Parintele Paisie Aghioritul, un mare iubitor si aparator al traditiei bisericesti

Parintele Paisie ar putea fi caracterizat ca un mare iubitor, implinitor, dar si aparator al traditiei noastre. Fireste, in ceea ce priveste Sfanta Tradite Apostolica, ca una ce este un izvor al credintei noastre si de aceeasi valoare si autoritate cu Sfanta Scriptura, ar fi de prisos sa vorbim, deoarece alipirea de ea constituie o datorie de baza a fiecarui ortodox. Asadar, ne vom rezuma aici la Traditia bisericeasca in general. Si, deoarece pozitia Staretului referitoare la aceasta a fost de multe ori consemnata in textele sale, in "Cuvintele" si in biografiile sale scrise de altii, pentru evitarea repetitiilor vom fi nevoiti sa prezentam lucrurile succint si fragmentar.

Fericitul Parinte respecta intru totul toate cele pe care ni le-au randuit Sfintii Parinti. Ca unul ce era plin de Duhul Sfant, putea sa inteleaga - si de multe ori talcuia si altora - motivele pentru care au asezat aceste randuieli, dar si pentru care se impune sa ramana neschimbate. Pentru indreptarea unor greseli de amanunt, care se poate sa se fi strecurat, sau pentru unele modificari care trebuiau facute din motive duhovnicesti, Stretul considera ca propunerea si infaptuirea lor trebuie facute numai cu acordul barbatilor sfinti, inzestrati cu harisma discernamantului si miscati de Duhul Sfant.

In continuare vom arata cateva atitudini concrete, din care reiese pozitia Staretului:

 

I. Marea sa durere si opozitia sa limpede fata de rugaciunile comune facute de ortodocsi impreuna cu ereticii si, cu atat mai grav, cu cei de alta credinta, chiar si cu idolatrii!

In ciuda incercarii sale de a se stapani si de a nu se manifesta in mod public - deoarece, asa cum spunea el, "ar fi expluatat-o unii pentru interesele lor meschine si s-ar fi facut un rau mai mare" - in unele cazuri "care depaseau orice limite", lasa sa explodeze sfanta lui indignare. Nu ezita sa numeasca congresele in cadrul carora se faceau rugaciuni comune (de pilda, pentru pacea lumii) "zdrentele diavolului din care nu poate iesi nimic bun". Ne amintim de o astfel de "explozie" a sa petrecuta in prezenta mai multor parinti, inainte de inceperea unei privegheri la o chilie invecinata, pricinuita de primul congres de la Assisi (1986).

II. Staruinta sa in lupta dusa pentru pastrarea neschimbata a limbii liturgice si condamnarea cu asprime a oricarei discutii despre traducera textelor liturgice in limba neogreaca. Deoarece, dupa cum el insusi accentua:

a) Se pierde sfintenia cuvintelor si nu se mai deosebesc apoi de limba nesfintita, adica fireasca, lumeasca [la fel si Arhimandritul Sofronie observa:

"Daca am folosi pentru savarsirea Sfintei Liturghii limba de fiecare zi, atunci aceasta ar naste in sufletul si mintea celor aflati acolo impotriviri apartinand unui nivel inferior, nivelul existentei noastre firesti" in A-L vedea pe Dumnezeu asa cum este", Arhim. Sofronie Saharov, Sfanta Manastire a Cinstitului Inaintemergator, Essex-Anglia, 1993, pg. 376]

 Din acest motiv, nu era de acord cu inlocuirea termenilor liturgici, chiar si in unele lucrari auxiliare, folosite pentru explicarea textului Sfintei Liturghii.

b) Este cu neputinta sa fie redati pe deplin in limba cea noua (neogreaca) termenii si sensurile, cu cat mai mult cu cat traducerea nu este facuta de oameni sfinti.

c) De altfel, nu este asa de greu, pentru cineva care are putina dispozitie buna, sa inteleaga limba sau cel putin sa afle ce inseamna cateva cuvinte necunoscute lui. [Si parintele Sofronie este categoric in aceasta privinta: "Nu este nevoie ca limba liturgica sa fie inlocuita cu cea de fiecare zi, caci aceasta ar scadea nivelul duhovnicesc si ar produce o paguba incalculabila. Sunt absurde afirmatiile unor oameni contemporani, care spun ca nu inteleg limba duhovniceasca veche" (op. cit. pg. 375]

III. Dezacordul sau fata de citirea rugaciunilor liturgice in auzul poporului (credinciosilor). Staretul spunea ca prin aceasta:

a) Mireanul poate pierde simtamantul plin de evlavie pricinuit de diferenta dintre el si cel sfintit si se creeaza un sentiment de evlavie falsa, care ascunde inlauntrul ei, dar si cultiva in acelasi timp, mandria.
b) Abate pe credincios catre o urmarire rationala a Sfintei Liturghii, iar nu catre trairea mistica a ei.

Un tanar monah aghiorit, care din indelunga urmarire a rugaciunilor citite de preot in timpul Sfintei Liurghii le invatase pe de rost, a continuat si in Sfantul Munte sa "urmareasca" mental pe preotul slujitor. Cand insa i-a spus aceasta Parintelui Paisie, el l-a sfatuit sa nu o mai faca.

IV. Dezaprobarea sa vadita chiar si fata de propunerile facute pentru discutarea schimbarilor perioadelor Sfintelor Posturi. Feluritelor pretexte aduse in discutie in acest caz, Staretul le opunea posibilitatea fiecarui duhovnic de a face un pogoramant individualizat (de pilda pentru cazurile de boala, de neputinta etc.).

V. Puternica sa impotrivire fata de incercarile facute in vederea schimbarii sau desfiintari imbracamintei clericilor si, in general, a laicizarii infatisarii lor (tunderea barbii si a parului).

VI. Straduinta sa plina de ingrijorare facuta pentru pastrarea traditiei monahale si, mai ales, a celei aghiorite. Pe langa caracterul ascetic, vom vorbi si despre alte cateva elemente ale traditiei  aghiorite, asupra carora Staretul punea accentul si care, asa cum spunea el, mai demult le intalnea din belsug in Sfantul Munte, in timp ce in vremea noastra ele s-au imputinat tot mai mult:

1. Credinta nestramutata in Dumnezeu, cea izvorata din simplitatea inimii, care adeseori savarsea minuni, iar nu o "intelegere" a lui Dumnezeu, care are mai degraba numai infatisarea evlaviei si este plina de cunostinte ermeneutice, dogmatice si, in general, teologice, dar este influentata (sau chiar dominata) de supraaccentuarea ratiunii si de scolasticism.

2. Daruirea in intregime lui Dumnezeu a inimii si increderea desavarsita in El, iar nu in mangaieri omenesti (donatii banesti, impodobiri si infrumusetari, prietenie - si chiar slugarnicie - cu puternicii zilei...).

3. Intaietatea acordata celor duhovnicesti (rugaciune, studiu duhovnicesc, trezvie...) si indeletnicirea masurata cu diferitele "lucrari secundare" ale vietii monahale, facuta pentru dobandirea celor abosolut necesare intretinerii trupului. [Adica, invatarura Evangheliei: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. " (Matei 6, 33) pe care noi, din pacate am rasturnat-o.]

4. Pastrarea linistii exterioare cu pretul oricarei jertfe, pentru a putea dobandi linistea launtrica (evitarea zgomotelor de orice fel).

5. Asculatrea fata de Staret, facuta cu bucurie si de bunavoie, din respect si dragoste, iar nu cea facuta din frica, care seamana mai mult cu disciplina militara.

6. Simplitatea, sinceritatea, lipsa de viclesug in comportament, iar nu politetea prefacuta, fatarnicia, diplomatia si minciuna.

