si rau pentru cei nedesavarsiti si pentru cei care nu isi stapanesc simturile. Pomul vietii a fost  numit astfel deoarece are energie care da viata celor vrednici de viata si celor care nu sunt supusi mortii.

Din aceasta talcuire a Sfantului Ioan Damaschin intelegem ca omul trebuia sa fie incercat inainte sa manance din pomul cunostintei, dupa care trebuia sa manace din pomul vietii si sa traiasca vesnic alaturi de Dumnezeu. Fara nevointa si fara pregatire, nimeni nu poate dobandi indumnezeirea si comuniunea cu Dumnezeu.

c) Dumnezeu-Omul Hristos - pomul vietii

Nereusita omului pe drumul pe care Dumnezeu l-a hotarat pentru indumnezeirea lui nu a fost cu totul pierzatoare, adica nu a dus in mod irevocabil la moartea sa. Ceea ce nu a putut sa faca omul prin incercarea la care a fost supus in Rai, a savarsit Hristos prin intruparea Sa. Insa caderea a adus omului incercari groaznice, durere profunda si multa suferinta. Astfel, el a gustat din ceea ce inseamna moartea si indepartarea de Dumnezeu. Cine va citi scrierile Cuviosului Siluan Atonitul va putea intelege cam ce a insemnat plansul adamic. Numai cine s-a invrednicit de marea vedere de Dumnezeu, dupa care a pierdut-o, poate intr-o anumita masura sa inteleaga si sa traiasca parerea de rau si durerea caderii lui Adam. De aici putem sa ne dam seama de marea valuare a Cuviosului Siluan. Pe zi ce trece, ma conving si mai mult de faptul ca Sfantul Siluan are o teologie foarte mare si uimitoare. Atuni cand citesti cuvintele scrise de el, simti marea lor putere si multa intelepciune ascunsa in ele. El a fost teolog adevarat, deoarece a trait caderea adamica, plansul lui Adam, dar si unirea cu noul Adam, care este Hristos.

Prin intruparea Sa, Hristos, a deschis poarta Raiului. Dumnezeu nu S-a oprit la a-l lasa pur si simplu pe om sa intre prin aceasta poarta, ci insusi pomul vietii, care este Hristos, a venit inspre om. Acum, Raiul este pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, in care din primul moment al zamislirii, firea dumnezeiasca a luat firea omeneasca si a indumnezeit-o. La randul sau, Biserica adica Trupul binecuvantat al lui Hristos, este Raiul noetic si sensibil. Cei care traiesc in Biserica si sunt madulare adevarate si vii ale Trupului lui Hristos pot sa guste din pomul vietii, sa depaseasca moartea si sa dobandeasca o alta dimensiune a existentie. In afara lui Hristos, stapanesc numai umbra si tara mortii.

Prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in Persoana Cuvantului, drumul spre indumnezeire a devenit mai stabil. De aceea, mantuirea nu mai este acum o chestiune de ascultare a unei porunci a lui Dumnezeu, ci inseamna comuniunea omului cu Dumneze-Om Hristos. Prin urmare, in Biserica nu trebuie sa traim numai niste sentimente, nici sa tintim spre satisfacerea dorintelor filantropice personale, ci trebuie sa traim ontologic, uniti cu Hristos. Drumul nostru trebuie sa fie un drum de biruire a mortii. Si bineinteles, acest lucru se poate face numai prin gustrea din pomul vietii, care este Dumneze-Om Hristos.

Asdar, intruparea lui Hristos este mai mult decat o izbavire de ordin juridic sau decat expresia iubirii exterioare si sentimentale. Ea este indreptarea caii ratacite, desfatarea cu viata de dianite de cadere si, mai mult decat atat, este mersul mai sigur pe drumul care duce la indumnezeire. Este ceea ce a spus Hristos: "Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10, 10). Acest din belsug este indumnezeirea omului.

d) Pomul vietii in Apocalipsa

Despre pomul vietii se vorbeste si in Apocalipsa lui Ioan. Referindu-Se la ingerul din Efes, Hristos spune printre altele:

"Celui ce va birui ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu" (Apoc. 2, 7).

Talcuind aceste cuvinte, Sfantul Andrei, Episcopul Cezareii, spune ca, prin expresia pomul vietii, "se vorbeste in mai multe cuvinte... despre viata vesnica" care este Insusi Hristos. "El este Dumnezeu adevarat si viata cea de-a pururea". A manca din pomul vietii nu este altceva decat "impartasirea din bunatatile veacului ce va sa fie". Dumnezeu va da binecuvnatarea de a manca din pomul vietii tuturor celor care vor birui "in razboiul cu demonii". Iar aceasta biruinta este in realitate o ridicare deasupra patimilor prin care diavolul duce razboi impotriva omului.

Din aceasta interpretare putem desprinde mai multe adevaruri.

Primul adevar este ca pomul vietii se identifica cu viata vesnica si cu Hristos. El este viata adevarata si pomul vietii care il hraneste pe fiecare om.


Al doilea adevar este ca pomul vietii reprezinta un mare dar care este oferit inca de pe acum omului traitor in Biserica, adica in noul Rai al sfantului har, si care in veacul ce va sa fie se va da celor care vor birui ca desfatare a nuntii. Imparatia lui Dumnezeu si viata vesnica incep de pe acum. Ele nu reprezinta o realitate care va veni in veacul viitor, pentru ca dreptii le gusta din aceasta viata. Adevarul acesta este infatisat de aureolele de pe capul sfintilor, pentru ca sfintii au vazut lumina necreata, care este viata vesnica si Imparatia cerurilor. Acum, ei traiesc logodna acelor bunatati, dar atunci, va fi bucuria nuntii lor.

Al treilea adevar este ca Imparatia cerurilor, adica impartasirea din pomul vietii, se da acelora care il biruiesc pe diavol. Asadar, Hristos a invins diavolul, moartea si pacatul si astfel a dat fiecarui om care se uneste cu El posibilitatea sa fie la randul sau biruitor.

Cert este ca, din Apocalipsa lui Ioan, se vadeste faptul ca incununarea vietii duhovnicesti a omului inseamna gustarea din pomul vietii. Acest lucru se face prin impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos, impartasire care va fi desavarsita in Imparatia cerurilor, dupa cea de-a Doua Venire a lui Hristos.

e) Gustarea din pomul cunostintei

Referindu-se la gustarea lui Adam din pomul cunostintei, Sfantul Nicodim Aghioritul face observatii foarte interesante, in care arata ca si astazi se poate face aceasi greseala pe care a facut-o Adam. Cu alte cuvinte, si cei care au primit botezul crestinesc pot gusta din pomul cunostintei.

Atunci cand, prin simturi, gandul este atras de placeri, omul pierde amintirea lui Dumnezeu si se produce o cadere adamica. Este vorba, asadar, despre acelasi pacat si despre aceeasi stare de cadere a protoparintelui nostru. Practic, caderea lui Adam s-a datorat faptului ca i s-a intunecat gandul, deoarece prin calcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost robit de placere. Robirea mintii este o mare greseala, pentru ca de ea se leaga fiecare pacat pe care il face omul.

Nu exista om care sa spuna ca nu poate fi biruit de puterea diavolului, deoarece, daca insusi Adam, care fusese plasmuit de Dumnezeu si impodobit cu atatea harisme, era nedesavarsit, cu atat mai mult omul obisnuit nu se poate lauda ca este desavarsit, pentru ca este imbracat in stricaciune si in moarte. Daca Adam, fara sa fi cunoscut mai inainte pacatul, a avut dispozitie patimasa si a gustat din acel fruct al placerilor, "cum pot eu, patimasul, sa spun ca ma folosesc fara patima de lucrurile pline de placere ale lumii si, pentru aceea, nu cad?".

Prin urmare, in fiecare zi se arata inaintea noastra atat pomul vietii cat si pomul cunostintei. Primul este prezent in viata crestinului prin existenta Bisercii, care este noul Rai, prin Sfanta Impartasanie si prin posibilitatea de a ajunge la indumnezeirea dupa har. Dar inainte de pomul vietii, in fata noastra este pus pomul cunostintei binelui si a raului. In fiecare zi, libertatea noastra este incercata prin faptul ca ni se da posibilitatea sa alegem intre a pune in practica legea lui Hristos si a respinge porunca sa, adica intre a deveni robi ai harului si a ramane subjugati de placerile simturilor si de imaginatie.

f) Pomul de Craciun

Am banuiala ca obiceiul de a impodobi bradul in timpul sarbatorii Craciunului nu este pur si simplu o traditie care ne-a venit din Occident si pe care ar trebui sa o inlocuim cu alte obiceiuri ortodoxe. Desigur, nu m-am ocupat de istoria pomului de Craciun si de problema originilor sale, dar cred ca el este legat de sarbatorea Craciunului in adevaratul sens al cuvantului.

In primul rand, pomul de Craciun poate avea legatura cu profetia lui Isaia: "O mladita va iesi din tulpina lui Iesei si un lastar din radacinile lui va da" (Isaia 11, 1). Atunci cand a scris cuvintele: "Toiag din radacina lui Iesei si floare dintr-insul, Hristose, din Fecioara ai odraslit", Cuviosul Cosma Melodul a avut in vedere tocmai aceasta proorocie. Radacina este Iesei, adica tatal lui David, mladita este Nascatoarea de Dumnezeu, iar fructul care a iesit din floarea lastarului este Hristos. Acest lucru este infatisat in chip minunat de hagiografie. Asadar, pomul de Craciun poate sa ne aminteasca de arborele genealogic al lui Hristos ca om, de dragostea lui Dumnezeu, dar si de curatirile succesive ale stramosilor lui Hristos. In varful bradului se afla steaua, care este Dumnezeu-Om Hristos.

In plus, bradul de Craciun ne aminteste atat de pomul cunostintei, cat si de pomul vietii, dar mai ales de acesta din urma. Prin pomul de Craciun se arata ca Hristos este pomul vietii. Daca nu gustam din acest pom "care da viata", nu putem trai si nici nu ne putem implini scopul existentei. Cu alte cuvinte, Craciunul nu poate fi conceput fara Sfanta Impartasanie. Dar Sfanta Impartasanie duce la indumnezeirea noastra in Hristos numai daca il biruim pe diavol in ceasul in care ne aflam in fata ispitei, adica in fata pomului cunostintei binelui si a raului, prin care ne este incercata libertatea.

Ne bucuram, si sa sarbatorim pentru ca "pomul vietii a inflorit in pestera din Fecioara".

Sursa: Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori

***

- Daca Scriptua spune ca pomul vietii este intelepciunea, iar lucrarea intelepciunii sta in a deosebi si a cunoaste (Prov. III, 13), prin ce se deosebeste pomul cunostintei binelui si raului de pomul vietii?

- Marii dascali ai Bisericii, putand spune multe despre aceasta tema prin harul din ei, au socotit ca e mai bine sa cinsteasca locul cu tacerea, nevrand sa spuna nimic mai adanc, din pricina neputintei celor multi de a se ridica la intelegerea celor scrise. Iar daca au si spus unii cate ceva, mai inatai au cercetat puterea ascultatorilor si asa au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care ii invatau, lasand cea mai mare parte neatinsa. De aceea si eu m-as fi gandit sa trec mai bine locul sub tacere, daca n-as fi socotit ca prin aceasta as fi intristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate sa fie potrivit tuturor si ceea ce pot sa inteleaga si cei mici, si cei mari.

Pomul vietii si celalalt pom se deosebesc mult si negrait, prin insusi faptul ca unul este numit pomul vietii, iar celalalt nu al vietii, ci numai "al cunostintei binelui si raului". Caci pomul vietii e, desigur, facator de viata, iar pomul care nu-i al vietii, e vadit ca e facator de moarte. Pentru ca pomul care nu e facator de viata, deoarece nu a fost numit pom al vietii, desigur ca va fi facator de moarte, odata ce nimic altceva nu se deosebeste, prin opozitie, de viata.

Afara de aceasta, pomul vietii si ca intelepciune se deosebeste foare mult de pomul cunostintei binelui si raului, care nici nu e intelepciune, nici nu e numit intelepciune. Caci proprii intelepciunii sunt mintea si ratiunea, iar proprii deprinderii opuse intelepciunii sunt lipsa de ratiune si simtirea (simturi), dupa un prim inteles, pomul vietii e mintea sufletului, in care isi are scaunul intelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului, in care e vadit ca se aflta miscarea nerationala. Omul, primind porunca dumnezeiasca sa nu se atinga prin experienta cu fapta de aceasta simtire, n-a pazit-o.

Amandoi pomii, adica atat mintea, cat si simtirea, au, dupa Scriptura, puterea de a deosebi intre anumite lucruri.  

Astfel, mintea are puterea de a deosebi intre cele spirituale (inteligibile) si cele supuse simturilor (sensibile), intre cele vremelnice si cele vesnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernamant a sufletului, il convinge ca de cele dintai sa se prinda cu toata sarguinta, iar pe celelalte sa le dispretuiasca.

Iar simtirea are puterea de a deosebi intre placere si durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor insufletite si sensibile, convinge pe om sa imbratiseze pe cea dintai (adica placerea) si sa respinga pe cea de-a doua (durerea).

Cand deci omul nu e preocupat de a face alta deosebire decat acesta, dintre simtirea trupeasca de placere si durere, calca porunca dumnezeiasca si mananca din pomul cunostintei binelui si raului. El are adica slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de placere, ca de ceea ce e bun, si se fereste de durere, ca de ceea ce e rau.

Cand insa e preocupat de a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice si cele vesnice, pazeste porunca divina, mancand din pomul vietii. El are adica atunci intelepciunea aflatoare in minte ca singurul mijloc de discernamant in slujba sustinerii sufletului. Iar prin ea se straduieste dupa slava celor vesnice, ca dupa adevaratul bine, si se retine de la stricaciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce e rau.
Mare este, prin urmare, deosebirea intre cei doi pomi si intre puterea lor naturala de discernamant, ca si intre intelesurile proprii fiecaruia. Caci termenii bine si rau se folosesc, fara deosebire, in mai multe intelesuri si pot pricinui, celor ce nu cugeta cu intelepciune asupra cuvintelor Duhului, multa ratacire. Dar voi, intelepti fiind prin har, stiti ca ceea ce se numeste simplu rau nu e in tot felul rau. La fel ceea ce se numeste simplu bine nu e in tot felul bine, ci e bine in raport cu ceva, iar in raport cu altceva nu e bine. Paziti-va deci de primejdia ce se naste din folosirea aceleiasi numiri pentru lucruri deosebite.

Sursa: Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii, Vol. 3, Sf. Maxim Marturisitorul

***

Caderea oamenilor de la Dumnezeu a constat formal intr-un act de neascultare. Prin insusi acest act s-au rupt interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Ei n-au mai raspuns lui Dumnezeu, crezand ca prin aceasta isi afirma libertatea, autonomia. De fapt acest act a fost inceputul inchiderii egoiste a omului in sine. Prin aceasta a devenit sclavul sau propiu. Socotind ca devine domn peste sine, a devenit sclavul sau. Omul e liber numai daca e liber si de sine pentru altii, in iubire, daca e liber pentru Dumnezeu, sursa libertatii, pentru ca e sursa iubirii. Dar neascultarea a folosit ca prilej porunca de a nu gusta din pomul cunostintei binelui si raului.