7. Initiativa, dar si spiritul de jertfa, aratate in timpul ascultarii, astfel incat ea sa se poata face liber - fireste, din constiinta - de catre fiecare ascultator, cu posibilitatea de a se ruga, a studia s.a.m.d., dar si cu cea de ajutorare a fratelui ce se osteneste (desigur, atunci cand nu "deschide" singur lucrari de prisos, complacandu-se in raspandire). In acest fel, dispare bolnaviciosul caracter "functionaresc" cu programul "sablon" de ascultare, cu nepasarea fata de istovirea aproapelui ("eu am terminat si sunt in regula"), cu "apatia europeana" fata de bunurile obstesti ("o va repara specialistul") etc. , caractere care nu numai ca nu-i lasa pe monahi sa-si cultive marimea de suflet si sa sporeasca in viata duhovniceasa, ci alunga de la ei chair si fireasca omenie.

Sursa: din Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor de Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti 2006

PAGINI WEB:

#Razboi intru Cuvant: Papa Benedict il invita pe Patriarhul Daniel la evenimentul mega-ecumenist de la Assisi din 27 octombrie 2011
# Wikipedia: Limba greaca comuna
#Othodoxie : Le métropolite Emmanuel remet le texte de la déclaration finale du sommet des religions à Bordeaux au secrétaire général de la présidence française du G20-G8

Parintele Paisie explicand Parintelui Placide, in cuvinte simple, diferenta dintre ortodocsi, catolici si protestanti

Pe staretul Paisie l-am cunoscut in anul 1969. Eram un grup de studenti si am vizitat Sfantul Munte in Saptamana Luminata. In vremea aceea Staretul locuia la Chilia "Cinstita Cruce" de langa Manastirea Stavronikita. L-am vizitat acolo si, asa cum stateam, unul dintre noi, care il cunostea, i-a spus:

- Gheronda, spune-ne ceva!

-Ce sa va spun, mai copile? Eu sunt un nimic. Ce puteti lua de la mine?

A doua oara cand am vizitat Sfantul Munte, am mers din nou la Staret. Chilia lui era asezata intr-un loc, pe care, daca nu-l stiai, nu puteai s-o afli. Pe atunci circula zvonul potrivit caruia chilia Staretului, dar mai ales bisericuta unde se ruga, raspandea buna mireasma. Staretul nu-i tinea pe vizitatori multa vreme. Ceea ce imi amintesc din vremea cand s-a mutat de la acea chilie si s-a stabilit la Panaguda, a fost urmatoarea intamplare: 

Odata, pe cand eram si eu acolo, a venit Parintele Placide, care mai inainte fusese catolic si care dupa aceea s-a botezat ortodox, a devenit monah si apoi ieromonah, si se gandea sa faca o manastire. Acesta l-a intrebat pe Staret ce ar trebui sa aiba tinerii care doresc sa devina monahi, infranarea sau rugaciunea? Si care trebuie sa fie crieteriile alegerii lor? Atunci Staretul i-a raspuns:

 -Sa cauti la acesti tineri ravna pentru nevointa!

Parintele Placide i-a mai pus o intrebare, de data asta dogmatica:

- Care este diferenta intre ortodocsi si catolici?

Asa cum stateam cu totii afara in curte, Staretul l-a intrebat:

- Vezi aceasta casa?

- O vad.

- Daca scoatem mortarul care exista intre pietre, cu ce se vor mai tine ele? aceasta au facut catolicii. Au scos intaritura si au subrezit cladirea bisericii. 

- Gheronda, dar ce se intampla cu protestantii? a intrebat din nou parintele Placide. 

- A, acestia au fost mai "destepti". Au scos si pietricelele ce existau printre pietrele mari, iar acum incearca sa le sprijine una de alta. Dar aceasta inseamna ca nu exista nicio cladire. 

Astfel, in putine si simple cuvinte, Staretul a vorbit despre marile subiecte si diferente dogmatice. 

Sursa: din Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor de Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti 2006

PAGINI WEB:

-Crestin Ortodox: Chilia Sfanta Cruce

Vesmintele clericale - importanta si semnificatia lor

Din timpurile Bisericii primare, clericii creștini au purtat veșminte speciale când celebrau atât slujbele bisericești, cât și celelalte funcții clericale.

Într-un anumit sens, veșmintele clericale sunt un fel de uniformă, permițând identificarea purtătorului după slujba și rangul său, dar ele au și o funcție spirituală, creând pentru credincioși o atmosferă favorabilă înțelegerii faptului că, în Biserică, creștinul caută să se apropie mereu mai mult de Împărăția Cerurilor. Astfel, prin purtarea veșmintelor acestora, clericii devin ei înșiși icoane ale Domnului Iisus Hristos și ale îngerilor Săi, slujind la unicul altar al lui Dumnezeu.

VESMINTE LITURGICE

Vesminte diaconesti:	Vesminte preotesti:	Vesminte episcopale:
1. Stihar 2. Orar 3. Manecute 4. Cadelnita	1. Felon 2. Epitrahir 3. Epigonatul sau bedernita 4. Stihar 5. Braul sau cingatoarea 6. Manecutele	1. Omoforul 2. Sacos 3. Epigonatul sau bedernita 4. Epitrahilul 5. Stiharul 6. Braul 7. Manecutele 8. Mantia 9. Mitra 10. Crucea pectorala 11. Engolpionul 12. Carja 13. Dicherul si Tricherul 14. Vulturul sau potnoja
STIHARUL este un vesmant liturgic in forma unei camesi lungi, cu maneci largi, acoperind corpul de la gat pana la glezne, avandu-si originea in tunica lunga pe care o purtau preotii Vechiului Testament (Iesirea 39,27). Denumirea de stihar provine de la dungile sau sirurile de purpura (broderie) cu care era impodobit si se numeau stihuri. Desi stiharul este un vesmant liturgic comun tuturor treptelor clerului, el prezinta unele deosebiri dupa forma si culoare: la diaconi stiharul este un vesmant exterior, cu maneci largi si culoare - in general - alba; la preoti si arhierei stiharul a devenit vesmant interior, deoarece peste el se imbraca: la preoti, felonul, iar la arhierei sacosul si mantia. Culoarea alba a stiharului simbolizeaza curatia spirituala a persoanelor sfintite care il imbraca asa cum arata si vedenia din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul (Cap. 1,13; 4,4;6,11). Vedenia il arata pe Dumnezeu-Tatal, in slava cereasca, inconjurat de 24 de batrani si de sfinti martiri imbracati in haine albe si lungi.
ORARUL este o piesa vestimentara liturgica, specifica treptei diaconesti. Orarul are forma unei fasii inguste de stofa (cu lungimea de cca 0,15m si lungimea de aproximativ 3,5-4 m), facuta din bumbac, matase sau in si brodata cu fir argintiu sau auriu, care formeaza desene in forma de cruci, frunze, spice de grau, etc. Orarul se poarta pe umarul stang, astfel ca un capat sa atarne pe spate, pana jos la picioare, iar celalalt capat se trece peste piept, pe sub bratul drept si se aduce pe la spate, tot pe umarul stang si cu capatul atarnat pe piept. Diaconul prinde acest capat cu trei degete de la mana dreapta si il ridica sus (pana in dreptul fruntii) in timp ce se rostesc ecteniile sau alte forme liturgice, prin care credinciosii sunt indemnati la rugaciune. Se numeste orar (de la lat. oro, orare= a se ruga) pentru ca in vechime el era o fasie de panza alba pe care diaconul o purta pe mana si dadea cu ea semn credinciosilor cand sa se roage. Despre simbolismul orarului, Sf. Simeon al Tesalonicului spune ca el insemneaza firea cea nevazuta a ingerilor si , atarnand pe umeri, insemneaza aripi; pe el e scris intreit sfanta cantare a ingerilor (Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot); si tot el spune ca diaconul incinge crucis orarul, inainte de impartasanie, imitand prin aceasta pe serafimi, care isi acopera ochii in semn de umilinta, caci nu cuteaza a privi slava lui Dumnezeu.
FELONUL  este vesmantul liturgic pe care preotii il pun ca pe o pelerina deasupra celorlalte vesminte liturgice cand slujeste Sf. Liturghie. Acest vesmant aminteste de toga anticilor si mantaua sau pelerina pe care o purtau Mantuitorul si Apostolii, si era in uz general la evrei. Ca forma, felonul liturgic a pastrat linia pelerinei romane, care era un fel de manta sau pelerina dintr-o singura bucata de stofa, de forma rotunda, fara maneci, acoperind tot corpul pana jos si avand la mijloc o deschizatura prin care se introducea capul. In biserica romano-catolica, vesmantul acesta si-a pastrat denumirea antica penula sau paenula, dar s-a modificat ca forma, fiind scurtata si taindu-i-se partile laterale pentru nu a stingheri miscarile bratelor. In Biserica Ortodoxa el a ramas mai fidel formei antice, fiind scurtat numai in fata, pentru a lasa mainile libere. Pana in sec. al XV felonul a fost vesmantul de deasupra atat al preotilor; cat si al arhiereilor de toate gradele (episcop, mitropolit, patriarh). Dupa cum marturiseste Sf. Simeon al Tesalonicului (+1429) felonul episcopal avea semn distinctiv drept podoaba o cruce; al mitropolitilor si al patriarhilor era facut dintr-o stofa cu model in polistavriontesatura sub forma de cruci si se numea polistavrion. Ierarhii din pictura bisericeasca veche apar imbracati in astfel de felon. In Biserica Ortodoxa de azi, felonul a ramas, ca vesmant liturgic numai pentru preoti. Ierarhii l-au inlocuit cu sacosul. Ca la toate vesmintele liturgice, la inceput si culoarea felonului era alba; mai tarziu a inceput a fii confectionat si din alte culori. In timpul Postului Mare se poata felon rosu, iar in Saptamana Mare sau a Sfintelor Patimi, ca si la slujbele funebre se poarta felon de culoare neagra, exprimand intristarea si plansul pentru Patimile Domnului.  Felonul are aplicat pe spate o cruce inflorata, un chenar sau o iconita rotunda reprezentand chipuri sfinte (Maica Domnului, Mantuitorul ori un Sfant). Felonul simbolizeaza si mantia rosie cu care a fost imbracat Hristos in timpul Patimilor Sale. Faptul ca e larg si acopera tot corpul simbolizeaza si puterea atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu cu care ii invesmanta pe preoti.
MANECUTELE sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice (diacon, preot, episcop) care se pun peste marginea manecilor stiharului, pentru a le strange, ca sa nu incomodeze miscarile mainilor. Nu se cunoaste sigur originea lor. Ele simbolizeaza legaturile cu care iudeii au legat mainile lui Iisus cand L-au dus la judecata.
EPITRAHILUL sau polular patrafir este o fasie de stofa sau matase lata cam de 30 cm si lunga cat stiharul, rascroita la partea de sus, astfel ca sa poata intra pe cap spre a fi apoi asezata pe umeri. Partea de la capatul de jos este ornata cu franjuri iar pe fasia ce atarna pe piept se coase sau se brodeaza o cruce. La inceput, epitrahilul era o fasie ca orarul, care se aseza in jurul gatului, avand capetele atarnate pe piept. Epitrahilul aminteste crucea purtata de Mantuitorul pe drumul calvarului. Dintre vesmintele preotesti, epitrahilul este cel mai folosit si fara el nu se poate savarsi nici o slujba. El simbolizeaza puterea harului dumnezeiesc care se pogoara asupra preotului si prin care el slujeste cele sfinte; mai simbolizeaza si jugul cel bun al slujirii lui Hristos, luat de buna voie de preot si episcop (Matei 11,29), amintind si crucea patimirii Domnului (Gherman al Constantinopolului). Epitrahilul e semnul preotiei depline. El se da preotului la hirotonie.
BRAUL  este o fasie ingusta prelungita cu doua baiere cu care se leaga in jurul mijlocului, peste stiharul preotesc. Preotul si episcopul se incing cu braul peste stihar, ca sa nu-i incomodeze in timpul savarsirii Sfintelor slujbe. Si in V.T. braul facea parte din costumul preotesc de slujba (Iesire 28,8 si 28,39). In cartea lui Isaia gasim interpretarea simbolica pe care profetul o da braului: Dreptatea (lui Mesia) va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui, si credinciosia, ca un brau pentru coapsele Lui (Isaia 11,5 ). Apare in viziunea din Apocalipsa a Sf. Ev. Ioan: Fiul Omului, imbracat in vesmant lung pana la picioare si incins pe sub san cu brau de aur (Apoc. 1,13). Sf. Simeon al Tesaloncului explica simbolismul braului, care inchipuieste puterea ce s-a dat arhiereului de la Dumnezeu, peste mijlocul sau.
SACOSUL este un vesmant arhieresc pe care arhiereii il imbraca peste stihar, dupa ce si-au pus epitrahilul, braul si manecutele. Sacosul a inlocuit vechiul felon (pe care odinioara il purtau si arhiereii, dar pe care astazi il poarta numai preotii). Sacosul este scurt pana la genunchi, cu maneci largi si are in partea de sus o deschizatura prin care se introduce capul, iar cele doua parti laterale sunt prinse prin nasturi in forma de clopotei de aur, dupa modelul vesmantului marelui preot din Vechiul Testament (Iesire 28,33-34 si 39, 25-26). Se crede ca originea sacosului se afla in vechea tunica a imparatilor bizantini, pe care o imbracau la anumite solemnitati publice. Ei au daruit aceasta tunica, in semn de cinstire mai intai patriarhilor Constantinopolului, iar mai tarziu si unor arhiepiscopi. Ca vesmant liturgic a intrat in uzul Bisericii Ortodoxe prin sec. V. La inceput il purta numai patriarhul de Constantinopol si numai la Craciun, Pasti si Rusalii, dar cu timpul l-au purtat si alti ierarhi, astfel ca in sec. XVII-lea, sacosul devine un vesmant comun tuturor arhiereilor. Sacosul simbolizeaza cainta si smerenia si aminteste hlamida cu care iudeii L-au imbracat in batjocura pe Hristos, cand L-au dus la rastignire. Clopoteii cu care se incheie sacosul simbolizeaza cuvantul lui Dumnezeu, care trebuie propovaduit de episcop. Numarul de 12, cate 6 de fiecare parte, cu care se incheie sacosul, aminteste si glasul celor 12 Apostoli, propovaduind Evanghelia.
OMOFORUL  este o piesa vestimentara specifica costumului de slujba arhieresc. Este un fel de esarfa, o fasie lunga care se pune pe umeri imprejurul gatului, iar cele doua capete se lasa pe piept. La mijloc in dreptul gatului este brodata o iconita (medalion) cu chipul Mantuitorului. Dupa lungime omoforul este mare si mic. Omoforul mare se pune la inceputul Liturghiei pana la Apostol, cand se scoate si se inlocuieste cu omoforul mic cu care se ramane tot restul slujbei. La imbracarea omoforului se rosteste de catre diacon formula: Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastra cea ratacita si inaltandu-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatal. (cf. Luca 15, 4-5). Despre originea omoforului mai multi cercetatori cred ca omoforul arhieresc este continuarea acelui vesmant purtat de arhiereii Legii vechi in timpul slujirii la Cortul Sfant si la templu, numit efod sau umerar. Altii cred ca omoforul ar fi o insigna data de imparatii romani episcopilor Romei, in cursul sec. al V-lea, spre a se deosebi de ceilalti clerici si corespunzand astazi cu vesmantul numit de catolici pallium . Pallium este o fasie de stofa lunga si ingusta, din lana alba, cu sase cruci negre, asezate pe umeri, ale carei capete atarna unul in fata si altul in spate. La inceput acest vesmant era rezervat numai papilor care il daruiau ca si pe o distinctie si altor episcopi, iar azi il poarta papii, primatii papali, arhiepiscopii si anumiti episcopi privilegiati. In Rasarit insa omoforul a fost purtat de la inceput de catre toti arhiereii, fiind daruit de imparati si considerat ca simbol al demnitatii episcopale (cel mai ales vesmant cum il numeste Sf. Simeon al Tesalonicului).Culoarea omoforului a fost de la inceput alba, apoi la fel cu aceea a sacosului.