Parintii mentionati lasa sa se inteleaga ca prin acsti doi pomi se percepe aceeasi lume: privita printr-o minte induhovnicita, ea este pomul vietii si ne pune in legatura cu Dumnezeu; iar privita si folosita printr-o simtire dezlegata de mintea induhovnicita, ea reprezinta pomul cunostintei binelui si raului si desface pe om de Dumnezeu. 

Sfantul Grigorie de Nyssa o spune aceasta intr-un fel propriu, facand o analiza a caracterului ambiguu al pomului cunostintei binelui si raului. Pomul cel permis, al vietii, e tot lucrul, sau mai bine zis toata cunostinta si experienta prin care omul sporeste in bunatatea reala. Iar pomul cunostintei binelui si raului, adica cel interzis, este de asemenea tot lucrul sau toata cunostinta si experienta de care se impartaseste omul amagit de ideea ca este buna, dar in realitate este rea:

"Ce este acel 'tot pomul' al carui fruct e viata, si iarasi, acest pom amestecat, al carui sfarsit e moartea? Caci recomandand inainte impartasirea imbelsugata de tot pomul, interzice apoi printr-o ratiune si grija oarecare impartasirea de cele comune".

Ca si Parintii mentionati inainte, Sfantul Grigorie de Nyssa intelege pomul cunostintei mai ales in aspectul sensibul al lumii, dar staruie intr-un chip deosebit asupra faptului ca acest aspect poate naste raul in om, prin aceea ca e sesizat exclusiv prin simtirea lui.

In sine, nu e rau nici aspectul sensibil al lumii; dar el poate deveni mai periculos pentru om datorita simturilor care, inainte de o intarire spirituala a lor, se pot aprinde usor de frumusetea sensibila a lumii. De aceea e mai bine ca omul sa-si concentreze atentia spre sensurile spirituale ale lumii pana ce se intareste duhovniceste.

[Sfantul Vasile cel Mare socoteste ca pomul cunostintei binelui si raului a fost un pom particular, dar nu era rau prin el insusi, ci ispititor prin frumusetea si dulceata fructelor lui, deci ca reprezentant al frumusetii si dulcetii sensibile a creatiunii].

Deci aspectul sensibil al lumii capata caracterul de pom al binelui si raului, amestecat, prin intalnirea simtirii cu aspectul sensibil al lucrurilor, fara a fi calauzita de o minte induhovnicita. La aceasta mai contribuie si Satana, in chipul sarpelui, simbol al insinuarii viclene. "Deci e amestecat fructul acela, avand ca avocat al sau pe sarpe, poate pentru motivul ca raul nu se arata gol in sine, dupa natura sa". Rautatea ar fi ineficace daca nu s-ar colora in nici un bine prin care sa atraga spre poftirea ei pe cel amagit.

"Deci firea raului este amestecata, avand in adanc pierzania, ca pe un viclesug ascuns, iar in amagirea de la aratare infatisand un oarecare chip al binelui. Culoarea frumoasa a argintului pare buna iubitorului de arginti; dar iubirea de arginti devine radacina tuturor relelor... Asa e cu toate pacatele... Nu e nici absolut rau, deoarece se invaluie in floarea binelui, nici pur bine, deoarece sub el se ascunde raul... De aceea, aratand sarpele fructul rau al pacatului, nu a aratat vederii raul in natura ce o avea; caci nu s-ar fi lasat omul ispitit de raul vadit. Ci, infrumusetandu-l la aratare cu o vedere atragatoare si vrajind gustul cu o placere pentru simtire, i s-a parut femeii acceptabil... si luand, a mancat. Iar mancarea a devenit maica mortii pentru oameni"

Raul nu poate cuceri prin el insusi. Raul se impodobeste cu florile binelui. Omul pastreaza in sine o ramasita de nesters a binelui. El trebuie sa se amageasca cu parerea ca pacatul pe care-l face are justificare prin bine. Raul e ambiguu din neputinta sa de a sta prin sine. De aici si perversitatea la care trebuie sa recurga orice ispititor, ca sa induplece pe cineva sa faca raul propus, prezentandu-l ca bine. Desigur, cine se lasa amagit pastreaza in amagirea lui o doza de nesinceritate. El consimte sa fie amagit, isi da seama ca este amagit. Dar trebuinta de a se amagi e un minimum de bine ramas in el, ca un fel de pod subred, prin care intra raul. Fara aceasta, nu poate intra raul in el. 

Raul ofera o dulceata sau un bine intial, dar la sfarsit isi arata efectul distrugator. Diavolul nu are prea mare nevoie sa-l amageasca pe om in privinta inceputului, caci acesta este cuceritor prin sine. El are nevoie sa-i linisteasca sufletul de temerea fata de sfarsitul, sau de urmarile faptei rele. Cata vreme glasul lui Dumnezeu, care rasuna in constiinta profunda si sincera a femeii, ii spune: "De veti manca din pom, cu moarte veti muri" si opune aceasta temere soaptei ispititoare a sarpelui, acesta ii spune, amagind-o: "Nu veti muri, ci veti fi ca Dumnezeu", apoi isi intareste linistirea aceasta privitoare la sfarsitul faptei rele cu aratarea dulcetii initiale. 

Sfantul Vasile cel Mare interpreteaza altfel binele si raul legate de fructul acestui pom. Interpretarea lui deschide o perspectiva optimista spre viitor. Dar ea nu e in contrazicere cu cea a Sfantului Grigorie de Nyssa, ci o completeaza.

Sfantul Vasile vede binele si raul savarsit de Adam in faptul  ca mancand din acel pom a savarsit pe de o parte un act de neascultare, pe de alta a fost dus la cunostinta goliciunii, deci a rusinii. Invers ca la Sfantul Grigorie, daca inceputul e rau, sfarsitul e bun. Mai bine zis, dupa sfarsitul rau, sau spre intampinrea lui, se naste in oameni cainta. In cazul lui Adam, prin mancare s-a nascut in el ideea sa-si pregateasca imbracaminte ca sa se infraneze de la pornirile trupesti.

In general, ispita sarpelui a trezit pe primii oameni la lupta de aparare impotriva ispitelor lui, la lupta pentru biruirea Satanei. Dumnezeu insusi a pus in om pornirea aceasta de lupta impotriva Satanei. Aceasta pornire va duce la infrangerea Satanei in Fiul Omului, Hristos. In Aceasta este ultimul sfarsit al luptei. "Dusmanie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei; Aceasta iti va zdrobi capul, iar tu Ii vei impunge calcaiul" (Fac. 3, 15).

Chiar frumusetea pomului a fost pentru oameni un prilej de a lupta cu ispitele lui. Desigur, omul nu va putea birui singur asupra raului introdus in el. Dar nici raul nu va desfiinta cu totul binele din el. Omul va ramane intr-o stare ambivalenta. Accentuand asupra luptei in favoarea binelui din sine, Sfantul Vasile cel Mare zice: "De aceea s-a sadit un pom purtator de fructe frumoase, pentru ca, in retinerea de la dulceata, care arata prin infranare binele, sa ne invrednicim cu dreptate de cununile rabdarii. Caci mancarii i-a urmat nu numai neascultarea, ci si cunostinta goliciunii".

Dupa interpretarile Sfintilor Parinti, cunostinta binelui si raului, dobandita din imbinarea intre activitatea simturilor si aspectul sensibil al lumii, consta intr-o cunoastere a pasiunilor nascute in om, iar dupa interpretarea speciala a Sfantului Vasile, si in lupta impotriva acestor pasiuni. In general, din interpretarea patristica rezulta ca omul prin cadere s-a ales cu cunostinta raului in sine, dar n-a fost cu totul coplesit de el; ci a pastrat si o opozitie impotriva lui, fara sa reuseasca insa sa duca la capatul biruitor acesta lupta.