MANTIA  este un vesmant liturgic pe care il imbraca arhiereii la savarsirea serviciilor divine, cand nu imbraca sacosul si stiharul (ca de ex. la Vecernie si Litie - Priveghere, la sfintirea apei, la Maslu, la inchinarea la icoane inainte de Liturghie, in procesiuni. Mantia are caracter extra-liturgic. Mantia este un vesmant lung si larg, fara maneci, ca o pelerina bogata, de culoare purpurie, impodobita pe laturi cu niste benzi, numite fasii sau  incheiata la gat si jos in fata, avand la dreapta si la stanga incheieturilor cate doua tablite brodate sau cusute cu fir de aur. Privind originea ei se crede ca deriva din mantaua monahala de odinioara pe care arhiereii au adoptat-o deoarece si ei se recruteaza din randul calugarilor. Pana in sec. XV, mantia era purtata de arhierei ca o haina de toate zilele, apoi a fost pastrata de Biserica de rasarit ca vesmant liturgic pentru arhierei. In Biserica Rusa arhimandritii poarta mantie. In biserica apuseana ea se numeste cappa si a devenit vesmant liturgic, aproximativ din sec. al XII-lea, fiind de atunci tot mai impodobita si extinzandu-se la clericii de toate treptele. In interpretarea simbolica, mantia inchipuie imbracamintea ingereasca. Sf. Simeon al Tesalonicului o numeste darul lui Dumnezeu cel putator de grija si acoperitor, iar cele patru tablite de la incheieturile mantiei simbolizeaza cele de sus, Tablele Legii Vechi, iar cele de jos inchipuie cele doua Testamente ale Sfintei Scripturi unite prin Hristos, din care izvorasc rauri de apa vie, asa cum trebuie sa izvorasca mereu si invatatura, din mintea si din gura arhiereului.
EPIGONATUL sau BEDERNITA este o bucata de stofa de forma romboidala, care se atarna la coapsa dreapta, fiind legata fie de brau, fie de gat cu o panglica trecuta pe umarul stang. Acest ornament (podoaba) este purtat de arhierei numai cand slujesc Sf. Liturghie. Punerea lui este insotita de cuvintele rostite de diacon: Incinge-te cu sabia ta, peste coapsa ta puternice. (Ps. 44, 4). Epigonatul nu este un vesmant necesar, ci mai mult o insigna si de aceea episcopul acorda dreptul de a-l purta si preotilor distinsi cu ranguri bisericesti. S-au atribuit epigonatului mai multe simboluri: servetul cu care s-a sters Pilat pe maini, servetul cu care Mantuitorul s-a incins si a sters picioarele ucenicilor; sabia ce inchipuie crucea Invierii si biruinta asupra mortii, precum si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17), cu care se inarmeaza arhiereul pentru a respinge invataturile eretice.
MITRA ca parte a vesmintelor liturgice este acoperamantul capului folosit de arhierei in timpul serviciului divin. Mitra are forme diferite: ca o coroana imparteasca, rotunda si inalta, impodobita de jur imprejur cu iconite si cruciulita deasupra, in mijloc (mitra bizantina folosita in bisericile ortodoxe la greci, romani, sarbi, bulgari); in forma de caciulita, bogat impodobita cu pietre scumpe si iconite si avand deasupra o cruciulita (mitra ruseasca); o boneta mica, alba, cu o cruciulita deasupra (mitra alexandrina, probabil cea mai veche). Despre originea mitrei arhieresti,parerea cea mai probabila este ca ea inlocuieste cununa sau chidariul purtat de catre arhiereii Legii Vechi in serviciile religioase de la Cortul Marturiei si de la templu (Iesire 28,4,37 si 39;39,28), ca semn al arhieriei. Alte pareri sustin ca mitra bizantina isi are originea in coroana regilor bizantini, a carei forma o si imita, iar mitra latina (care are forma conica sau piramidala) deriva din tiara papala, care provine si ea din camilafca (lat. camelaum) sau caciulita care se pune pe cap, in Apus, in afara de serviciile divine. Existenta din sec. IV, folosirea mitrei s-a generalizat in sec. XV, cand a fost preluata de patriarhii Constantinopolului, socotiti ca un fel de succesori ai imparatilor bizantini, disparuti dupa caderea Constantinopolului sub turci. Mitra simbolizeaza cununa de spini de pe capul Mantuitorului sau si mahrama cu care I-a fost acoperit capul cand L-au pus in mormant. Ea este semnul demnitatii imparatesti a Mantuitorului si in acelasi timp semnul vredniciei primite de arhierei de la Mantuitorul, arhiereul fiind savarsitorul principal al serviciilor divine si al Sfintelor Taine.
ENGOLPIONUL este o insigna arhiereasca de forma unui medalion-iconita, cu chipul Mantuitorului sau al Maicii Domnului si mai rar chipul Sfintei Treimi. Engolpionul se poarta atarnat pe piept cu un lantisor de catre arhierei, fiind o podoaba arhiereasca, existenta numai in Bisericile Ortodoxe (greaca, romana, bulgara, etc.). Engolpionul aminteste hosenul sau pectoralul purtat de arhiereii Vechiului Testament, in care se pastrau Urim si Tumim, adica aratarea si adevarul, talismane sfinte, preinchipuind pe Hristos si pe Maica Domnului (Iesirea, 28, 4 si 15-30; 39,8 ). Originea engolpionului s-ar afla in micile relicvarii, adica cutiute cu moaste de sfinti sau lucruri sfinte, relicve pe care le purtau atarnate pe piept staretii de manastiri mai apoi si arhiereii, inca din sec. IV. Pana in secolul al XVIII-lea, avea forma de medalion sau de cruce, dupa care a ramas numai forma actualade medalion (iconita rotunda sau ovala). Arhiereii poarta engolpionul in timpul serviciului divin cat si in restul timpului. Cand slujeste Sf. Liturghie, arhiereul isi pune engolpionul peste sacos, iar diaconul rosteste: Inima curata zideasca intru tine Dumnezeu si Duh drept sa innoiasca intru cele dinlauntru ale tale (Ps. 50, 11). Spre deosebire de ceilalti arhierei (mitropoliti si episcopi) patriarhul poarta doua engolpioane. Engolpionul simbolizeaza marturisirea credintei si puritatea Sfintei Cruci. Cand reprezinta chipul Sf. Fecioare, simbolizeaza puterea ei mijlocitoare si ocrotitoare.
CRUCEA PECTORALA  este o insigna care se poarta ca si engolpionul, atrnata la piept. In Biserica Ortodoxa Romana, crucea pectorala este purtata nu numai de arhierei, ci si de anumiti preoti, distinsi cu aceasta insigna (iconom-stavrofor). Ea simbolizeaza Crucea lui Hristos, fiind semn al biruintei, al intaririi si al povatuirii.
CARJEA ARHIEREASCA sau TOIAGUL PASTORESC este un baston inalt, facut din lemn, uneori din metal si impodobit cu placute de aur, fildes, sau argint; la capatul de sus se termina cu doi serpi afrontati, care stau cap in cap), peste care se suprapune un glob si peste acesta o mica cruce. Pe manerul toiagului se infasoara, de obicei, o marama cusuta cu fir, pentru podoaba, dar si pentru a fi mai usor de purtat. Aceasta carje o primesc arhiereii cand intra in biserica si slujesc. Cand asista doar la slujba sau cand ies din biserica, ei poarta un baston mai simplu. Prototipul carjei arhieresti este in V. T. toiagul lui Aaron, care a infrunzit in chip minunat (Numeri 17,8). Carja simbolizeaza puterea de a pastorii Biserica si autoritatea pastorala a arhiereului, dupa modelul lui Moise si Aaron, care purtau toiege, ca semne vazute ale autoritatii si puterii lor de a conduce poporul evereu (Iesire, 7, 20; 8, 16-17). Podoabele din capatul de sus al carjei isi au si ele un sens simbolic: cei doi serpi sunt simbolul intelepciunii arhiereului, iar globuletul si crucea arata ca Iisus a venit pe pamant si a sfaramat prin Cruce sarpele (diavolul) care a ispitit pe primii oameni. Arhiereul pastoreste in numele Crucii (simbolizata prin carja pastoreasca). In unele manastiri grecesti si egumenii poarta carje (cu terminalul ca o ancora).
DICHERUL SI TRICHERUL  sunt doua sfesnice cu doua si trei brate care se utilizeaza la slujbele arhieresti. Dicherul poarta doua lumanari, iar tricherul poarta trei. Cu aceste sfesnice arhiereul binecuvinteaza poporul in momentele indicate in timpul Liturghiei arhieresti. Dicherul simbolizeaza cele doua firi din Persoana Mantuitorului, iar Tricherul cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.
VULTURUL sau POTNOJA este un covor mic, rotund, pe care este brodata imaginea unui vultur, cu aripile intinse care zboara, pe deasupra unei cetati cu trei rauri. Acest covoras se aseaza in altar sau in naos, pentru a sta pe el arhiereul, cu picioarele, la slujbele arhieresti. Acest covor are 2 dimensiuni: una mai mare si una mai mica. Vulturul mare se foloseste cand se face hirotonia unui arhiereu; candidatul ce urmeaza a fi sfintit ca arhiereu este mai intai supus unui extasis (examinare care consta in trei intrebari); vulturul mare este asezat in fata altarului, intre sfesnicele mari, iar candidatul sta cu picioarele pe coada vulturului, cand in momentul respectiv al slujbei, i se pune prima intrebare, pe care o rosteste protosul arhiereilor slujitori; la a doua intrebare, candidatul inainteaza si sta cu piciorele pe mijlocul vulturului, iar la a treia intrebare se aseaza pe capul vulturului, ceea ce inseamna inaintarea sa in desavarsirea treptelor preotesti.   Vulturul mic se intrebuinteaza in tot timpul Liturghiei, fiind pus in diferite locuri in biserica, unde sta mai mult arhiereul. Vulturul este un simbol al evlaviei si intelepciunii arhiereului, care prin stiinta si viata lui exemplara trebuie sa se ridice deasupra credinciosilor pe care ii pastoreste. Sursa: Dictionar Enciclopedic de cunostinte religioase Pr. Prof. Dr. Ene BRANISTE si Prof. Ecaterina BRANISTE Editura Diecezana Caransebes, 2001  Vesmintele diaconului               Vesmintele preotului Adăugaţi o legendă
PAGINI WEB: - Vesminte clericala - Veşmintele preoţeşti, felurile şi simbolistica culorilor (Canoanele Sfinţilor Părinţi) - Orthodoxwiki: Vesminte - Vesminte clericale - Vesminte liturgice - Maica stareta de la Manastirea Pasarea  - Care sunt şi ce semnificaţie au veşmintele slujitorilor sfintelor altare - Crestinortodox: Sensul vietii monahale - Parintele Galeriu  *** Athos Collection
Vesminte liturgice
Vesminte preotesti

Parintele Nicolae Tanase: “Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului"

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009(realizator: Cristian Curte)

(transcript partial)

“- Parinte Nicolae Tanase suntem in seara sarbatoririi Sfantului Nicolae, si as vrea sa incep prin a va intreba ce le dati la copii de aceasta sarbatoare?

- Le dam multe. Prima data le dam Sfanta Impartasanie.

- Asta este foarte important ca romanii in general se gandesc la ziua aceasta doar prin prisma cadourilor.

- Cel mai mare cadou pe care ni l-a facut Dumnezeu este Intruparea Fiului Sau in Sfanta Fecioara Maria, si atunci si noi urmam pe Dumnezeu si facem acelasi lucru, facem cel mai mare cadou copiilor, adica ii primim la Sfanta Impartasanie.

(…)

- Parinte da’ pot sa va intreb: “ce v-a apucat”? Majoritatea preotilor ajung in parohie, isi vad de rugaciuni, de slujbe, e liniste cat de cat intr-o astfel de slujire.

- Aceasta este menirea preotului: sa faca rugaciuni, slujbe, sa pastoreasca credinciosii. Ceea ce am facut eu a fost numai [ca raspuns la] un aspect alarmant din 1990, cand se omorau copiii pe capete. Impreuna cu Ioan Alexandru si altii am salvat ceva copii de la avort. Mamele acelea ,dupa un an de zile ni i-au dat noua, si am inceput. Am inceput ceva de unde e greu sa mai iesim si ne si place.

- Cum a fost inceputul? Ma gandesc ca acela este cel mai greu.

- Inceputul a fost negandit. Adica am luat copiii si i-am plasat la oameni in sat. Pur si simplu. Nu aveam ce face cu 13 copii de-o data; intr-o singura zi au venit. Si apoi au venit si altii, au venit si copii ai strazii. Nu toti oamenii din sat au primit copii. Apoi i-am pus in curtea bisericii, apoi ne-am chinuit in felurite feluri, apoi am facut o tabara pentru copii, apoi am cumparat case taranesti vechi si le-am reparat, apoi am facut case noi. Un inceput negandit si neplanificat.

- Parinte, si primii copilasi atunci cand au ajuns in familiile din sat, cum de au fost primiti?

- Poate a fost un moment psihologic. Pur si simplu am umblat cu masina prin sat, masina incalzita… cu 13 copii. In doua zile si doua nopti i-am plasat.

- Dar aveati o legatura cu credinciosii destul de stransa, erati de ceva vreme paroh, nu?

- Acuma am implinit 30 de ani de cand sunt paroh acolo, si atuncea implinisem 10 ani. Si Ceausescu, strangand cureaua foarte tare, n-am avut altceva sa fac decat pastoratie. Si ne-am lipit de credinciosi, eu ca preot, ei de mine. Am facut o biserica noaptea…

- De ce noaptea?

- Pai era mai usor noaptea. Am facut-o impreuna cu oamenii satului, si atat. Si a fost bine. Adica s-a facut aceasta “sudura”, si cand am apelat la oameni, oamenii au reactionat ca atare.

- Va era interzis sa se construiasca biserici pe vremea lui Ceausescu, nu?

- Nu numai mie. In general nu se construiau biserici, se daramau. Foarte putine biserici s-au construit. Dar nu e asa important, pentru ca crima mare a fost distrugerea bisericilor spirituale, nu lipsa bisericilor de zid. Dar satul nu avea biserica, se daramase la cutremur, chiar o nivelasera, si atunci a trebuit sa facem. A fost si atunci interesant si frumos. Inclusiv cu copiii am facut biserica.

- Adica au lucrat si ei, au pus umarul la construirea bisericii…

- Ziua, pentru ca ei nu erau “amendabili”, adica nu puteau primi amenzi, copiii, erau mici. Noaptea, cu oamenii in varsta.

- Si in felul acesta securitatea, militia, nu v-au putut opri, dar totusi ma gandesc ca v-au tracasat.

- Evitau scandalul. Pe vremea aceea se planifica, si a avut loc o Conferinta la Madrid. Ceausescu trebuia sa prezinte libertatile religioase din Romania, si atunci lucrurile s-au inmuiat. Cu amenzi, dar s-au inmuiat.

- Si cand a fost gata propiu-zis biserica?

- Intr-un an. Am inceput in ’80 si a fost gata in ’81, dar in sensul de ridicat, apoi am mai adaugat cate cava. Nici acum nu e gata de-a binelea.

- A fost intr-un fel un miracol.

- Pentru vremea aceea, da.

- Si ati continuat apoi cu acesti copii.

- Am continuat, pentru ca asa s-a ivit. Adica am facut biserica pentru ca n-a fost, si m-am ocupat de copii pentru ca a fost nevoie. Daca maine n-o sa mai fie nevoie, ne vom ocupa de altceva, de ce o sa fie nevoie.