Sursa: Teologia dogmatica ortodoxa, vol I, Preot. Prof. Dumitru Staniloae

Extrase din conferinta Mitropolitului Hierotheos Vlachos, de la Iasi

PRIMA PARTE: TEOLOGIA IN ACCEPTIUNEA PARINTELUI IOANNIS ROMANIDIS

[...] In prologul Dogmaticii sale parintele [Ioannis Romanidis] se refera la dogmatologii din Grecia, iar apoi scrie: “dintre dogmatologii care nu sunt greci, cei mai buni calauzitori in teologia patrisica sunt profesorul rus Gheorghe Florovsky si parintele profesor roman Dumitru Staniloae”. De ce am spus asta, pentru ca amandoi acesti teologi leaga teologia de experienta, de traire, si desigur leaga teologia de rugaciune, pentru ca in esenta aceasta este teologia. Nu a apucat sa-si definitiveze dogmatica, dar eu am facut lucrarea pe care el insusi ar fi vrut s-o faca. Am gasit foarte multe inregistrari cu lectiile si cuvantarile lui de la universitate, le-am transcris (in jur de patru volume, vreo doua mii de pagini), si din aceste materiale am preluat fragmentele de care aveam nevoie, le-am sintetizat si am scris aceasta dogmatica.

Dogma o folosim ca medicament ca sa ajungem la acea traire. Parintele Gheorghe Florovsky, precum si parintele Ioannis Romanidis spuneau ca dogmele se aseamana cu carbunii. Aprindem carbunii, acestia dau foc, caldura, ne luminam si ne incalzim. La fel si dogmele trebuie sa ne conduca la rugaciune, la luminare si la vederea lui Dumnezeu. Dogmele fara rugaciune sunt la fel ca niste carbuni neaprinsi.

Va voi spune in continuare in cuvinte putine cele zece puncte centrale ale invataturii parintelui Ioannis Romanidis.

Primul punct este acela ca Dumnezeul Bisericii Ortodoxe este Dumnezeul revelatiei, adica Dumnezeu S-a descoperit pe Sine sfintilor.

Aceasta descoperire, aceasta revelatie este vederea lui Dumnezeu. Sfintii Il vad pe Dumnezeu in lumina asemenea celor trei ucenici care l-au vazut pe Hristos pe muntele Taborului in lumina. Si nu numai ca vad lumina, ci traiesc in lumina. In acel moment al vederii lui Dumnezeu, sfantul, indumnezeitul, este mai presus de sensuri si de cuvinte. Atunci aude cuvinte necreate cu intelesuri necreate. Necreat, nezidit este ceva care nu are inceput si nu are sfarsit. In continuare profetul, sfantul reda aceasta experienta in cuvinte si intelesuri create. Prin urmare dogmele isi au rostul in a calauzi pe credincios la aceasta vedere a lui Dumnezeu si, pe de alta parte, ca sa-i combata pe eretici.

Al doilea punct. Dumnezeu atunci cand se descopera in lumina este un Dumnezeu in trei straluciri, trei lumini.

Sfantul Apostol Filip ii spune la un moment dat lui Hristos: “Doamne, arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns”. Hristos i-a raspuns: “De-atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut Filipe? Cine ma vede pe Mine, Il vede pe Tatal”. Prin urmare, oamenii vad o dumnezeire in trei straluciri. Asta nu inseamna ca vad aceasta dumnezeire in afara lor, ci participa la Dumnezeu, se impartasesc de Dumnezeu, adica se impartasesc de slava lui Dumnezeu, de lumina necreata. Inteleg ca nu pot sa vada izvorul din care provine aceasta lumina, asa ca au numit ceea ce vedeau energie, lucrare, si ceea ce nu vedeau esenta, fire, si au spus ca participam la energiile lui Dumnezeu, dar nu putem participa la esenta lui Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu este esenta si energii, Parintii nu l-au inteles in mod filosofic, rational, ci au inteles acest lucru din propria lor traire. Este un fapt empiric si nu rational.

Al treilea punct este faptul ca Dumnezeul Treimic se arata incepand din Vechiul Testament, nu doar din Noul Testament.

Toate aratarile lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt teofanii ale Cuvantului neintrupat, care este numit si Ingerul Marelui Sfat de catre Profetul Isaia. Avem prin urmare Cuvantul neintrupat care se numeste Yahve, este cel care se reveleaza, se descopera, este si Dumnezeul care se numeste Elohim, Cel ascuns, tainic. Exista si Duhul Domnului. O dumnezeire in trei straluciri: Yahve, Elohim si Duhul Domnului. In Noul Testament Yahve se intrupeaza si ni-L descopera pe Tatal si pe Duhul Domnului.

Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament este faptul ca in Vechiul Testament avem teofanii, aratari ale Cuvantului neintrupat, iar in Noul Testament avem teofanii ale Cuvantului intrupat. In Noul Testament stim ca este vorba de Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Prin Hristos Il cunoastem pe Tatal fara sa-L vedem. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca sfintii vad lumina ca o dumnezeire in trei straluciri, prin lumina, adica prin Hristos, in Hristos Il vad pe Dumnezeu Tatal ca lumina si-L vad aflandu-se in lumina, adica aflandu-se in Duhul Sfant. Propozitia este prin lumina, lumina, in lumina.

Al patrulea punct al invataturii Parintelui Ioannis Romanidis este ca Dumnezeul Treimic a creat prin Hristos intreaga lume, care are ca cea mai inalta, desavarsita faptura pe om.

Dumnezeu este nezidit, necreat, cata vreme lumea si omul sunt create. Adam si Eva inainte de cadere aveau suflet, trup, dar aveau si harul lui Dumnezeu. Aveau o comuniune personala cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce inseamna ca aveau partasie, comunicare si relatii cu Dumnezeu, traiau in lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevarat. Adica este omul care are suflet, trup si harul Duhului Sfant. Omul nu este trihotomic, este dihotomic, pentru ca are suflet si trup, dar are harul Duhului Sfant in suflet si in trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care traieste in Lumina. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Parintii, prin trairea si experienta pe care o aveau, erau in stare sa talcuiasca cum traiau Adam si Eva in Rai. Intr-adevar, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca acest cuplu, in Paradis, traia ca ingerii.

Al cincilea cuvant este ca aceasta cadere a omului nu este o cadere juridica (adica faptul ca nu au tinut o anume porunca), ci este pierderea harului lui Dumnezeu.

Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani, scrie ca toti pacatosii s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, caderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovniceasca. Dupa pacat, omul a ramas cu trup si suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfant. Acesta in esenta este pacatul stramosesc. Mai intai moartea duhovniceasca, dupa care a urmat si moartea pamanteasca. Mostenirea pacatului stramosesc nu sunt vinovatiile de care vorbeste Fericitul Augustin, ci faptul ca prin cadere a intrat in om stricaciunea si aceasta se transmite din generatie in generatie la nasterea fiecarui copil.

Omul firesc avea in suflet doua lucrari, doua energii: una era logica, ratiunea; si cealalta era nous-ul, mintea, adica lucrarea rationala si lucrarea noetica/ intelegatoare a mintii. Prin lucrarea noetica vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin lucrarea rationala descriau aceasta traire a slavei lui Dumnezeu. Prin cadere s-a intunecat aceasta lucrare noetica, lucrarea mintii, nu insa lucrarea rationala, si au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca nous-ul, acesti ochi ai mintii s-au intunecat.

Profetii, in Vechiul Testament, s-au nevoit, s-au luptat si si-au curatit ochii mintii (nous-ul), dar nu puteau sa biruiasca moartea, de aceea si coborau in Iad. Problema, cheia, este cum se vor lumina ochii mintii – nous-ul – si cum se va delimita de aceasta stapanire a logicii. Pentru ca, asa cum spunea Parintele Ioannis Romanidis, prin cadere logica a acoperit nous-ul, ochii mintii. Profetul Moise a urcat pe Muntele Sinaiului si a vazut cu ochii mintii slava lui Dumnezeu. Si apoi cu partea rationala, logica, a redat aceasta traire. Insa a mers in Iad pentru ca nu putea sa biruiasca moartea. Biruirea mortii s-a realizat prin intruparea lui Hristos.

Avem, astfel, al saselea punct in care ni se explica cum vine Hristos, Isi asuma stricaciunea omului si biruieste moartea, ca sa biruiasca si pacatul si pe diavol, si sa-l readuca pe om la starea de dinainte de cadere si sa-l ridice inca mai sus.

Hristos a invatat in pilde, a savarsit minuni, iar pe unii dintre ucenici i-a luat pe Muntele Taborului ca sa le arate slava Sa. A vrut sa arate ca mai intai trebuie sa ascultam invatatura Sa, sa o aplicam ca sa putem vedea minuni, dar scopul cel mai inalt e sa urcam pe Munte ca sa vedem slava Sa. Acesta este cel mai profund scop al vietii duhovnicesti. Si sa biruim mai intai moartea duhovniceasca pentru ca apoi sa biruim moartea trupeasca.

Al saptelea punct este acela ca lucrarea de mantuire se face inlauntrul Bisericii.

Biserica exista si in Vechiul Testament prin comuniunea prorocilor cu Cuvantul neintrupat. Dar era o biserica duhovniceasca. Prin intrupare, Biserica devine si trupeasca, devenim madulare ale Trupului lui Hristos. In ziua Cincizecimii apostolii au primit Duhul Sfant si au aflat tot adevarul. Hristos le-a spus:. “Va voi trimite pe Duhul Sfant care va va invata tot Adevarul”. Preotul, atunci cand face Proscomidia spune “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se imparte si nu se desparte”.

In Biserica, prin Sfantul Botez si Sfanta Mirungere, omul devine biserica Duhului Sfant. Ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca inlauntrul existentei sale, in inima sa, se activeaza aceasata lucrare noetica a mintii si se ajunge la rugaciunea neincetata. Trupul omului este o biserica. Dupa cum Biserica are in adanc, in spate Altarul si Sfanta Masa, la fel si in adancul inimii omul are un Altar, o Sfanta Masa, unde se savarseste Sfanta Liturghie. Si acolo se savarseste o Liturghie launtrica neintrerupta. Prin urmare, pe de o parte, omul se intoarce la starea de dinainte de cadere, dar urca si mai sus pentru ca in inima sa se savarseste neintrerupt o Dumnezeiasca Liturghie. Exista o rugaciune care se face prin cuvant, logica si exista o rugaciune noetica, intelegatoare a mintii, care se face in inima. Cand omul ajunge la aceasta stare inseamna ca a ajuns la vindecare. Trebuie ca omul sa ajunga in starea de a avea inlauntrul sau dragostea de Dumnezeu. De aceea Parintii Biserici si Parintele Ioannis Romanidis citand pe Parintii Bisericii spun ca exista trei trepte ale vietii duhovnicesti: curatirea mintii, curatirea inimii si indumnezeirea. Dupa cum avem si in impartirea unei biserici: exista pronaosul – starea de curatie a mintii -, naosul – luminarea – si Sfantul Altar, care reprezinta stadiul de indumnezeire.

Spunea, de asemenea, Parintele Ioannis Romanidis, tocmai pentru ca era un teolog cu viata ascetica, un teolog nevoitor, spunea ca Biserica poate fi vazuta din doua perspective: una pozitiva si alta negativa. Aspectul pozitiv este hristologia, care ne arata Cine este Hristos. Aspectul negativ presupune sa intelegem cine este diavolul si cum putem sa ne luptam cu el. Pe masura ce omul invata cum sa se lupte cu diavolul si se nevoieste in aceasta lupta, in aceeasi masura atinge si cunoasterea lui Hristos si intelege aspectul pozitiv al Bisericii. De aceea omul, de-a lungul intregii sale vieti, trebuie sa se lupte cu diavolul si astfel ajunge sa Il cunoasca pe Hristos.

Este foarte important sa intelegem ca harul lui Dumnezeu patrunde inlauntrul omului, inlauntrul inimii sale, are loc o intrepatrundere, o amestecare a Harului cu omul. Cata vreme diavolul il lupta pe om din afara, el ramane in afara si de aceea se spune ca Sfintii il cunosc pe diavol tocmai prin aceasta despartire pe care o pune.

Viata noastra in Biserica are un parcurs de la starea de rob la cea de naimit pana la cea de fiu al lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca erezia presupune refuzul de a urma metoda, de a urma calea aceasta de indumnezeire a omului. Sa ne gandim ca fiecare stiinta are o metoda a sa bine stabilita, daca nu urmezi aceasta metoda nu ajungi la rezultatul dorit. Calea Bisericii este curatirea, luminarea si indumnezeirea. Atunci cand omul refuza sa urmeze aceasta cale ajunge sa rationeze despre Dumnezeu. Si in acest rationament intra logica lui cazuta si inchipuirea, si de aceea se ajunge la erezie. Si spunea ca oamenii ajung eretici atunci cand nu au profeti, proroci care sa ii invete drumul catre Dumnezeu.

Al optulea punct arata ca viata eshatologica nu este viata de dupa moarte si de dupa A Doua Venire, ci este viata intru Hristos.

Multi spun ca vom trai zilele din urma, eshatologia, dupa a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta este o greseala. In Apocalipsa se spune ca Hristos este primul si ultimul. In Hristos, prin intrupare, sfarsitul istoriei – eshatologia a intrat in istorie. Astfel, prin Hristos, Imparatia lui Dumnezeu a intrat in istorie si oamenii pot deveni partasi ai acestei Imparatii a lui Dumnezeu. Astfel, sfintii care au vederea lui Dumnezeu Il vad pe Hristos si au ajuns la eshaton, au ajuns la sfarsit. Aceasta se numeste Prima Inviere. Iar a Doua Inviere va fi la a Doua Venire, cand toate trupurile vor invia. Sfintii vad lumina necreata prin indumnezeire, fiind indumnezeiti. Este ceea ce cantam in Doxologie –“in Lumina Ta vom vedea Lumina”. Traim, deci, in lumina Duhului Sfant si astfel vom vedea Lumina.

Punctul al noualea: Raiul si iadul exista din perspectiva omului, nu din perspectiva lui Dumnezeu.

Nu Dumnezeu a creat Raiul si Iadul, Dumnezeu este Lumina si lumineaza intreaga lume. Lumina necreata are doua insusiri: si lumineaza, si arde. Unii sunt luminati, altii ard. Astfel, Dumnezeu se impartaseste ca Lumina necreata si cei care nu sunt capabili sa-L primeasca se ard. Daca cineva are ochi bolnavi care nu sunt capabili sa vada lumina, atunci se ard. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Hristos, vorbind despre iad, uneori il numeste intuneric, iar alteori foc. Insa acolo unde exista intuneric nu este foc. Acolo unde este foc nu exista intuneric. Ceea ce inseamna ca Iadul nu este nici intuneric, nici foc asa cum le intelegem noi. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii, si pe drepti si pe pacatosi si le trimite harul Sau. Cei care s-au vindecat in aceasta viata vor primi harul lui Dumnezeu ca lumina. Cei care nu s-au vindecat nu vor trai harul ca lumina, ci ca foc. De aceea, focul Iadului nu este creat, este necreat. Acest lucru este foarte bine reprezentat in iconografie, in reprezentarile Judecatii de Apoi. Din acelasi tron al lui Dumnezeu iese si lumina care nu se stinge si focul care arde. Din tronul lui Hristos izvoraste acest rau foc, care ii arde pe pacatosi, ceea ce inseamna ca este un foc necreat.