***

- Parinte Nicolae Tanase, in 20 de ani de libertate v-ati implicat foarte puternic in opera sociala, dupa ce asa cum ati spus ati ridicat o biserica. Asa cum ati spus inainte, ati trecut si prin opresiune, si ati vazut cum este si sa fim liberi. Daca este sa asezam in fata cele doua perioade, dictatura comunista si apoi democratia postdecembrista. Care credeti ca sunt minusurile si plusurile libertatii?

- Daca spuneti asa, trebuie sa raspund intr-un fel, dar daca ma intrebati care e diferenta, ziceam ca una a fost ciuma si cealalta este holera. Deci ce s-a intamplat inainte de caderea lui Ceausescu a fost sigur un lucru condamnabil, apoi a urmat al doilea lucru condamnabil, adica ceea ce se intampla astazi. Pentru ca de 20 de ani incoace nu traim in libertate, traim in libertinaj.

- Si care e diferenta, pentru ca o ureche mai putin obisnuita cu termenii, nu stiu daca sesizeaza nuantele?

- Libertatea stie toata lumea ce este, iar libertinajul este un fel de destrabalare, adica in baza libertatii imi fac de cap, si lucrul acesta se vede. Mergi doi pasi si vezi. De la ce se intampla pe strada, de la hoti pana la femei care pot omori copiii, tati care pot agresa copiii sau soti care agreseaza nevestele lor. Libertinaj mare in scoala. Chiar si aspectele acestea religioase sunt oarecum nepuse la punct, pentru ca trebuie sa primesti in biserica crestinii asa cum sunt ei… Ei sunt formati intr-un alt fel decat cum ar trebui sa fie formati. Ma refer la cum vine lumea imbracata, sau ce atitudine au la Cununie, cand vin la Liturghie, sau ma refer la noaptea de Pasti cand este un fel de periplu la biserica pentru ca stau vreo 20 de minute si nu raman la slujba, nu raman la Liturghie, nu traiesc momentele pascale. Asta se numeste libertinaj.

- Si daca ati combatut rezultatele lui, pentru ca pana la urma copiii aceia sarmani, de care aveti grija, sunt roadele unei astfel de vieti dezordonate… deci daca ati combatut roadele libertinajului, cum ati trata cauzele?

- Cauzele pe de-o parte sunt in vechime, adica inainte de decembrie ’89 dar sunt si in lipsa noastra de atentie, si in preocuparile noastre de emisiuni TV sau orice alt ceva, in locul educatiei in sine. Educatie care nu se face in niciun caz la televizor. Este lipsa de rugaciune, este lipsa de post, este lipsa de gandire pentru aproapele. Si acestea sunt cauzele. Si efctele deci, sunt cele pe care le vedem, sunt cu bataie lunga si sunt dezastruoase. Si aceste cauze macar acum ar trebui anihilate pentru ca efectele sunt nebanuite, dar oarecum am putea sa le vedem in occident. Deci se poate ajunge la o bunastare, dar bunastarea ataca ceea ce omul are scump in el, are credinta, are aspecte culturale, are aspecte sentimentale. Toate acestea sunt intinate daca in bunastare nu suntem atenti.

- Si credeti ca exista o solutie prin care omul cu bunastare sa-L traiasca totusi pe Dumnezeu, sau sunt ireconciliabile?

- Exista foarte multi oameni care au bunastare si traiesc cu Dumnezeu. Exista foarte multi, insa ei sunt atenti, cum fac aceasta bunastare, pe spinarea cui, cat de corecti sunt ei cu ei insisi, cu Dumnezeu si cu aproapele, si cum inteleg ca ei sunt administratori. Sfantul Ierarh Nicolae a fost un bun administrator, adica a administrat bine, foarte bine bunurile pe care i le-a daruit Dumnezeu: cunostintele lui, evlavia lui, dar si bunurile materiale. El s-a ingrijit de fete ca sa se marite bine, cu zestre, el s-a ingrijit de cei in nevoie.

Exista o istorie interesanta consemnata, cum mergand la biserica cu un prieten al sau, au intalnit un car in noroi si Sfantul Nicolae s-a repezit sa-l ajute pe caraus sa scoata carul din noroi, si celalalt a zis: “nu se poate, mergem la biserica si rade lumea de noi… S-o descurca el“. Sfantul Nicolae totusi a ramas, sigur ca s-a dus la biserica mai tarziu…

- Manjit de noroi, probabil, nu?

- … Sigur, spre zambetele celor din biserica. Cand a fost vremea ca Biserica sa-i treaca pe amandoi in randul sfintilor pentru faptele lor, lui i s-a dat aceasta zi de 6 decembrie, destul de aproape de Craciun, destul de aproape de sarbatoarea extraordinara, praznicul imparatesc al Nasterii Domnului, iar celuilalt i-a dat o data [care cade] la 4 ani, 29 februarie. Acuma cat e de adevarat si cum stau lucrurile exact e mai greu [de spus], dar putem sublinia faptul ca Sfantul Ierarh Nicolae e cel mai popular sfant. (…)

- De fapt, “mos Craciun”, asa cum il sarbatorim noi astazi, are la origine o sarbatoare a Sfantului Nicolae, care, ulterior, s-a extins si a capatat un aspect comercial.

***

- Legea Noului Testament e lege pozitiva, nu e ca a Vechiului Testament negativa: sa nu furi, sa nu poftesti, sa nu…, [ci] fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei curati cu inima, fericiti cei milostivi. Deci se prezinta o masa bogata de unde esti invitat sa iei, si una din mancaruri este fapta cea buna. Deci noi ne putem hrani cu fapta cea buna. Si Sfantul Ierarh Nicolae ne-a invatat cu prisosinta.

Noi mai primim in Tabara noastra de copii, din cand in cand, persoane din Elvetia, din Austria, din Germania, care vin si stau doua-trei saptamani si ajuta, ajuta la tot.

- Benevol, pur si simplu. Si nu sunt ortodocsi, nu?

- Nu, nu sunt ortodocsi.

- Asta e fantastic.

- Si la sfarsit ne luam la revedere si ei spun “va multumim mult“. Si eu le spun “noi va multumim mult“. “Nu, nu, noi va multumim mult“. Si tot asa pana la sfarsit eu intreb: “Dar de ce multumiti dumneavoastra?“, “Pentru ca ne-ati dat posibilitatea sa ajutam“. Si in final am aflat ca si preventiv, dar si vindecator, exista recomandarea medicilor psihiatri pentru bolile nervoase. Adica cine face fapte bune nu se zapaceste la cap.

- A, deci daca sunt putin dereglat si fac milostenie imi restabilesc cumva un echilibru interior.

- Sigur ca da, pentru ca dereglarea vine din acest dezechilibru pe care l-ai creat, si anume nu ai administrat bine. Atunci eu fac fapte bune, sunt milostiv, nu neaparat ca dau ceva, pot fi si amabil cu cineva, si aceea poate fi o fapta buna. Eu am fost la un azil cu un profesor de-al meu si el a intrebat-o pe o batrana: “Ce mai faceti?“. Si ea a inceput sa planga. Si eu am intrebat-o “de ce plangeti, doamna?” si ea a zis: “nu m-a mai intrebat nimeni ce mai fac de 30 de ani, de cand sunt aici; imi dau de toate, sunt ingrijita, toate toate, numai ca nimeni nu mai m-a intrebat ce mai faci“.

- Ea era si ea un suflet, astepta si ea mai mult decat cele ale trupului.

- Cuvantul “ce mai faci?” este preocuparea mea, pentru ce mai faci tu, pentru viata ta, cum te afli. Esti bine, esti sanatos, ai ce-ti trebuie?, etc., etc. (…)

- (…) Eu cunosc cateva doamne in Bucuresti care fac binele cu mana lor, desi sunt pline de bani si ar putea sa plateasca pe cineva sa faca respectivul bine. De exemplu, varuiesc cu mana lor camera unei batrane sau unui batran. Sau economisesc bani de piata, cauta o piata ieftina si economisesc 15-16 milioane pe luna, pe care mi-i trimit mie… Vorbesc de oamenii care castiga bani cinstit… Nu poti sa fii hraparet si apoi sa faci milostenie din aceasta adunatura.