De aceea in Biserica toti trebuie sa ne luptam, sa ne nevoim, sa ne vindecam ca sa putem sa primim harul lui Dumnezeu ca lumina, nu ca foc. Acest lucru se realizeaza cu Dumnezeiasca Impartasanie. Cei care se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca lumina, cei care nu se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca foc.

Sfintii, in Imparatia lui Dumnezeu nu vor cunoaste o stare statica, de beatitudine cum este descrisa la Fer. Augustin, ci vor cunoaste o inaintare continua in Imparatia lui Dumnezeu. Va exista o miscare continua, cata vreme pacatosii se vor impietri si nu vor cunoaste aceasta inaintare si cunoastere in lumina lui Dumnezeu.

Al zecelea punct: Parintele Ioannis Romanidis spunea ca prin intruparea Sa, Dumnezeu a intrat in istorie.

Biserica traieste in istorie si o sfinteste, istoria nu se va incheia niciodata, ci se va transfigura. Sunt unii care sustin ca dupa A Doua Venire, se va incheia istoiria, ceea ce este eronat. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca istoria nu se va incheia, ci se va transfigura. Sfintii aveau aceasta traire si foloseau elemente ale mediului cultural, ale epocii ca sa o exprime, fie prin scrieri, fie prin versuri. Au preluat elemente din cultura ebraica, din cea elenista si din cea romana. Si au preluat aceste elemente doar ca sa exprime Revelatia, nu ca sa conceapa o noua invatatura. La fel si Biserica, ea creeaza cultura, dar nu este cultura. Scopul Bisericii este sa il conduca pe om la cuvinte necreate, nezidite si la intelesuri necreate. Insa aceasta traire se exprima, se reda prin elementele culturii, epocii respective.

In primul mileniu exista o traditie unitara a Bisericii, atat in Rasarit, cat si in Apus. Dar incet incet s-a creat teologia scolastica care a a dat prioritate nu atat nous-ului – ochilor mintii, cat ratiunii. Au abandonat aceasta metoda de cunoastere a lui Dumenzeu care este curatirea, luminarea si indumnezeirea, adica au inlaturat isihasmul ortodox. Si s-au limitat la rationamente despre Dumnezeu. Si asa au ajuns la multe erezii. Apoi au aparut protestantii care, la randul lor, au refuzat, s-au indepartat de tot ce inseamna traditie scolastica si au ajuns la un soi de moralism.

Astfel, in Occident avem scolastica catolicilor si moralismul protestantilor. Traditia Ortodoxa se intemeiaza pe isihasm, care este calea de cunoastere a lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca daca un student la Medicina nu invata corect metoda de a face o operatie, va omori pe oameni. De asemenea, si astronomul, daca, ca sa vada astrele, trebuie sa foloseasca telescopul. Daca foloseste microscopul ca sa vada astrele nu va vedea nimic, pentru ca microscopul trebuie sa vada microbii, nu astrele. De aceea are un mare rol metoda de a ajunge la teologie.

Sursa, si integral la:

CONFERINTA DE LA IASI A IPS HIEROTHEOS VLACHOS despre viata si teologia parintelui Ioannis Romanidis (VIDEO SI TEXT) – prima parte

***

A DOUA PARTE: INTREBARI SI RASPUNSURI

- Care este legatura dintre minte-nous si inima? Ce inseamna intoarcerea mintii in inima, si care este diferenta dintre minte-nous si ratiune?

- Dupa cum spun Sfintii Parinti, si de fapt am gasit-o la Sfantul Maxim Marturistorul si la Sfantul Ioan Damaschin, deci, spun acestia ca Dumnezeu a creat sufletul omului sa aibe cele doua aspecte, si anume: partea noetica – “ochii mintii”, si partea logica. Deci sufletul este foarte strans legat de trup, si nous-ul, asa il voi numi de aici inainte, trebuie sa fie foarte strans legat cu inima. Deci logica tine de creier. Cand Parintii vorbesc de rugaciunea inimii, vorbesc de partea aceasta noetica - ochii mintii care sunt coborati foarte adanc in ceea ce inseamna organ trupesc al omului, adica in inima. Cei care au rugaciunea inimii isi dau seama ca aici, in acest organ fizic, se intampla ceva, si sunt la locul de munca sau in alta parte si inima lucreaza, deci isi dau seama ca aici, se petrece ceva in interiorul ei. In cazul preotului aceasta poate sa faca rugaciune, isi savarseste slujba, spune cu partea logica rugaciunile, insa in acelasi timp simte cu inima ceea ce spune, totul se petrece in interior.

Va amintiti de Hristos care s-a alaturat celor doi apostoli ce se indreptau spre Emaus? Mergeau pe drum si Hristos le vorbea. Si le mentiona lucruri din Scriptura si acestia, dupa aceea, spuneau: “Oare nu ardea in noi inima noastra cand Acesta ne vorbea?” Acest lucru nu se intampla intr-o anumita manastire sau intr-un schit, ci erau pe drum, calatoreau. Aceasta este experienta Bisericii si a Sfintilor nostri. Nu este extazul filozofilor stoici sau al Pithiei, cunoscuta, care era in extaz si atunci prevedea viitorul. Calugarii si mirenii care sunt in lume au aceasta rugaciune in inima si ii vezi mergand, lucrand, facand diferite lucruri.

Sfantul Grigorie Palama spune ca aceasta energie noetica este foarte adanca, pentru ca, de exemplu, soferul cu logica lui urmareste drumul, insa partea aceasta, cea adanca a mintii, are rugaciunea in inima.

Cand eram tanar l-am intrebat pe Cuviosul Paisie Aghioritul:

“Parinte Paisie, cum se distinge partea logica de partea noetica – de ochii mintii, de partea profunda a sufletului?“. Si a intrebat: “ai adunat vreodata struguri pe care sa-i strivesti pentru a-i face vin?“. Si am spus: “Sigur ca da!“. Si a spus: “Atunci cand se aduna struguri si sunt pusi in butoiul respectiv… – vorbim despre spatiul sentimentelor si anume, al lucrurilor pe care le vedem, le auzim, si toate acestea intra in mintea noastra. Dupa aceea, din toate acestea, va rezulta vinul, care este mai curat decat strugurii. Aceasta este logica. Si de acolo, din vin, mai facem o transformare si ajungem la tuica, care este un alcool mai curat… si acesta este nous-ul partea cea mai adanca din suflet“.

Nu este un exemplu frumos?

Aceasta este teologia empirica, practica. Se pare ca omul este plasmuit ca sa aiba minte curata.

*

- Cineva doreste sa ne vorbeasca Parintele Mitropolit despre invatatura Parintelui Ioannis Romanidis referitoare la Taina Crucii, si o leg de o intrebare a unei alte persoane, care suna asa: La care cruce se refera Domnul Hristos cand spune: “Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze”, avand in vedere faptul ca nu avusese loc jertfa Sa pe Cruce, iar crucea in acceptiunea contemporanilor si deci a ascultatorilor Sai, era obiect de ocara, si bineinteles stare de ocara.

[...]

Sfantul Grigorie Palama intr-o omilie de-a sa spunea ca Taina Crucii lui Hristos a fost traita chiar si de profetii Vechiului Testament. Prin cruce a venit osandirea pacatului. Cand Dumnezeu S-a adresat lui Avram si i-a zis: “Iesi din casa ta si din familia ta si iti voi arata calea pe care trebuie sa mergi“, si si-a parasit casa, si familia, si a pornit acolo unde i-a spus Dumnezeu, vorbim aici despre asumarea crucii. Atunci cand s-a aratat in rugul care ardea si nu se mistuia, si a auzit vocea: “Scoate-ti incaltamintea si urca acolo unde ti se spune” e vorba de o cruce care i s-a oferit atunci lui Moise prin descaltarea de incaltaminte.