Eu am avut o experienta foarte interesanta. Am vizitat in Moldova o manastire si aveam acolo o calugarita cunoscuta si mi-am permis sa o intreb: “Maica, nu mai terminati o data manastirea asta?” Manastirea e noua, are vreo 15-16 ani si sunt peste o suta de maici acolo. “Pai cu stareta asta nu mai reusim”. O stareta foarte vrednica. “Pai vin multi sa dea bani si ea ia numai de la unii. Intai ii ia la intrebari: Ce lucrezi, ce firma ai, ti-ai platit muncitorii?… Intai ajungi cu salariile la zi, pe urma dai bani la manastire. Vinzi tutun, ai carciuma, castigi bani din activitati care provoaca raul aproapelui? Atunci rezolvati asta, banii dvs. nu merg. Si zice ca din 10 abordati asa, 2 revin…

- Adica isi indreapta afacerile, isi indreapta viata, nu?

- Sigur! Va sa zica isi construieste o manastire din bani cinstiti, din donatiile unor oameni care au castigat bani cinstiti, fara sa asupreasca pe unul si pe celalalt, fara sa dea salarii derizorii, etc. (…)

***

- (…) Existenta Bisericii, scopul ei, este mantuirea sufletelor oamenilor. E adevarat ca nu poti sa dobandesti mantuirea fara sa lucrezi fapta cea buna, dar Biserica trebuie sa fie implicata social, insa nu trebuie sa devina o institutie sociala. Ea nu este o institutie sociala.

- In primul rand nu este de fapt o institutie, este trupul lui Hristos pana la urma.

- Da, cea mai scurta definitie a Bisericii este “doi-trei adunati in numele lui Hristos”. Putem zice ca este o institutie divino-umana, intemeiata de Hristos pe cruce in chip nevazut, si in chip vazut la Rusalii, la Pogorarea Sfantului Duh. Insa Biserica, daca o privim ca trupul tainic al Mantuitorului, al carui Cap este… Hristos este Capul Bisericii, de aici si infailibilitatea Bisericii, si nu a unei persoane sau a unor persoane – indiferent cata sfintenie ar avea respectivele persoane, si ce grad ar avea, preot, ierarh, patriarh, toti putem gresi; Biserica nu poate gresi pentru ca este Capul ei Hristos.

Deci privind Biserica asa, atunci ar trebui sa ma comport ca madularul unui corp. Spre exemplu daca cuiva i se taie piciorul. Omul acela nu doarme, sau nu zice mainii: culca-te tu, ca piciorul ramane taiat. Si atunci daca ne comportam ca intr-un corp, atuncea am rezolvat totul. Pentru ca eu nu voi putea manca fara sa impart painea. Iar [daca] exista lumea a doua si a treia, e pentru ca exista lumea intaia. Deci exista saraci si nemancati si amarati, pentru ca eu mananc prea mult sau pentru ca eu mananc de ajuns, cand pot sa nu mananc chiar de ajuns. Sigur ca exista printre cei care ne asculta cei care vor spune “dar daca nu vor sa munceasca?”. “E adevarat!”

- Exista in marile orase o moda, as putea sa-i spun, a cersetorului, care, nu stiu daca gresesc, da’ pare sa devina o profesie.

- Eu am avut multi cersetori la mine, au locuit la mine, si cam in 2-3 saptamani plecau.

- Desi aveau tot ce le trebuia…

- Nu chiar tot, dar aveau, comparativ cu strada… I-am reintalnit in Bucuresti si i-am spus: “Tu munceai la mine si castigai doua milioane – doua milioane, vorbesc de acum cincisprezece ani; castiga bine, pentru ca muncea, sapa santuri, turnai beton – aveai mancare pentru copii, aveai haine pentru copii, medicamente, tot aveai, aveai casa, aveai soba. De ce stai acuma la metrou? Intoarce-te!”, “Parinte mai castig si eu un ban!”, “Cati bani castigi? Doar nu castigi dublu aici, ca la mine!” Si atunci am observat un zambet ascuns, oarecum rusinat, care incerca sa ma protejeze – in ideea mea – si chiar a lacrimat, si a spus “douazeci de milioane”.

- De zece ori!!

- De zece ori cat era sa zicem un salariu bun la vremea aia. Si acuma sunt si anchete pe strada, au pus si afise, in care se demonstreaza cat castiga un cersetor: 50 de milioane, 80 de milioane. Asta este enorm! Sa castigi asta intr-o saptamana, intr-o luna, intr-o zi, depinde de zona… Ma rog sume care nu se compara cu salariul unui profesor sau al unui medic.

Si de ce exista ei? In primul rand pentru ca Statul le permite. Adica in primul rand pentru ca nu le da autorizatie. Ar trebui: “tu ai voie sa cersesti, tu nu”. Deci se poate si asa, este o forma. In al doilea rand pentru ca noi credem ca cu un leu, cu zece lei, sau cu o suta de lei cat ii dam, noi am rezolvat problema milosteniei cu care eram datori.

- Da si eu mai arunc asa cate un banut si in felul asta seara zic: “Eh, am facut si eu un bine”.

- Este un bine, da’ depinde cum este tratat acest bine dupa aceia, adica “pe cine hraneste?”

- Si mai ales cred ca depinde si de rezultatul din inima mea, pentru ca s-ar putea numai sa ma imbat cu apa rece.

- Da, stiti ca Mantuitorul Hristos S-a aratat unuia care cîrtea: “uite ce s-a intamplat, am dat haina saracului si el s-a dus si a vandut-o in targ”. Si Mantuitorul S-a aratat imbracat in aceasta haina, si i-a zis: “Nu mai cârti! Ce ai dat saracului Eu am primit!”. Ca [se] zice: “cine pe saraci ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”.

Insa e mult mai usor sa dai pe strada si sa adormi constiinta, decat sa cercetezi omul amarat. Spre exemplu eu cunosc un sat cu 28 de case si cu 426-428 – nu mai stiu cati sunt acuma – de membri. Inchipuiti-va 420 si ceva de suflete care locuiesc in 28 de case, case care nu au nimic in comun cu ce se vede astazi si care arata groaznic. De ce nu ne unim sa ajutam o casa, o familie, in mod precis - sa supervizam ce dam, adica unde merge banul… dar eu nu sunt de parere sa-i dam bani… De ce sa nu-i dam usa, fereastra, pat, saltea? De ce sa nu-i cumparam masa, sa nu mai scrie copilul pe jos…?

- Ca in felul acesta stiu exact unde se duce banul.

- Sigur… si mai dau pe la el, cand eu cand tu, mai trimit, mai intreb preotul satului, primarul: “cum se prezinta asta, sa-l ajut, sa nu-l ajut?”

- Dar cum sa fac intr-un mare oras, parinte? Aici e foarte greu identifici nevoile, suntem izolati. Acolo la Sfintia Voastra, in sat sunteti ca intr-o familie foarte mare…

- Pai vorbeam de administrator. Nu neaparat trebuie sa dai intr-un oras daca nu e nevoie. Nu sunt pregatit acuma sa va spun numele, dar un episcop s-a plimbat in mahalalele Parisului, demult, si a zis – indemnat de preot sau de apropiatii lui: “Preasfintia Voastra sa mergem si noi in India, ca acolo sunt saraci, amarati si mor de foame”. Si s-a plimbat pe acolo si a vizitat, si a vazut foarte multi amarati in mahalalele alea - si a zis: “Nu ne mai ducem in India, avem si noi indiile noastre”.

In Bucuresti sau in alt oras nu e chiar asa roz viata, sunt foarte multi care fac frigul, fac foamea. Cand zic foamea, nu [inseamna] ca nu mananca nimic, ci ca nu sunt hraniti, si sunt foarte prost hraniti. In ceea ce ma priveste am primit asa multa mobila, si foarte multe haine, si uneori primesc si foarte multe alimente de un singur fel, pe care nu pot sa le manace de-oadata copiii sau mai expira, si atuncea ma ocup putin de satele din jur. Familii cu 8 copii, cu 11 copii sau cu 13 copii, sau de satucele aste doua, dintre care unul cu 28 de case unde sunt 428 suflete, deci foarte multi copii care nu mai au ce lucra, pentru ca sunt la poalele muntelui, pentru ca nu au somaj, pentru ca… si pentru ca… Nu mai vorbesc si ca traiesc necununati pentru ca greu isi gasesc un nas, si femeile care au facut avorturi in loc sa alerge sa faca binele acesta, ca sa traiasca familiile cununate, alearga sa boteze copii. Care este un lucru fals, si un lucru gresit, si un lucru absolut care nu isi implineste scopul.

- Nu e bine sa fii nas la un copil, sa il botezi?

-E bine sa fii nasul unui copil, sa il botezi, dar sa nu fii nasul unui copil pentru ca sa-ti ierte tie Dumnezeu pacatul. Pentru ca pacatul avortului nu se poate ierta prin botez, prin botezul unui copil.

- Dar prin ce se poate ierta?

- Prin lupta contra avortului, prin incetarea pacatului, si lupta contra avortului, prin punerea copiilor in loc, prin sfatuirea sa nu faci avort, prin lacrimile pocaintei dupa ce faci toate acestea, adica cui pe cui se scoate. Adica omori copilul si vii sa botezi copii. Asta nici nu ai voie sa faci. Adica esti criminal si vii sa botezi.

***

- Noi suntem intr-un fel campionii Europei la o astfel de faradelege din punct de vedere ortodox. Cum credeti ca s-a ajuns, sau se impaca astfel de lucruri: 87% ortodocsi si campioni la avorturi?

- Din populatia romaneasca suntem 98%. Din intreaga populatie suntem 87% ortodocsi.

- Din etnia romaneasca…

- Spun asta pentru ca adesea se vorbeste ca se inmultesc tiganii. Trebuie sa admiram tiganii pentru gandirea lor pentru viata, si sigur sa fim impotriva unor practici de-ale lor: lipsa de munca, furtul, injuraturile, vrajile sau ce mai fac ei aiurea. Dar lucrul acesta este un lucru pentru care trebuie sa-i admiram. Solutia nu este sa-i condamnam pe ei ca se inmultesc. Solutia este sa ne inmultim si noi.

Kosovo a avut 2% musulmani si 98% ortodocsi in urma cu 250 de ani. Dupa 250 de ani procentul s-a inversat, a aparut scandalul, si a aparut si razboiul. Spunem asta si ne aflam in preajma Craciunului, si Sfantul Ierarh Nicolae este ocrotitor al copiilor si al familiei – deci ne-nasterea duce la razboi, daca mai e cazul, cand e cazul; pentru ca, de obicei, ne-nasterea duce la disparitie. Adica te pierzi, ca natie, ca popor, credinta.

- Dar cum credeti ca s-a ajuns aici? Ca procentul e zdrobitor. Suntem ortodocsi, crestini ortodocsi si totusi unul dine cele mai incriminate pacate in Biserica este avortul, iar noi il facem.

- Cum s-a ajuns aici? Mintindu-ne, adormindu-ne constiinta. Suntem mintiti in primul rand de medici, si in al doilea rand de preoti.

- Preotii mint!?…

- Preotii mint la acest capitol.

- Adica, ca doar nu spun ca nu-i pacat?

- Nu, dar nu opresc de la Sfanta Impartasanie, nu dau canon, nu tuna si fulgera in fata altarului impotriva avortului, nu spun oamenilor: “iubiti credinciosi, aveti cancer“. Ce inseamna cancer? Aveti acest mare pacat al avortului. Tratati-va! Cum? Cu medicamente si metode specifice acestie boli. Si permit credinciosilor sa ia aspirina. La cancer nu trebuie aspirina. O iei degeaba, si atunci la capitolul acesta noi mintim oamenii. Noi preotii. Adica suntem ingaduitori cu un pacat care nu are justificarea in capitolul material.

- Cum e de exemplul furtul, sa zicem, nu?

- Deci avorturile se fac din comoditate si din lipsa de credinta. Acestea sunt cele doua cauze ale avortului. Nu exista a treia cauza. A treia cauza intotdeauna este inventata, si anume aspectele materiale. Dovada: cei cu stare buna, cei cu bogatie au putini copii.

- Adica fac multe avorturi.

- Fac multe avorturi in multe feluri, pentru ca avortul nu se face numai prin chiuretaj. Cifra asta pe care o avem acuma ca statistica in 20 de ani - dar nu o avem in 20 de ani, o avem numai in 19 - deci deja populatia omorata a depasit populatia actuala a Romaniei, deci avem peste 20 de milioane, noi, poporul roman am avortat. Dar asta este statistica oficiala. Dar mai sunt pe atatea avorturi facute in cabinete particulare si neinregistrate, si mai sunt de vre-o trei ori [pe atat] avorturi facute la 14 zile de la conceptie, prin sterilet si prin pastilute, prin asa zisa contraceptie chimica, dar nu e contraceptie este contagestiva.

Deci in momentul in care inotam in sange pana la gat, ne e greu sa ne bucuram de Craciun, cum s-ar zice nu prea mai avem dreptul, pentru ca avortul nu este altceva decat prigonirea lui Hristos. Cand auzim in Evanghelie ca Irod a omorat 14 mii de prunci, cand auzim in istorie ca Hitler a omorat, a gazat, a facut… se produce in sufletul nostru o revolta foarte puternica, dar constatam in ca Irod, Hitler, si altii, chiar si Stalin,nu ca ar zice ca a omorat 80 de milioane, dar e foarte putin ce au omorat ei fata de ce omoram noi in Romania si nu numai. Este de neexplicat, adica nu poti sa explici ca un popor care l-a avut pe Brancoveanu cu 11 copii, prigonit pentru inmultirea neamului, condamnat si prigonit pentru inmultirea neamului, sa recurga la atata crima. Nu este posibil sa umplem si bisericile, si clinicile de omorat copiii.

***

(…) Biserica se implica politic, indemnand oamenii la gandire, indemnand oamenii sa se orienteze dupa valorile morale, dupa valorile culturale, dupa valorile religioase. Tine treaza aceasta constiinta, nu face nimic Biserica sub aspect partinic, pentru ca Hristos nu a fost partinic, si atunci n-are nimic comun prezenta unui preot intr-un partid sau altul, sau cu un indemn sau altul, desi uneori se intampla. Intotdeauna Biserica, daca a scapat caii – biserica sub aspect administrativ vorbesc, ca Biserica ca institutie divino-umana e infailibila – cand a scapat caii intr-o parte sau alta intotdeauna in istorie a gresit in amestecul politicii. De aceea politicienii gresesc cand ne condamna, ca de ce nu ne amestecam, sau chiar credinciosii. “Parinte de ce nu va amestecati? De ce nu faceti dumneavoastra? De ce nu ne spuneti dumneavoastra?“, si noi raspundem “nu asta este misiunea si directia noastra. Noi ne ocupam de cu totul altceva“. Dar si aspectele politice sunt ale Bisericii in masura in care noi putem sa supervizam aceasta stare morala in politica, desi se poate vorbi foarte greu de morala politicii, poate ar trebui sa se faca teze de doctorat intregi despre morala in politica, ca despre politica morala s-a scris indeajuns.

Iata deci ca, privind in trecut eu cred ca nu am facut decat obisnuitul si acesta cu scapari, si privind in viitor ar trebui sa sfarsim, si sfarsitul nostru pe care-l scontam este daca aruncam copii crescuti, in societate, in echilibru”.

Continuarea la Razboi intru Cuvant: PARINTELE NICOLAE TANASE: “Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului. Inotam in sange pana peste cap. Cum s-a ajuns aici? MINTINDU-NE…”