Trairea crucii este purificare de patimi. Dupa cum S-a rastignit Hristos, asa si noi ne rastignim patimilor, nu mai aplicam patimile in viata noastra. Si apoi, ajungem la luminare, cand vorbim despre rugaciunea cea adanca, cea curata, care este o pregustare a Imparatiei. In acesta perspectiva putem vorbi despre o participare la Crucea si Invierea Domnului. Nu doar sa purtam o cruce, este si aceasta o binecuvantare de la Dumnezeu si o marturisire a credintei noastre, insa partea esentiala este: cum ne vom curati de patimi? Ce inseamna acest lucru: curatirea de patimi? Nu sa scoatem patimile din noi, ci sa le transformam.

Adica in noi, Dumnezeu a sadit dragostea. Dragostea este o energie a sufletului sadita in noi de Dumnezeu. Fara dragoste nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu. Noi, aceasta dragoste o transformam in dragoste de sine, in loc sa-l iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru, iubim eul nostru. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca iubirea de sine este iubirea irationala a eului nostru. Tamaduirea de filautie, adica terapia acestei patimi, a iubirii de sine, este tocmai a o pune in aplicare fata de Dumnezeu si fata de aproapele nostru. Atunci cand uneori ii iubim pe ceilalti putem sa aplicam iubirea de sine, asteptand ceva de la ei, adica nu o facem dezinteresat. Aceasta dragoste interesata trebuie sa se sublimeze si sa se transforme in dragoste lipsita de interes. Aceasta este terapia, vindecarea, si aceasta se face prin Sfintele Taine si prin asceza. Aceasta este trairea, participarea la Taina Crucii si a Invierii Domnului.

*

- Sunt mai multe intrebari legate de Sfanta Impartasanie. Pe de o parte sunteti rugat sa vorbit despre cum sa ne pregatim, ce inseamna pregatirea pentru Sfanta Impartasanie, despre impartasia cu nevrednicie. Si sesizez doua tipuri de intrebari. Pe de o parte: ce parere aveti despre deasa impartasire, fara post, fara spovedanie, cantitativa si automata, fara o lucrare interioara? Pe de alta parte, cineva intreaba daca omul poate lucra curatirea inimii fara Sfanta Impartasanie. Cat de deasa ar trebuie sa fie aceasta? Si in aceasta privinta este solicitata si parerea Parintelui Mitropolit.

- Va voi mentiona cateva puncte. Mai intai de toate Parintele Ioannis Romanidis, si acest lucru il vedem si in Tradita noastra, zice ca atunci cand ne impartasim, ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului. Daca suntem pregatiti corespunzator, Sfanta Impartasanie devine lumina, daca nu suntem pregatiti devine foc. Are legatura cu ceea ce v-am spus mai inainte, [in legatura] cu Taina Crucii, si anume: cele trei etape: de curatire, de iluminare si de vedere a lui Dumnezeu.

Fara Hristos nimeni nu poate sa lupte in viata duhovniceaca. Deci Hristos este curatirea celor care se curata. Prin Hristos se purifica inima in aceasta lupta duhovniceasca. Hristos lumineaza sufletul nostru si Acesta ne indumnezeieste. Vedeti ca Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza cuvintele spuse de preot: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!“. Zice:

Cei care sunt in starea de rob, dar totusi lucreaza, sunt in lucrare, sa se apropie cu frica de Dumnezeu - aceasta prima data. Apoi, cu credinta - sunt cei care sunt in starea de naimiti – cum se spunea mai inainte, de platiti, adica cei care lucreaza pentru a primi [plata n.n.]. Apoi cu dragoste, si anume aceasta este starea fiului, care este starea fireasca.

Parintele Ioannis Romanidis spunea: “bineinteles ca in centrul tuturora este Sfanta Impartasanie, dar nu este singurul centru al vietii duhovniesti; si rugaciunea este, si citirea Sfintelor Scripturi“. De exemplu la Sfanta Liturghie ne rugam, ascultam Apostolul, Evanghelia, predica, si ne impartasim. Deci trebuie sa fie o impreuna lucrare intre cele trei elemente.

In ceea ce priveste deasa impartasanie. Consider ca intotdeauna trebuie sa pastram calea de mijloc. Nici o indepartare foarte mare de Sfanta Impartasanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci cand nu suntem in stare, si in nevrednicia de a ne impartasi. Duhovnicul este cel care randuieste aspectele acestea. Parintii filocalici vorbesc despre deasa impartasanie, dar pentru fiecare in parte. Si anume, pentru cineva des inseamna o data pe an, pentru ca nu este in starea duhovniceasca de a se impartasi. Foarte des ar putea fi pentru cineva o data la… cinci ani, daca a facut ceva care-l impiedica sa se impartaseasca, sau pentru altcineva ar putea fi o data pe saptamana, sau pe luna, sau poate zilnic. Acest lucru depinde de progresul sau duhovnicesc.

Acest lucru nu are neaparat legatura cu cat postim, pentru ca cineva poate sa fie bolnav si sa nu posteasca. Postul este un mijloc al Bisericii pentru curatire, deci, pentru a se impartasi cineva trebuie sa observam lupta pe care o face sa se impartaseasca, [si] depinde foarte mult de cat traieste Taina Crucii lui Hristos.

Cand eram mic domnea aceasta conceptie: de doua ori pe an ne impartasim. Si auzeam pe duhovnici: “Nu, trebuie sa ne impartasim des“, fara insa sa puna problema pregatirii si a pocaintei. Deci parintii filocalici din sec. XVIII vorbeau despre deasa impartasanie, dar si despre isihasm! Acuma este conceptia in Grecia: toti sa ne impartasim. Si preotul zice: “Doamne, multi crestini s-au impartasit astazi. Slava Domnului!“. Dar faptul ca Sfanta Impartasanie e luata cu nevrednicie nu prea este mentionat. Spune Sfantul Apostol Pavel: "Pentru ca nu va pocaiti si va impartasiti cu nevrednicie, foarte multi dintre voi au si murit". In America, odata, am auzit pe preot zicand: “Acuma, ca ati venit, cu totii, sa va impartasiti“. Si s-au impartasit unii americani si au zis: “foarte frumos! foarte dragut!“.

Consider ca ar trebui sa fim foarte atenti sa nu cadem in extreme. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca indiferent in ce extrema ai cazut este acelasi lucru. In anii ’60, cand am fost ca student in Muntele Athos exista aceasta problema. Exista o manastire unde se spunea: “nu va veti impartasiti prea des, o data la o luna, o data la doua luni”. Si se duceau tinerii sa devina calugari si li se spunea: “nu va veti impartasi“. Si intrebau: “De ce? M-am facut calugar. Am devenit calugar pentru a ma uni cu Hristos si sa ma impartasesc cu pocainta. De ce ma lipsiti de Hristos, din moment ce exista ascultare, pocainta, spovedanie?” Si s-a dat o lupta puternica intre anii ’60-’70 pentru a se impartasi calugarii acolo, o data pe saptamna. Deci este posibil ca cineva sa fie monah, sa se roage, si sa nu i se permita sa se impartaseasca?

Sfantul Grigorie de Nyssa spune foarte frumos: “Cand un duhovnic lasa pe cineva care nu este vrednic sa se impartaseasca este un pacat. La fel, pacat este si atunci cand opresti pe cineva pregatit sa se impartaseasca“.

A te impartasi, de fapt, este o problema de dragoste: il iubesc pe Dumnezeu si vreau sa ma impartasesc. Trebuie ca dragostea sa fie la un asa nivel, incat sa ne unim cu aceasta dragoste, si trupul nostru sa reziste la acest mare har care ni se daruieste.

Spune un duhovnic ca exista oameni care traiesc pana la un moment dat in afara bisericii intra in biserica, si deodata vor sa se impartaseasca foarte des. Adica inima lor, sufletul, au o dorinta, o sete de a se impartasi foarte des. Trupul insa a fost invatat in diferiti ani sa traiasca oarecum altfel. Deci este valabil ceea ce a spus Mantuitorul: “ca sufletul este sarguitor dar trupul nepuntincios“. De aceea, uneori se creeaza o problema, deoarece sufletul doreste lucruri mai mari decat poate sa duca trupul, si de aceea nu se creeaza acel echilibru intre cele doua. Deci trebuie intr-un anumit fel cele doua parti, trupul si sufletul sa fie puse pe aceeasi [lungime de] unda. Nu se poate impartasi si a doua zi sa inceapa aceleasi pacate. Insa aceasta este un lucru de discernamant.

Deci nu trebuie sa spui: bine, haideti, este un obicei bun, se poate face, dar nici o impartasanie foarte rara nu este buna. Eu sfatuiesc sa aibe foarte multa atentie atunci cand se impartaseste cineva, si sa aibe constiinta a ceea ce face, decat se impartasesca fara sa-si dea seama de ceea ce face.

[...]

*

- Curatirea si luminarea, nu sunt oare procese ciclice? Ca sa ma curatesc am nevoie de luminare, ca sa vad ce trebuie sa ma curatesc, si tot asa.

- Si cum de rezista inima, care e materie, la o lucrare atat de puternica precum este rugaciunea adanca?

- Si aici, cu insistenta, asupra laicilor din lume care pot sa faca aceasta lucrare, si cei care nu o fac, ce sansa de mantuire au, cei care nu ajung la rugaciunea neincetata sau la vederea lui Dumnezeu?

- Voi vorbi pe scurt. Zicem curatire, luminare, vedere a lui Dumnezeu. Purificarea, curatirea de patimi este scoala primara, luminarea este invatamantul secundar, si vederea lui Dumnezeu este deja facultatea; dar nu sunt niste etape prin care treci si s-a incheiat, nu se poate mai sus. Intrucat din tineretile sale mintea omului este aplecata spre rau, si am invatat foarte mult sa punem in aplicare logica si inchipuirea inca din frageda varsta si am invatat sa traim mai mult pe baza simturilor, nu este foarte usor ca cineva sa se curete si apoi sa treaca la iluminare. Deci se poate ca omul sa se intoarca de unde a plecat.

Se arata foarte clar in canoanele Bisericii ca pe atunci credinciosii erau avansati duhovniceste, la un anumit nivel, insa pacatul pe care-l faceau ii putea determina sa fie trimisi in ceata catehumenilor; si episcopul era cel care isi dadea seama de pocainta celui cazut si il lasa sa participe la Liturghia celor Credinciosi. Deci nu sunt nistre stadii, niste etape, ci sunt niste grade. Si cand cineva ajunge la vederea lui Dumnezeu, nu poate sa-L vada permanent. Poate cadea la nivelul de rugaciune [?!], dar este un martiriu pentru el, dupa cum vedem la Sfantul Siluan Athonitul si la Parintele Sofronie. Stiti ce inseamna ca cineva sa cunoasca marea dragoste a lui Dumnezeu si apoi sa se intoarca la un stadiu anterior, cand trebuie sa manance, cand trebuie sa traiasca impreuna cu toti ceilalti?!

In ceea ce priveste rugaciunea inimii, am facut anumite experimente in legatura cu acest subiect, pentru ca atunci cand cineva are o teorie asupra unui lucru trebuie sa o experimenteze. Am spus unei fetite de patru ani: “In fiecare seara vei face rugaciunea mintii, de 20-30 de ori, inainte de a adormi: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine…“. Cand a mai crescut, era de cinci ani, i-am spus: “Cand vei merge de acasa spre gradinita, mintea ta sa lucreze: Doamne Iisuse Hristoase…“. Cand dupa un timp am intalnit-o, am intrebat-o: “Spui rugaciunea dupa cum ti-am spus eu?“. Mi-a zis: “Zic rugaciunea, dar mi se intampla ceva si nu stiu ce este!“. “Ce ti se intampla?“. “Inainte de a o spune o aud in interiorul meu, rugaciunea curge de la sine. Aud in adancul inimii mele: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu…“.

Deci nu este partea trupeasca a inimii, fizica. De aceea Parintele Sofronie vorbeste despre inima duhovniceasca. Si Sfintii Parintii cand se refera la inima duhovniceasca, la ce se refera de fapt? Platon spunea ca sufletul omului se imparte in trei: in partea rationala, in partea care doreste, si in partea care se manie. Sfintii Parinti au acceptat acest lucru, si au spus: in partea logica sunt gandurile, in partea de a dori sunt de fapt dorintele pe care le are fiecare, si in partea celalalta, a treia, mania este o energie, o putere, pe care o ai in interiorul tau. Deci este numita partea pasiva a sufletului partea legata de manie si dorinta. De aceea se zice partea rationala, logica, si partea pasiva, care contine pe celelalte doua. Cand se refera la inima, se refera de fapt la cele doua, si anume la partea care doreste si la partea care se manie. Inima are eros, are o dragoste nemarginita fata de Dumnezeu, si partea manioasa este de fapt energia, puterea care iti da un avant catre Dumnezeu. Acest lucru caracterizeaza pe toti oamenii.

Cand Hristos spune: “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” nu a spus acest lucru doar pentru calugari – nici nu existau calugari pe atunci; a spus-o pentru toti oamenii. Am intalnit oameni in lume care aveau rugaciunea inimii, pe cand unii calugari nici nu auzisera de ea. Spunea Parintele Sofronie: “Cand cineva are o durere, il doare pentru cineva anume (mama are o durere anume pentru copilul sau) si spune cu durere: “Doamne, te rog, copilul meu…”, atunci rugaciunea se uneste cu durerea si aceasta este rugaciunea din inima, foarte puternica“.

In acest fel se intampla si cu cel care intampina anumite probleme: nu este iubit sau altceva de felul acesta. Aceasta este rugaciunea curata si nu cea pe care o facem in mod formal la chilie.

Parintele Paisie Aghioritul a avut candva o vedenie. A vazut cum [cineva] lua oseminte din Muntele Athos si le arunca in afara, in lume, si pe urma l-a vazut cum aduce oseminte din lume in Munte Athos. Stiti ce inseamna acest lucru? Ati auzit de parintele Gheorghe Metallinos? Ati auzit de el! Si eu, si acesta il iubim foarte mult pe Parintele Ioannis Romanidis. Este preot, casatorit, profesor si decan al Facultatii de Teologie din Atena, cu sotie si copii, si vorbeste permanent despre rugaciunea curata a inimii, dupa cum si Parintele Dumitru Staniloae. Eu l-am vazut pe Parintele Staniloae vorbind despre rugaciunea inimii si plangand. Si era casatorit. Si vad pe unii ca zic: ce sunt aceste lucruri afirmate de Mitropolitul de Nafpaktos si de Parintele Gheorghe Metallinos? Acestia nu accepta isihasmul si traditia Bisericii…

Ma bucur ca astazi ati fost alaturi de mine. Ati vazut, la avioanele care zboara, ce se spune? “Va multumim ca ati zburat cu noi si ne vom bucura sa fiti alaturi de noi si la alte zboruri!”“

Sursa si integral la:

MITROPOLITUL IEROTEI VLACHOS: PARTEA A DOUA (INTREBARI SI RASPUNSURI) A CONFERINTEI DE LA IASI. (audio si text). Despre impartasania deasa, rugaciunea inimii, psihoterapia ortodoxa si pr. Ioannis Romanidis